Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite Quotes

“Se auzi scârţând portiţa din spatele casei şi Aglaia îşi făcu apariţia în cadrul uşii de la bucătarie. În lumina blândă, galben-sângerie, părea un înger mare şi greoi. Lui Petrişor îi fu deodată dragă – era o bucată curată din viaţa lui. Ea şi soră-sa. I se făcu deodată dor de Luluţa şi de tot neamul lor - de
tat-su când trăia, de mă-sa rătăcită prin lume... Peste toţi, în această vedenie, Aglaia îşi desfăcea aripile ca o cloşcă care-şi apără puii. Se uită la bunică-sa siderat. Văzu puii umflându-se sub aripile ei. Se prefăcură apoi în pui de barză, mici şi golaşi, după care se transformară în berze cu ciocul portocaliu, cu picioare lungi şi subţiri ca nişte nuiele de salcâm, cu marginile aripilor albe brodate în negru. Apoi toate berzele îşi luară concomitent zborul. Se înălţară deasupra casei şi luară drumul ţărilor calde.
- Petrişor, du-te de adă o găleată de apă!
- Da, bunică.
Băiatul luă găleata, se îndreptă spre fâtână, dar nu pierdu din ochi cârdul de berze. Rămase cu gura căscată, urmărindu-le din priviri cum se îndreptau spre necunoscut, spre ţările acelea îndepărtate, străine, dar mai blânde iarna. Vor mai şti oare drumul înapoi spre cuiburile goale şi părăsite din satul lor?
- Sărmanele berze! Sărmanele cuiburi de berze! ... îngână încet, pentru sine, Petrişor.”
― Nicoleta Beraru, Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite

“Ştefan se opri brusc. Vocea îi dădu înapoi ca un val în reflux. Privi spre Luluţa care îşi duse mâna la ochi, voind ruşinată să-şi acopere faţa ce i se congestionase şi lacrimile care-i şiroiau ca nişte pârâiaşe pe obrajii stacojii. Privire stinsă. Ochi roşii. Cap plecat. Umeri strânşi. Spate încovoiat. Şuviţe de păr încâlcite şi aruncate peste muci împletiţi cu lacrimi. Sufletul - un zgârci. Asta devenise Luluţa. Se prefăcuse în mâhnirea aceea pe care o purta mereu în ea, pe dinăuntru. Şi pe care o îndesa adânc în ocna sufletului. Şi care o năpădea uneori fără oprelişti. Acum se făcuse vulcan. Şi magma îi erupse vânjos, propulsată de o putere atât de mare, încât fata trebui să-şi adune forţele ca să-şi înghită vocea. Suspina întrerup şi îndesat, încercând să-şi stăpânească sughiţul şi tremurul mâinilor care căutau un şerveţel, bâlbâindu-se înfrigurate pe faţa de masă.
Timpul se făcu punte de dor şi i-o aduse Luluţei pe Florica: o mână caldă pe creştetul capului, un nas mic, îngheţat, încălzit de un decolteu uzat, un miros de pâine bună, aburindă, abia scoasă din cuptor, o îmbrăţişare ca o haină groasă pe timp de viscol şi ger. Luluţa zâmbi duios nălucii: Mi-e dor de tine, mămică! Când o să vii la vară, acasă... şi se opri brusc, siderată de inconsistenţa gândului.”
― Nicoleta Beraru, Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite