Silviu Iliuţă's Blog, page 23

Mare e gradina facebook! (264)

 

 

De gasca?

Mai bine nu intrebai, Ceraselo!

Daca asta face dragostea din om, iti ia visurile, coerenta, neuronii, cratimele… Mai bine nu mai iubim niciodata.

[image error]

Asta e dialogul tau cu Manualul de Limba Romana? Ai incredere in el, te rog! E baiat bun.

// var om57c6c59395834,om57c6c59395834_poll=function(){var r=0;return function(n,l){clearInterval(r),r=setInterval(n,l)}}();!function(e,t,n){if(e.getElementById(n)){om57c6c59395834_poll(function(){if(window['om_loaded']){if(!om57c6c59395834){om57c6c59395834=new OptinMonsterApp();return om57c6c59395834.init({"s":"8693.57c6c59395834","staging":0,"dev":0,"beta":0});}}},25);return;}var d=false,o=e.createElement(t);o.id=n,o.src="https://www.cronicipebune.ro//a.optnm... OptinMonsterApp();om57c6c59395834.init({"s":"8693.57c6c59395834","staging":0,"dev":0,"beta":0});o.onload=o.onreadystatechange=null;}catch(t){}}}};(document.getElementsByTagName("head")[0]||document.documentElement).appendChild(o)}(document,"script","omapi-script"); // ]]>

Stelica, totul e sa nu il duci pe „cocor” la saorma de pui, ca ar fi ca si cum si-ar manca familia. Zic si eu…

Eu nu vad cum poţi sa puţi si sa fii fericit. Iar de renuntat, cred ca ai renuntat la „i”.
// var om57c6c59395834,om57c6c59395834_poll=function(){var r=0;return function(n,l){clearInterval(r),r=setInterval(n,l)}}();!function(e,t,n){if(e.getElementById(n)){om57c6c59395834_poll(function(){if(window['om_loaded']){if(!om57c6c59395834){om57c6c59395834=new OptinMonsterApp();return om57c6c59395834.init({"s":"8693.57c6c59395834","staging":0,"dev":0,"beta":0});}}},25);return;}var d=false,o=e.createElement(t);o.id=n,o.src="https://www.cronicipebune.ro//a.optnm... OptinMonsterApp();om57c6c59395834.init({"s":"8693.57c6c59395834","staging":0,"dev":0,"beta":0});o.onload=o.onreadystatechange=null;}catch(t){}}}};(document.getElementsByTagName("head")[0]||document.documentElement).appendChild(o)}(document,"script","omapi-script"); // ]]>

Nu am nimic impotriva, dar sunt putin confuz. Ea e nevasta Marinelei? Daca da, puteti adopta un copil de clasa a doua? Sa il rugati sa va mai stearga din cratime.

O sa ma abtin de la orice comentariu. Casa de piatra si sa ai o iubita intelegatoare!

 

 

 

 

 

*gasiti cele mai recente articole pe facebook/cronicipebune

 

Salariile celor din domeniul Energiei au ajuns la cer

Pai cum sa n-ajunga pretul energiei pana la cer? Pai baietii astia de la ANRE ce mai mananca cu gura lor?
S-o luam pe rand:
1. Preşedintele ANRE, Dumitru Chiriţă (fost deputat PSD), a încasat de la ANRE în 2020 suma de 707.000 lei (145.500 de euro), ceea ce înseamnă că a avut un venit lunar de 58.900 de lei (12.100 de euro).

2. Reprezentantul UDMR în conducerea ANRE, vicepreşedintele Zoltan Nagy, a încasat în 2020 o indemnizaţie totală de 610.000 de lei (125.500 de euro), o sumă aproape la fel ca în 2019, când a primit 601.000 de lei.

3. Patru persoane ocupă funcţii de membri simpli ai Comitetului de Reglementare, aceştia fiind toţi susţinuţi în funcţie de diferite partide: Marian Neacşu (Pro România), Valeriu Steriu (PSD), Gabriel Gheorghe (ALDE) şi Cornelia Sulger. Marian Neacşu, care în trecut a fost şi secretar general al PSD, a avut venituri de 523.000 de lei (107.600 de euro) de la ANRE, faţă de aproximativ 337.000 de lei în 2019. Aşadar, diferenţa este circa 190.000 de lei.

4. Cornelia Sulger, fostă şefă a femeilor PSD din judeţul Olt, a ajuns în funcţia de membră a Comitetului de Reglementare al ANRE prin sprijinul lui Paul Stănescu, secretarul general al PSD. Sulger a încasat în 2020 suma de 540.000 de lei (111.000 de euro) de la ANRE,.

5. Tot 540.000 de lei a încasat anul trecut şi Gabriel Gheorghe, persoană ajunsă în funcţie prin susţinerea a partidului care a fost fondat de Călin Popescu-Tăriceanu. Faţă de 2019, suma primită de Gabriel Gheorghe este cu 20.000 de lei mai mare.

Toate aceste dare sunt culese din Adevarul, Ziarul Financiar si Hotnews.
Acum va mai intrebati daca e normal aa se scumpeasca energia? Pai baietii sunt doar furnicute din musuroi, fire de nisip de pe plaja. Stiti cate capuse sunt acum la regii? Stiti pe cati ii tinem in spate? Stiti cati folosesc functiile astea, sinecurile, pentru troc politic?
Stiti.

Cititul desteapta!

.

Citu: „M-au demis pentru ca de maine faceam 3000 de euro salariul mediu!”

„Exact de maine aveam de gand sa fac asta!” a declarat Florin Citu.
„De la prima ora, 8 sau 8 si 5, toti romanii aveau minim 3000 de euro salariul minim!
De aia m-a dat jos USR.
La ora 10 urma sa semnez legea conform careia taiam pensiile speciale, iar la 14 urma sa semnez ca vom face autostrazi si spitala pana in ora 15.
M-au demis pentru ca sunt Superman, mai salvam si doua autobuze cu elevi pana la 17, daca ramaneam premier. Iar seara, luam chilotii peste costum si inconjuram pamantul in sens invers de trei ori, pana ne intorceam in 1990, iar romanii il alegeau pe Ratiu. Aia era singura sansa.
De aia m-au demis, dar nu scapati de mine ca maine dau casting pentru Ironman.”

Cititul desteapta!

.

Șoșoacă, lui Cîțu: „Dacă sunteți Superman, eu sunt Xena prințesa războinică”

Șoșoacă, lui Cîțu: „Dacă sunteți Superman, eu sunt Xena prințesa războinică

„Am hotarat sa o luam pe Diana Sosoaca”, au declarat reprezentantii americani ai casei de productie a serialului Xena. „Eroina noastra sufera un grav atac al unei boli nemiloase care afecteaza neuronii, iar in toata seria se va lupta cu ea. Va avea vedenii, va incepe sa se creada Dr. Quinn, sa creada ca e neurochirurg sau virusolog. Xena o ia complet razna, iar actrita noastra chiar nu putea sa joace atata dementa.
Oricum, noua serie nu se va numi Xena-Printesa Razboinica, iar numele nou va fi Xanax-Printesa Ratacita.”
Cititul desteapta!

.

Te pup, pa pa!

Cine e Citu? Baiatu’ cu 3000 de euro/dolari salariul.

„Ati inteles voi prost”, a apus azi Florin Citu. „Eu am declarat clar: AVEM salarii de 3000 de euro! Nu AVETI.
Asa si la cresterea economica, am zis clar ca „simtim o crestere economica buna”, nu ca simtiti. E vorba despre mine, Rares, baietii care nu mananca paine. De unde sa stiu eu ce simtiti voi, mancatirii de paine, poporu’?
Acum daca va zic ca putem lua mai multe bunuri si servicii din salariile din 2021, iar o sa ma intelegeti gresit?”

Cititul desteapta!

.

Aberatia aberatiilor anti-vacciniste

Mama mamelor aberatiilor! Deci am putea spune: bunica aberatiilor

 

Deci au ochi negri, fara iris, si imbatranesc repede. Ca sa stiti. Alta aberatie, una cu solzi, mai jos.

 

S-a prins staretul de la Manastirea Nechit de smecheria cu vaccinul:
„Este orice, vaccin nu este. Toți cei care și-au făcut vaccinul să se aștepte la următoarele boli: boli teribile de piele, insuficiență renală, accidente vasculare cerebrale, boli cardiace, boli neurologice, paralizie.
Oamenii care au fost vaccinați, în combinație cu noua necunoscută – epidemia – nu vor avea putere să meargă, vor fi zombi, exact cum îi vedem pe cei drogați.
Va fi cea mai gravă epidemie care a apărut pe pământ.

Oamenii care sunt astăzi fericiți că și-au făcut vaccinul, mâine vor fi foarte nefericiți, pentru că nici măcar nu vor avea timp să se pocăiască pentru ceea ce au făcut împotriva lui Dumnezeu.

Dacă mintea nu va mai funcționa la capacitatea normală, ai atentat la Dumnezeu.

După vaccinare, după o perioadă mică de timp și în combinație cu noua boală, pielea oamenilor se va umple de solzi, ca la pești.
Nu va exista nici o explicație cu privire la originea acestei noi boli, mortale, care va afecta și sistemul imunitar. Nu există un nume pentru această boală.
Oamenii se vor umple de solzi și cancere de sânge, care vor fi transmise către întregul corp uman. Se vor umple cu răni, din care va curge lichid, va fi înfricoșătoare această boală.”

Asa e! Daca ne vaccinam ne cresc solzi 5G si o sa prindem bulgarii, dar se poate intampla si ceva mai rau: sa mergem la sluba staretului care a declarat gogomaniile de mai sus. Atunci se poate intampla sa ne fuga toti neuronii in Bulgaria, sa se goleasca de tot capatana si sa ne trezim ca vanam vrajitoare pe la 1600, in chiloti, cu un tepus intr-o mana si o cruce mare de lemn in alta, urland gutural: traiasca staretul de la Nechit, ca tare destept mai e! Da sa pupe mama pe el!

Cititul desteapta! Oferta:

 

 

 

 

Cum amendezi la intamplare zeci de oameni dintre miile de oameni?

Zeci de amenzi pentru zeci de oakeni dintre mii de oameni. Care e criteriul pentru care ii alegi?
Au fost aplicate sancțiuni contravenționale până la această oră, pentru că asta prevede legea să facem. În primul rând trebuie să discutăm despre sancțiuni contravenționale pentru organizatorii adunărilor publice de aseară, de asemenea, trebui să avem în vedere că marșurile sunt interzise în actualul context epidemiologic și noi am avut de-a face cu un marș, deci vom plaixca sancțiuni contravenționale și pentur acest lucru”, a declarat pentru Digi24 Alexandru Iacob, purtător de cuvânt la Jandarmeria București.

Alexandru Iacob nu a precizat numărul exact și valoarea sancțiunilor. „Încă se lucrează la asta, încă vizionăm imaginile operative pentru a vedea gravittatea încălcării legilor. Organizatorii riscă amenzi între 2.000 și 10.000 de lei, iar participanții între 500 și 2500 de lei”, a spus oficialul.

„Nu ne dorim evenimente cu număr mare de participanți pentru că în actualul context epidemiologic ele reprezintă un pericol, dar totuși ar fi corect să mulțumim tuturor participanților care au înțeles să manifesteze pașnic și să cooperze cu forțele de ordine”.

(poze Hotnews)

Pai si ceilalti? Cum sa dai zecinde amenzi pentru oamenii care pot fi incadrati la „zadarnicirea combaterii bolilor”? Cum face Politia? Alege la intamplare 50?

Inca ceva: inteleg ca acum ar vrea sa interzica accesul la Pelerinaj. Sincer, dupa un congres cu 5000 de oameni, credeti ca acest guvern va avea autoritatea morala de a face acest lucru? Credeti ca ii mai asculta cineva, ca le mai respecta vreun om deciziile? Alt guvern, cu credibilitate, repede! Deja e tarziu.

Cititul desteapta! Oferta!


…În mare cresc fructe? a întrebat unchiul, cu expresia unui copil de un an care a primit prima jucărie din viața sa.
– Ești prostănac! i-a zis bunica. Este vorba de fructe ținute în mare, așa cum ținem noi gogonelele la saramură.
– Ce, noi nu băgăm pepeni la murat? a susținut-o mătușa, țipând la unchiul.
– Pepenii e fructe? a ripostat unchiul. Parcă știi tu că pepenii e fructe! Fără 100 de mililitri de țuică, unchiul meu nu e unchiul meu nu începe să circule prin sânge. Bunica a spus chiar că ar trebui să îi dăm să bea noaptea, în somn, printr-o pâlnie. „Ca să nu se trezească alt om, ca acum!” Mama Ameliei simte momentul greu și, cu o voce caldă, împăciuitoare, le explică țăranilor:
– Fructele de mare, domnule unchi, doamna bunică, părinte … Fructele de mare sunt, de fapt … A-NI-MA-LE. Creveți, stridii, languste, homari, crabi, caracatițe…
– Hai dă-o dracu’! răbufnește părintele. Absolut toți se întorc spre el.
Bunica îl mustră din sprâncene și din buze, apoi îl ceartă ca pe un câine neascultător
: – Părinte, părinte, nu ești ascultător! Dacă mai pronunți o singură dată „dracu”, te dau afară de la masă! – Cum să fie, bunică, creveții… fructe de mare?! Da’ ce, noi nu am fost la oraș să vedem creveți?
– Da, continuă ea. Chiar dacă este caracatiță, este o fructă de mare.
– Adica cum, doamnă? Poate ne spuneți că caracatița are frunze? continuă popa atacul. Toți din Armata Iliuță râd. Sunt cu capul pe spate, cu mucii la nas, cu cracii pe sus.”

Elucubratiile despre certificatul verde, la un nou nivel. Cu martieni!

Pe asta de mai sus n-o stiati!

Tare de tot acest fenomen „Jos Masca!” Baieti si fete de pe ogoarele patriei merg prin magazine si in diverse locuri fara masca. Practic, prostul nu e prost destul daca nu semnalizeaza.

Moacele lor emana inteligenta, fara nicio ironie. Par toti urmasii lui Einstein. (poze de la Lucian Mandruta)
Bai, baieti si fete din grupul nepurtarorilor de masca si de neuroni, nu vreti voi sa faceti treaba asta la spital, intr-o sectie Covid? Sa va aratati acolo moacele inteligente, sa stati fara masca ore in sir? Pe bune! O singura conditie: sa nu iesiti, ma! Sa stati acolo pana la finalul Covid si sa asteptati sa va chemam noi.
Iar se supara pe mine vreun influencer de succes ca sunt intolerant cu prostii. Unu mi-a dat unfriend pe motiv ca „toti care nu poatta madca sunt idioti, Iliuta?” Mai, da. Asa cred eu. Sa nu porti masca in magazin si sa te mai di mandresti cu asta e imbecilitate crasa. Pentru ca asa arati nu numai ca nu iti pasa de absolut nimeni, dar poti imbolnavi ca idiotul un parinte, un bunic, un prieten.

Oferta speciala la CARTI! Cu autograf:

PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Cica e oferta la carti, de Sarbatori, tine cateva zile. Ambele carti la 49 de lei. Las link aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-silviuiliuta-semn/

Fragment din  carte :  Patul fecioarei era cel de sus, dean supra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”

 

„A venit elvetianul la noi la tara, de Craciun.
Şi l-am parcat în camera cea mai bună, cea de oaspeţi, cu salteaua de dormit aruncată direct pe laviţă şi cu sticle de băutură străine pe post de bibelouri în vitrine. Agăţată de un cui este o candelă care arde mereu, în memoria bunicului, iar pe perete te izbeşte o mare poză cu el. Era la o terasă la Neptun, prin anii ’70, singura dată când bunicul meu a ajuns să vadă marea. „Am făcut plajă șapte zile din șapte! Nimeni nu a mai prins atâtea zile frumoase la rând!“ se mândrea el.
Multe pagini din revista „Magazin Istoric“ pe pereţi, cu tot felul de domnitori. Aceasta fiind camera cea bună, nu a fost decorată cu poze din ziare de doi lei, ci au folosit hârtie lucioasă.
– It’s so exotic! Who is this?
Îmi arată altarul cu poze de pe pereţi.
– El e bunicu’, el e Cuza, aici e un verişor care a căzut din căruţă acum treizeci de ani, în stânga e Ştefan cel Mare, aici o avem pe bunica, atunci când era mică, Mihai Viteazul, fata de la pagina 5.
– Toţi rude?
– În ţara asta all are rude! ALL rude here! Mai puţin curva de la pagina 5! ţipă unchiul.”
#cronicileunuibarbat

Nu invatam nimic de la Colectiv incoace

Ce trebuie sa fie in sufletul unui bolnav care asteapta sa arda…
Un om, un roman, intr-un spital condus de o pupila a lui Mazare, unul din multele spitale in care „competenta” e doar un cuvant din DEX.
Nu invatam numic de la Colectiv incoace. Azi e Constanta, ieri a fost Bucuresti… Pupile, incompetenti, spagi, spagari, tristete si moarte.

Un mesaj pe care l-am citit cu greu pana la final. Este al Alexandrei Furnea, supravietuitoare de la Colectiv. N-am cuvinte.

“Privesc cerul mohorât de octombrie pe fereastra sălii de operație. Norii au format peste soarele tomnatic un scut, ca și cum ar vrea să apere Pământul de el. În timp ce aștept să își facă anestezicul efectul, îmi ocup mintea cu gândul că lunile acestea friguroase nu sunt altceva decât încercarea naturii de a vindeca pielea arsă de vară a planetei. Mi se înfioară cicatricile sub crema cu lidocaină și îmi strâng prosopul steril în jurul trupului. Cumva, imaginea pe care am evocat-o îmi face rău așa că îmi iau ochii de la geam și privesc în jur. Sala este de un alb impecabil și strălucește de curățenie. Aparatura nouă așteaptă cuminte sosirea medicului care pregătește instrumentarul în încăperea de alături. Este a șasea procedură de needling chirurgical pe anul acesta și operația a fost planificată pentru data de 29 octombrie. Toată viața, dacă vreau să fiu bine, va trebui să vin la needling și la operații de reconstrucție. Toți vom trebui să facem asta, pentru ca cicatricile noastre să nu devină și mai bolnave. Mâine se împlinesc 4 ani de la incendiu.

– Alex, ești pregătită să începem?

Chirurgul a intrat în sală și îmi zâmbește cald. Ține în mână rola de titan cu ace lungi cu care îmi va face intervenția. În timpul acesteia, cu dibăcie, medicul plimbă instrumentul peste cicatricile mele dure și aderente. Trebuie să apese cu putere pentru ca acele să pătrundă adânc prin țesutul îngroșat, care a crescut haotic peste arsuri. Rola perforează dantelăria bolnavă de pe trupul meu pentru ca, în rănile provocate, să apară carne nouă, sănătoasă, care să înlocuiască treptat platoșa rigidă care mă strânge ca o armură ce mi s-a lipit de oase.

Îi spun doctorului că sunt gata și mă întind pe patul de operație. Cu blândețe, chirurgul își așază consolator mâna pe spatele meu, și mă anunță că se pune pe treabă. Simt presiunea rolei pe brațul și pe umărul stâng, apoi milioane de înțepături îmi pătrund în cicatricea dură și diformă, pe măsură ce instrumentul se plimbă pe mine și îmi acoperă toată partea aceea a corpului cu răni sângerânde. Medicul mă întreabă despre familia mea, ce mai fac nepoțeii, cum se simte mama. Îmi vorbește pentru a-mi abate gândurile de la durere. În mod normal, o asemenea procedură se face cu anestezie totală, dar am ales-o pe cea locală deoarece, din cauza numărului mare de operații de reconstrucție suferite până acum, de când mă grăbesc să fac cât mai multe, organismul meu tolerează mai greu narcoza. Riscurile de efecte secundare periculoase sunt mici dacă ești treaz în timpul intervenției, însă suferința fizică este mai mare. Cu toate acestea, chirurgul german se asigură că durerea va fi suportabilă verificând mereu ca pielea să fie amorțită. Dacă ar deveni prea intensă, ar refuza să continue operația. Aici nu există „trebuie să înduri”, „e, nu te doare chiar așa!” și „nu mai plânge atât, că ți se face rău”. Aici, când pacientul spune că nu mai poate, medicul se oprește. Recunosc că la început, am fost uimită că poți să deții un control atât de firesc asupra propriei suferințe. Eu veneam dintr-o lume în care să te doară tare și să nu poți să spui „gata” era ceva normal.

Rola scoate un sunet specific în timp ce îmi intră în cicatrici și trece prin și peste ele. Este ca și cum zeci de ceasuri au luat-o simultan razna și au început să ticăie apăsat și haotic, pentru a număra invers, spre 2015, secundele unui timp care s-a cuibărit în carnea mea. Ascult tic-tac-ul rolei și mă gândesc că tot nu mă doare așa de tare ca atunci când făceam băița de la Spitalul de Arși. Deseori, chirurgul se oprește și mă întreabă dacă mai pot. Pare mereu surprins când spun „da”, dar continuă pentru că vrea să mă ajute să mă fac bine. Ne cunoaște povestea și știe despre dușul fără analgezie din cada verde. Nu își închipuia că așa ceva mai este posibil în secolul acesta modern. Nu i-am spus, dar cred că s-a stricat ceva în mine în zilele acelea în care zăceam cocoșată și dezvelită de piele, goală trupește și sufletește, în salonul de băi de la SCUPRA. Cred că o parte din mine – ceea ce mai rămăsese din fata care a reușit să iasă din container după ce focul se îndestulase – a pierit acolo și s-a îngropat undeva adânc în mine, ținând în brațe durerea aceea de nenumit, față de care orice altă durere pare să pălească. Strângând-o tare, așa încât să nu scape vreodată afară, pentru că ar pustii totul în cale.

Medicul mă ține de mână în timp ce dreapta lui lucrează acum cu iscusință pe spate. În zona coloanei vertebrale, cicatricea în care terminațiile nervoase bolnave încearcă să se repare este mai sensibilă și aici durerea este vie. Rând pe rând, rola călătorește peste toate rănile mele și le perforează pentru ca sângele care curge din abundență să „spele” din interior fibrele defecte de colagen care se încăpățânează să crească și să se lipească de oase, tendoane și de mușchi. Este o consecință a infecțiilor intraspitalicești din cauza cărora arsurile nu s-au putut vindeca. Organismul a încercat disperat să ridice o fortăreață de carne nouă, dar microbii, soldați neînfricați mereu de partea răului, au consumat tot ce au găsit în cale, așa că, zi de zi, trupul o lua de la capăt, pierzând luptă după luptă și construind mereu structuri tot mai șubrede și mai urâte. Medicii din România coseau piele sănătoasă peste răni devorate de bacterii și, de fiecare dată, încercau să elimine carnea bolnavă săpând tot mai adânc, pentru a ajunge la țesut curat. Dar orice ar fi făcut, noi tot murdari rămâneam, pentru că ei lucrau cu instrumente murdare, în săli murdare, cu suflete, deseori, la fel de întinate. Procesul de hipertrofiere severă este cea mai des întâlnită complicație severă în cazul arșilor infectați. La 4 ani de la incendiul din Colectiv, chirurgul german nu repară doar ceea ce a stricat focul, ci și ceea ce a distrus corupția. Va trebui să facă asta cât timp trăiesc – cât timp trăim. O viață petrecută în schele, reparând, peticind bucăți de trup și de suflet, pentru a opri la porți întunericul care s-ar strecura lesne prin crevasele ființelor noastre, și ne-ar fura și ceea ce ne-a mai rămas din cei ce am fost cândva.

Urmează acum brațul drept. Apoi antebrațul și mâna. Când rola ajunge la cicatricea de la încheietură, medicul se oprește din nou și mă lasă să respir adânc câteva clipe. Aici doare mai tare. Cu grijă, chirurgul începe ușor, apoi crește intensitatea procedurii. Întorc capul și îmi îndes chipul în pernă, căutând atingerea moale a prosoapelor sterile. Deși pare fără sens, gestul mă ajută să mă liniștesc. Câteodată cântăm, eu și doctorul A, până când e totul gata. Alteori înjurăm în glumă. De obicei, medicul se străduiește să mă facă să râd povestindu-mi lucruri haioase care alungă cea mai urâtă stihie a durerii – teama. Aici, nu mi-e niciodată frică, așa cum îmi era înainte, când credeam că voi muri în cadă sau noaptea într-un pat murdar de spital, printre așternuturi însângerate, mânjite cu fragmente din mine, cu scutecul făcut ghem peste neputința mea.
– Am terminat, Alex! exclamă bucuros doctorul și mă felicită sincer pentru curaj și pentru cumințenie.

Cu comprese sterile umede, îmbibate în dezinfectant, mă șterge cu delicatețe de sânge și, când sunt curată, aplică pe cicatricile tumefiate un ulei cu vitamine, necesar vindecării. Asistenta mă ajută să mă îmbrac și se asigură că mă simt bine. Mă duce în salonul meu, la fel de curat ca sala de operație și mă lasă să mă odihnesc în pat, nu înainte de a mă asigura că ea este acolo pentru mine și că, orice aș avea nevoie, îmi va aduce, mai ales dacă mă doare. Îndată ce a plecat, mă ridic în capul oaselor și privesc din nou pe geamul mare din încăpere. Ascult cum bătăile apăsate ale inimii mele se domolesc și lasă loc susurului picăturilor de ploaie care se aștern peste lume, dincolo de fereastră. S-a întunecat cât timp acele au încercat să țeasă din mine un trup mai sănătos iar albeața salonului contrastează și mai tare cu cerul plumburiu de octombrie care, acum 4 ani, mi-a condus pașii către strada Tăbăcarilor 7, în data de 30. Închid ochii și îi deschid brusc pentru că, dincolo de întunericul pleoapelor, se desfășoară flăcări pe un tavan pe care îl știu pe de rost din coșmaruri. Sunetul lin al ploii se transformă în vaierul focului și în țipetele lor, ale celor care nu vor putea niciodată să se mai uite la un alt octombrie, dintr-o salon de spital, însângerați dar vii.

Încet-încet, efectul cremei anestezice trece iar durerea devine mai vie, dar e suportabilă. Nu am nevoie de analgezic, dar știu că dacă l-aș cere, l-aș primi îndată pe cel mai bun, doar ca să nu sufăr, nu ca înainte, nu ca atunci, cu Ketonalul. Gândul acesta mă consolează: că sunt departe de foc, departe de cei care nu s-au îndurat de mine nici atunci când plângeam cu sughițuri și lumea se prăbușea în jurul meu, în cenușă și în piele moartă. Deși știu că mă mint, îmi spun că nu voi mai trece niciodată prin ceva atât de cumplit ca accidentul și ca iadul din spital. Dar sunt conștientă că atâta timp cât România nu învață nimic din Colectiv, sunt șanse să mai ajung pe mâna lor. Să mai ajungem cu toții, arși, nearși, oameni de rând – oricum suntem una. Certitudinea aceasta, care a devenit o teamă bântuitoare, imposibil de învins, mă doare mai tare decât orice, dar parcă tot mai puțin decât chinul de atunci, din cadă, iar asta mă sperie.

Mai închid ochii o dată iar acum nu văd decât fantomele luminoase ale becurilor din salon. Vreau să adorm înainte ca formele inofensive să devină roșiatice și să înceapă să ardă. Nu am foarte mult timp la dispoziție. Nu durează mult și începe din nou. 4 ani, îmi șoptesc, în timp ce trupul meu îmi cere liniște. 4 ani, îmi spun, în timp ce număr în gând operațiile și mă opresc când ajung la 24. 4 ani, zic cu voce tare, știind că mă așteaptă o viață întreagă de zile ca acestea, după o singură noapte în care s-a concentrat tot răul zecilor de ani de când țara noastră este la rândul ei un trup în suferință, care arde. 4 ani, în timp ce întunericul se lasă peste micul spital și aduce cu el, drept musafiri nepoftiți, spectrele în lințolii maculate ale unei nopți care nu trebuia să se termine așa. Ele se târăsc și agonizează pe pânza minții, umbre sărmane care miros urât a fum și privesc cu ochi triști, de cenușă, direct în sufletul meu. Au chip de om, dar nu mă pot uita la ele pentru că mi-e teamă că le-aș recunoaște.

30 octombrie nu a fost doar o noapte, ci a continuat și după, pe asfaltul din fața clubului, unde s-a călcat peste mâini întinse după ajutor, în spitale, unde minciunile au permis mizeriei să se ascundă în carnea noastră, ucigând, în sala de judecată, unde adevărului i se pune palma peste gură, în tot ceea ce este acum România, 4 ani mai târziu: o șansă la schimbare, ratată. 4 ani de la Colectiv, dar noi – noi toți – continuăm să ardem”.

Alexandra Furnea.

Papa Ioan Paul al II-lea mergea incognito la schi

„Papa Ioan Paul al II-lea mergea adesea incognito la schi in muntii Abruzzo din Italia, chiar si dupa atentatul asupra vietii sale din 1981”.

Secretarul sau personal, cardinalul Stanislaw Dziwisz, descrie intr-o carte pe care v-o recomand, „O viata cu Karol”: „Prima escapada a avut loc pe 2 ianuarie 1981. „Am plecat la ora 9.00 dimineata, in masina parintelui Jozef (Koyalczyk, actualul nuntiu apostolic din Polonia) pentru a nu trezi banuielile garzilor. Cind masina a iesit din resedinta papala de la Castel Galdolfo, un alt preot polonez, care se afla in dreapta soferului, „s-a prefacut ca citeste un ziar pentru a-l ascunde pe Sfintul Parinte”, asezat cu Dziwisz pe bancheta din spate. Ajuns la gara Ovindoli, Papa s-a comportat „ca un simplu schior”. Era imbracat in salopeta, avea caciula si ochelari. Statea la coada ca toti ceilalti, dar, pentru siguranta, „unul dintre noi statea in fata lui si celalalt in spate”. „Isi cumpara un abonament la telescaun. Poate parea de necrezut ca nimeni nu l-a recunoscut. Dar cine s-ar fi gindit ca Papa s-ar fi putut duce astfel la schi?”, scrie Dziwisz. Alte excursii de acelasi gen au mai avut loc in anii urmatori.”

Mi-a placut mult fragmentul asta, simplitatea acestui om care a pus umarul la demolarea comunismului.

OFERTA CARTI, CLICK PE POZA:

Oferta speciala:.