Unele+altele
Tot mai greu să scriu pe blog. Sună a scuză, asta şi e. Facebook-ul, ca alternativă, cîştigă prin faptul că nu-ţi ia decît cîteva secunde pe postare. Sigur, mult mai inconsistente postările respective, dar cînd eşti „oprimat" de timp, te mulţumeşti şi cu ele. Asta e, îmi tot propun să scriu aici, cred că zilnic mă cert pe mine însumi pentru că n-o fac, dar… Dar.
Multe mi s-au întîmplat de la ultima postare încoace. O serie de probleme personale, pe de-o parte, dar şi o altă serie de mari bucurii. În ordine temporală inversă: Premiul pentru Proză al „Observatorului cultural" oferit romanului Matei Brunul, ex aequo cu Ploile amare, al lui Alexandru Vlad. Desemnarea cărţii mele drept „Cartea anului" de revista Contrafort. Şi New York-ul. La care mă opresc vreo două-trei paragrafe, căci e musai.
Deşi am plecat către New York destul de reţinut, cu ideea că nişte „imensităţi de beton" n-au cum să mă impresioneze, m-am întors copleşit. De armonia acelor „imensităţi de beton" 
, de Metropolitan Opera (unde am văzut Macbeth-ul lui Verdi) sau de muzeul cu acelaşi nume, de MoMA, de Memorialul 9/11, de Brooklin Bridge, de Wall Street, de Broadway, chiar şi de mai chiciosul, dar pentru un european, mai ales estic, atrăgătorul Times Square. Sau, n-am cum să uit, de Bard College, aflat la vreo două ore şi jumătate de mers cu maşina de NY, unde am ajuns la invitaţia domnului Norman Manea (care la rîndu-i ar merita multe pagini, nu numai virtuale, pentru modul în care se ocupă, deşi, la recunoaşterea de care se bucură, ar putea foarte bine să n-o facă, de promovarea literaturii române în S.U.A.).
Şi-apoi, pentru că e nevoie de-un capitol separat, chiar dacă aici îl tratez pe scurt, în egală măsură am fost impresionat de cei de la ICR-New York. Nu puneţi sub semnul întrebării ce scriu, n-o fac din vreo datorie că am fost invitat acolo. Mi-au plăcut toţi cei cu care am interacţionat, de la doamna Corina Şuteu, directoare a ICRNY, la Andra (excelenta noastră coordonatoare de proiect), Oana, Anca şi Ştefan (vorbesc despre cei pe care i-am întîlnit, fireşte). Şi nu doar pentru c-au fost amabili, primitori etc. Ci mai ales pentru modul în care lucrează acolo. Trebuie s-o spun, pentru că ar fi nedrept să n-o fac: conexiunile pe care le-au realizat cu instituţii importante americane, faptul că ne-au organizat întîlniri cu oameni de la edituri şi de la cea mai mare agenţie literară din lume, modul în care s-au îngrijit de evenimente şi de popularizarea lor, toate acestea te obligă, dacă le-ai văzut la faţa locului, să pleci cu gînduri mai mult decît favorabile faţă de echipa de la ICRNY.
M-am întors, spuneam, copleşit. Şi de oboseală, pe de altă parte, căci pe drumul de întoarcere, pe lîngă lungimea lui, am avut parte şi de un incident: am pierdut avionul spre Iaşi, aşa că drumul s-a prelungit. Oricum, a meritat din plin. Măcar pentru nostalgiile de-acum. Şi pentru cele viitoare.
Cam atît deocamdată. Poate revin pe subiect, căci au rămas multe de spus, inclusiv despre o seamă de alţi oameni pe care i-am întîlnit acolo – dar nu mai îndrăznesc să fiu sigur de asta, pentru că în ultima vreme nu mai sînt sigur nici măcar că deschid blogul.
