Cele patru oglinzi ale adevărului - fragment

– Așa să faci. Jupân Borș era îngrijorat de soarta ta, de încăpățânarea ta de a urma un om
nevrednic și se temea de ce s-a întâmplat acum. Mi-a spus că odată i-ai zugrăvit chipul și că nu văzuse niciodată pe cineva desenând în acest fel. Te-aș fi pus și eu să desenezi ceva, dar nu am avut timp pentru că ai dispărut. Mi-ai dat destulă bătaie de cap ca să te găsesc și am cheltuit și parale bune pentru asta. Așa că ai mult de muncă.

– Voi munci, îl asigură Ștefan.

– Așa să faci, repetă Ruggiero, întinzându-se și luând un pergament de pe saltea. I-l dădu lui Ștefan împreună cu o bucată de cărbune și îi ceru: Desenează ceva dacă te simți în stare!

Băiatul rămase în cumpănă.

– Ce să desenez?

– Orice vrei.

Ștefan căzu pe gânduri, luă cărbunele și îl învârti pe degete ca și când inspirația i-ar fi venit din suprafața neagră, unsuroasă, a acestuia, apoi se puse pe treabă. Făcu o schiță sumară, câteva linii sugerând contururile unei fețe ce se continua cu un gât și doi umeri puternici. Adăugă linii peste linii, ștergând uneori cu latul palmei zonele ce trebuiau să pară mai blânde, mai ascunse, dar fără să șovăie niciun moment, lucrând cu atâta concentrare de parcă soarta celui pe care îl
întruchipa ar fi depins de desenul lui.

Ruggiero rămase tăcut, prefăcându-se absolvit de cartea lui, dar, de fapt, aruncându-i din
când în când priviri furișe. Mișcările navei și geamătul blănilor din care fusese făcută ar fi trebuit să-l deranjeze pe Ștefan, dar nu mai auzea nimic decât vocea ce-l chema din depărtare. Își întruchipă personajul pe jumătate întors spre privitor, sprijinindu-și obrazul în palma stângă. Puse în desen lumini și umbre, haloul gălbui al lămpii de deasupra lui, ca și când omul acela s-ar fi aflat acolo. Puse tristețe în ochii lui. Puse mândrie. Puse urme de regret, pentru ce, nici el nu știa. Puse, la final, propria mână peste chipul atât de viu și îl mângâie ușor.

Ruggiero se apropie în tăcere și luă desenul, pe care-l studie cu atenție. Sprâncenele i se
adunară în mijlocul frunții în timp ce se cufundă în descifrarea liniilor. La final, oftă ușor, plie foaia și o ascunse în cartea lui.

– Cuvintele ne pot înșela, imaginile ne pot înșela, dar mai mult ne vor asurzi și ne vor orbi
dorințele noastre nebunești.

Ștefan îl ascultă cu ochii umezi de lacrimi fără să-l înțeleagă pe deplin.

– Ce-a fost a fost, băiete, nu are rost să privești în urmă, ci înainte, îl sfătui el prefăcându-se
că nu-i observa suferința. De-a lungul vieții pierdem atât de mult lucruri încât, dacă le-am jeli pe toate, am muri de sute de ori. Asta e menirea omului să sufere și să meargă mai departe.

Ștefan se frecă la ochi, apoi încuviință. Ruggiero avea dreptate – orice s-ar fi întâmplat cu el și cu Miro, trebuia să meargă mai departe.

Cele patru oglinzi ale adevărului

/>
4 likes ·   •  0 comments  •  flag
Share on Twitter
Published on May 26, 2022 21:40 Tags: ana-maria-negrila, hyperliteratura, roman-istoric
No comments have been added yet.