Cristina Stancu - „Apără pe cineva de tine” (CDPL, 2021)
Cea dintâi impresie, după ce-am parcurs volumul, a fost o evocare a „Mandalei” Cătălinei Ninu și a „Cărții Memoriilor” (tradusă la noi Apocalipsa Memoriilor) a lui Péter Nádas, autoarea acestui vers fluviu (ce se revarsă peste șaizeci de pagini) sertisând cu precizia maniacală a unui bijutier, piatra din capul unghiului ei poetic.
Abordarea narativă pare să nu fie decât o confidență curativă, întreaga structură prozodică axându-se pe efortul de a gestiona claritatea dezinhibării într-un demers liric à la Alexandru Mușina (ar afirma unii), și anume poemul lung.
Cristina Stancu își începe „ședința” prin recunoașterea vulnerabilității în fața unei existențe amăgitoare („primul strat al pielii este țesut mort/îl folosim pentru a atinge” – p. 57), utilizând un element lacustru (cu rezonanțe adânci în activitățile arhetipale în plină desfășurare din arealul mioritic literar): „am visat că munca noastră era să dormim în fiecare noapte în mijlocul apelor” (p. 7), pregătind cititorul pentru avalanșa de „asocieri libere” livrate exemplar, adică fără nicio reținere, semn că „pacienta” își stăpânește bine meseria.
Inserez aici câteva mostre concludente:
„bătrânețea ca pierdere a identității celulelor
procesul de îmbătrânire declarat boală
moartea în curând tratabilă cu pastile” (p. 8) – interesul pentru formula unei imortalității deloc utopice, pe care, la adăpostul tehnologiilor eugenetice, posteritatea o va poseda cu orice preț.
„...am interpretat greșit evoluția, prosperitatea
și fericirea aglomerează arterele” (p. 9) – falimentul lor de până acum.
„pentru a exersa
asemenea maeștrilor zen
îmi repet că orice pot ține în brațe nu există” (p. 10) – preludiul unei experiențe luminate (tema centrală a sesiunii terapeutice) ce nu se mai termină, amânând climaxul, vindecarea.
„micul impuls electric pe care-au fost construite
cuvintele mari imediat după crimă” (p. 11) – ipocrizia inepuizabilă a omenirii.
„ce faci cu viața ta nu contează cât a trece peste ce faci cu viața ta” (p. 14) – progresismul redus la o reevaluare a unei apoftegme sartriene de căpătâi: „Nu suntem bulgări de lut, și important nu este ceea ce fac alții din noi, ci ceea ce noi înșine facem din ce au făcut ei din noi” (Saint Genet, comédien et martyr).
„într-o zi vom înțelege cu adevărat cât de slabi suntem
chiar și împreună” (p. 16) – sinergia ratată a umanității.
„sicriele unde dorm oameni vii în hong kong nu contează” (p. 18) – două linkuri pentru lămurire: https://www.nationalgeographic.com/photography/article/hong-kong-living-trapped-lam-photosși https://www.theguardian.com/cities/gallery/2017/jun/07/boxed-life-inside-hong-kong-coffin-cubicles-cage-homes-in-pictures.
„schița originală a camerei de gazare și a crematoriului seamănă cu
mâna unui robot cântând la pian” (p. 20) – cine zicea că nu mai avem nevoie de metafore?
„aș vrea să am o limbă maternă rară pentru a explica diferențele
ca omul care s-a simțit mereu mai înalt și umblă pe picioroange
doar pentru a fi el însuși” (p. 27) – un excurs în interiorul problemei care ne frământă pe toți: (ne)acceptarea propriei persoane (propriului „eu”), inerentă apartenenței de grup și colectivismului vertical.
„când mă întâlnesc cu toate româncele la țigară
vorbim despre vedete românești vremea frumoasă din românia
dorința de plecare și planurile de a deveni coafeze” (p. 33) – o altă fațetă a perspectivei „diamantine” a exilatului.
„scriu prea des cuvântul vital însă
nimic nu mai e atât de important încât să amenințe” (p. 36) – resemnarea în calea inevitabilului tăvălugul biologic.
„în timp învățăm să fim mai răi cu noi înșine decât ceilalți” (p. 38) – nu degeaba titlul volumului se numește Apără pe cineva de tine.
„...cadavrul meu plin cu porumb de floricele în
crematoriu” (p. 55) – umorul este un indiciu al sănătății mintale; pacienta este pe drumul cel bun.
„locuiesc într-un sistem de oameni
care înlocuiesc obiectele” (p. 59) – tablou cioranian: „Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o ființă” (Amurgul gândurilor).
Cristina Stancu ia foarte în serios lumea în care trăiește. Dezinvoltura cu care ne-o relatează e o dovadă a unei profunzimi asumate, nicidecum o slăbiciune specifică naivității adolescentine, lucru ce transpare la tot pasul, expozeul ei funcționând aidoma unei (neuro)imagistici sociale, developate în starea hipnopompică pe care încearcă să ne-o imprime și nouă.
„...metodele noastre de a ne demonstra că
în spatele paravanului printat nu mai rămâne
nimic de reprodus în afară de noi
ca formele atât de precise ale lucrurilor
contururile naturii adaptate la normele de siguranță
procesele paranoiei, plânsul sterilizant și căcatul lor poetic
în soarele de iulie pe care va trebui cu timpul să-l admirăm
nu pot opri sentimentul că trăiesc într-o peliculă de celuloid
însă iată ce se ascunde dincolo de peisajul încă viabil
aceasta este căruța care transporta cadavre, capul copilului
seamănă cu al unui monstru în șoc
în lumea liberă trupuri umane câștigă premii
pentru imaginile cu trupuri umane
valoarea constă în simplificarea empatiei” (p. 28)
