7 zile în Sardinia (I)

La deoparte textele polemice, n-aduc nimic bun. Și găsesc vreme, în fine, să scriu puțin, foarte puțin (chiar dacă textul, inevitabil, va ieși foarte lung, așa încît îl voi împărți în două sau trei episoade), despre cele șapte zile petrecute pe insula italiană, între 29 septembrie și 5 octombrie.

Spre a scurta introducerea: am fost invitat acolo de Editura Aìsara și Asociația Lìberos, pentru prezentarea, într-un turneu, a celor două cărți ale mele apărute pînă acum în limba italiană: La casta dei suicidi (Circul nostru vă prezintă:) și Un altro giro, sciamano (Celelalte povești de dragoste). Programul cuprindea practic un tur al Sardiniei de la nord la sud. În 7 zile, 7 întîlniri cu publicul, în 7 localități diferite: Sassari, Pozzomaggiore, Nuoro, Neoneli, Samugheo, Cagliari și Isili. Să mai spun doar atît: cu unele necesare modificări, textul de mai jos se bazează pe notele de călătorie scrise pe telefonul mobil, la fața locului. S-ar zice deci că ar fi un soi de jurnal de călătorie. Așa încît…

Sassari (sîmbătă, 29 septembrie)

Am ieșit din clădirea aeroportului din Alghero la 18.30, după ce plecasem de dimineață din Iași, iar în Roma petrecusem șapte ore între avioane. Șapte ore în care aș fi avut tot timpul să ajung în centrul Romei, unul dintre puținele orașe importante ale Italiei care-mi scăpase. Numai că mintea de pe urmă mi-a venit mult prea pe urmă. Adică după vreo patru ore petrecute pe aeroport, citind. În celelalte trei rămase chiar nu mai era timp… În Alghero, la 18.30, reîntîlnirea cu minunatele companioane din săptămîna sardă, Francesca Casùla (editoarea cărților mele) și Ileana M. Pop (traducătoarea lor și cea care avea să mă ajute în dialogurile cu publicul, căci nu știu italiană). Vreo jumătate de oră de drum cu mașina Francescăi. Ajungem deci în Sassari, locul primei prezentări, cu o oră și jumătate înainte manifestării.

Oraș vechi, cu străzi medievale, care-mi aduce aminte, într-un singur fel, de Timișoara: și aici, ca în capitala Banatului, clădirile alea frumoase, vechi de sute de ani, sînt lăsate-n paragină. Dar contribuie la farmecul locului. Contribuie și poetul Daniel D. Marin, aflat aici de două săptămîni, cu o bursă, cu care mă întîlnesc în restaurantul fixat ca loc al prezentării cărților mele. Și contribuie spunîndu-mi că „orășelul”, așa cum îl vedeam eu, e de fapt cel mai mare oraș universitar din Sardinia, cu 18.000 de studenți. Iar eu mă gîndisem că n-are mai mult de 10.000 de locuitori cu totul… Ignoranța mea, rușinoasă, se explică și mai rușinos: pentru mine, un oraș italian e mare doar dacă are echipă de fotbal în Serie A.

Manifestarea propriu-zisă se desfășoară foarte bine, în ciuda oboselii mele. Însă, din punctul de vedere al publicului, semnele nu par a fi grozave: în jur de 20 de persoane. O întîlnire neașteptată: o familie din Beclean printre spectatori. Veniseră întîmplător în restaurant și rămăseseră extrem de surprinși să audă deodată, la microfon, vorbindu-se românește. Așa încît și-au părăsit masa și au coborît în public.

Cîteva cuvinte despre restaurant și despre masa care a urmat. Locul era o fostă moară din secolul al XV-lea, reamenajată drept restaurant în secolul al XIX-lea. Iar masa de după manifestare a fost una perfect sardă (și sînt convins că asta spune destule): nenumăratele antreuri locale, care păreau a veni la nesfîrșit, și raviolli m-au pus în imposibilitatea de a mai mînca și felul principal. Unde mai pui că desertul era uriaș la rîndu-i, compus din ricotta (o brînză care seamănă oarecum la gust cu urda, doar că e spumoasă), miere și dulceață dintr-un fruct numit „nespolo”. Asta a fost ziua întîi.

Pozzomaggiore (duminică, 30 septembrie)

Trebuie să spun, încă de pe-acum, că aveam să aștept cu mare plăcere fiecare deplasare cu mașina dintr-un oraș în altul. Nici una dintre aceste călătorii în mașina Francescăi n-a durat mai mult de-o oră și jumătate, dar fiecare a fost, pentru mine, absolut memorabilă. Pentru că Ileana e inepuizabilă, într-o permanentă vervă, într-o imposibil de afectat bună-dispoziție. Pentru că Francesca, serioasă în general, vine, exact atunci cînd se cuvine, cu cîte o replică plină de sens sau, de multe ori, cu o concluzie ironică ce te scoate din orice posibilă amorțeală. Trăsătură de familie, aveam să aflu peste cîteva zile, cînd am ajuns în satul în care s-a născut, Neoneli, acolo unde i-am cunoscut părinții. Dar să nu mă grăbesc cu povestirea.

În drumul dinspre Sassari spre Pozzomaggiore Francesca a început lecțiile de română, predate de Ileana și de mine. Cînd ai doi profesori însă, trebuie să înclini spre metoda unuia dintre ei. Iar Francesca, după ce mi-a făcut onoarea să accepte metoda mea, a găsit destul de repede că-i prea complicată și a ales-o pe a Ilenei. Așa încît eu am avut vreme să mă concentrez pe ceea ce vedeam în jur, întrerupînd din cînd în cînd lecțiile de română, pentru a primi, la rîndu-mi, cîteva lecții de istorie sardă. Sau de botanică. Prima dintre ele, cea cu privire la „nuraghe” – construcție preromanică din piatră, una dintre mîndriile sarde (alături de băutura tradițională numită „mirto”). Seamănă cu un mușuroi de furnici, ridicat însă din piatră. Se locuia înăuntru, bineînțeles. Am întîlnit o mulțime de astfel de clădiri de-a lungul călătoriei noastre. „Nuraghe” – la singular.

Iar în Pozzomaggiore, invitați fiind în casa de vacanță a lui Stefano, unul dintre organizatorii evenimentului, am reușit să și gust, în grădina lui, un fruct despre care cerusem multe detalii de-a lungul drumului, căci e prezent practic peste tot: „fichi d’India”, care s-ar traduce prin „smochine indiene”, un fruct zemos, foarte gustos, care crește pe ceva ce seamănă destul de bine cu un cactus. Coaja fiindu-i acoperită de țepi, i se mai spune și „limba soacrei” – dar, sincer, n-am înțeles dacă asta e o denumire alternativă în sardă sau e doar o glumă cu accente românești, pe care mi-a spus-o Ileana. Altfel, acasă la Stefano, ne-a așteptat un prînz ca de Crăciun, o citez pe-aceeași Ileana, cu șaptezeci de mii de feluri de mîncare sarde. Sau poate n-or fi fost chiar atîtea, poate a fost doar impresia mea. Însă, una peste alta, bucătarul de ocazie Stefano a fost de-a dreptul uimitor.

Ajung însă, pentru că altfel aș avea alte cîteva zeci de mii de semne de povestit, la evenimentul literar de la Museo del Cavallo. De astă dată, eveniment în toată puterea cuvîntului, căci au fost foarte mulți oameni, o sală arhiplină. Mi-e imposibil să spun numărul exact al celor prezenți, cert e că am dat peste 20 de dedicații pe cărți la finalul lui. Și o bucurie suplimentară: într-o atmosferă destinsă, cu multe întrebări din public, am avut ocazia să vorbesc pe larg despre România. Ceea ce l-a făcut pe prietenul lui Stefano, Salvatore, să-mi spună seara, la cină (pe care am luat-o în aceeași casă de vacanță în care fuseserăm la prînz), că i-a plăcut atît de mult România din vorbele mele, încît acum își dorește s-o viziteze, ca să-și aibă propria confirmare.

Pozzomaggiore mi-a plăcut foarte mult, din toate punctele de vedere. Și mai cu seamă datorită oamenilor pe care i-am întîlnit acolo, publicul și organizatorii locali ai manifestării. Așa încît capitolul ăsta ar fi lung, foarte lung, dacă mi-aș permite să-i acord spațiu pe măsură. Dar sîntem totuși, chiar dacă eu n-am respectat prea mult conceptul de-a lungul vremii, pe-un blog. Așa că mă opresc aici. Și mă opresc și din relatarea călătoriei noastre, promițînd să revin cu continuarea în zilele următoare. Pentru că mai am de ajuns în Nuoro, Neoneli, Samugheo, Cagliari și Isili.