Cartea amăgirilor Quotes

“Sînt unii oameni atît de prosti, ca de le-ar aparea vreo idee la suprafata creierului ea s-ar sinucide din groaza de singuratate.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Câtă viaţă ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Cînd esti iubit, suferi mai mult decît cînd nu esti. Parasit, te mîngîi prin orgoliu; dar ce consolare mai poti nascoci în fata unei inimi ce ti se deschide?”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“De ce un singuratic simte mai mult? Fiindca singuratatea-i suferinta.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, de
cîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se în-dreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un om singur pe drumul vieţii? Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se scoboară la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-se la alţii, creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa?”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Sînt priviri feminine care au ceva din perfectiunea trista a unui sonet.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“A suferi e modul de a fi activ fara sa faci ceva.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Din tot ce-ai fost, nu mai ramîne decît o adiere patetica.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Numai dupa ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul sa-ti bati joc de ele. Cum o sa calci în picioare ce n-a fost chin?”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva? O singură fiinţă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut, atâţia din noi, individualul, existenţa, că singurătăţile noastre cresc fără rădăcini, asemenea florilor de mare abandonate valurilor...”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Un singur lucru dureros exista în tristete: imposibilitatea de a fi superficial.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Zîmbete dureroase care sting soarele...”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Totul e înghetat si tu esti risipitor de
zîmbete.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“...Si atunci regreti de-a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legana în amarul absentei lor.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? În scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie. Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Un zîmbet inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi...”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Cînd nu te mai simti deloc om si continui totusi a iubi, contradictia se mareste într-o suferinta nespusa, infernala.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“-To suffer is the great modality of taking the world seriously.”
― Emil Cioran, The Book of Delusions

“Cînd zaresc cerul, îmi vine sa ma dizolv în el, iar cînd privesc pamîntul, sa ma îngrop în maruntaiele lui.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Plictiseala? O convalescenta incurabila.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Bach, Shakespeare, Beethoven, Dostoievski şi Nietzsche sunt singurul argument împotriva monoteismului.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Time is heavy sometimes; imagine how heavy eternity must be.”
― Emil Cioran, The Book of Delusions

“În tristete, totul are doua fete. Nu poti fi nici în iad si nici în rai, nici în viata si nici în moarte, nici fericit si nici nefericit.
Un plîns fara lacrimi, un echivoc fara sfîrsit. Caci nu te izgoneste ea în aceeasi masura din aceasta lume, ca si din cealalta?
Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toata lumea înainte de nasterea ta. Nu-i tristetea amintirea vremii în care n-am fost?”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Cine sa te vindece de tine? O tînara fata? Dar cine-i darnic pîna la jertfa, ca sa-ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, sa se-ncumete la o povara ce n-o presimte?”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“My memories, with images by Botticelli and harmonies by Mozart, of returning from a far away place, of the time when my tears were acts of worshiping the sun… All these melancholies awaken my angelic places of the past, solitary and silent scenery, the scenery of grand recollections and grand forgetfulness; all my melancholies bring my distances closer to one another; they ravish deeply all the springs of my childhood and bring to light the uncertainty of some distant memory or a regret about a world whose tears are like mirrors of the soul. Melancholic confessions: they are the only proof of the lost paradise.”
― Emil Cioran, The Book of Delusions

“Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au prăbuşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor

“Diferenţa dintre mine şi ceilalţi oameni: eu am murit de nenumărate ori, pe când ei n-au murit niciodată.”
― Emil Cioran, Cartea amăgirilor