Raluca Feher's Blog, page 50

Memorialul durerii în cur

Nãstase a scos capul iar. De la ploi, coarne boieresti. A criticat înclinatia spre compromis a lui Dragnea.

Nu se face asa. A fost prea blând Dragnea. A încercat sã placã, sã fie ales Mister Popularitate.

Politica nu e pentru pãmpãlãi.

Dupã amenintãrile securistului Voiculescu, Terminatorul de Cornu prinde glas. I’ll be back.

Acum 5 ani am scris postul de mai jos. Pe vremea aia, omul cu fularul împuscat avea grijã sã nu-i cadã sãpunul. Azi dã lectii.

De ce? Pentru cã POATE.

Uitîndu-mã înapoi în 2013 nu am cum sã nu remarc cã bazele amnistiei se puneau încã de atunci. Doar noi am fost orbi si nu ne-am prins cã norisorii de pe cer vesteau iarna pesedist-penalã în care suntem.

Oare ce or face sotii Popovici? Dar lotul Nãstase? O sã obtinã oare vreunul din ei certificat de prizonier politic?

“Toni si echipa sa de la Digitv au fost nominalizati la un premiu oferit de APTR adica Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania. Toni a plecat cu nod in gat dupa ce Lucia Hossu Longin a anuntat castigarea premiului “Jean Louis Calderon” de catre predicatorul antenelor, musiu Gadea. Premiu pentru curaj-asa a zis autoarea “Memorialului durerii”, felicitandu-l pe Gadea pentru interviul cu Bogdan Popovici si sotia sa Marina, condamnati amandoi in dosarul “Trofeul Calitatii” alaturi de omul care si-a ciuruit esarfa, Adrian Nastase.

Sa o luam pe rand: cine este APTR? Nu exista un site, nu stii cine face parte din senatul acestei institutii, nu cunosti criteriile de jurizare, nu vezi cine finanteaza gala de premiere care a avut loc la teatrul national Bucuresti. Doar farmacia inimii Catena a dat un comunicat  spunand ca a fost sponsor al acestui respectabil eveniment, oferind probabil haloperidol expirat lui Gadea care a batut campii despre curajul sau, comparabil doar cu cel al lui Calderon.

Dar cine este acesta? Jean Louis Calderon este singurul ziarist care a murit la revolutie, pe 22 decembrie 1989, la varsta de 31 de ani, strivit de senilele unui tanc. Calderon a fost trimis de “La Cinq” sa transmita imagini de la prabusirea ultimei redute a comunismului balcanic (ei bine, daca nu luam in calcul Albania. Si n-o luam), s-a adapostit in spatele unui tanc care a bagat in marsarier, incercand sa se rupa de imbratisarea cu un Aro plin de teroristi, teroristi arabi crescuti de Ceausescu-cel care a intinat idealurile socialismului-dupa cum s-a plans, chiar in acele minute, tovarasul Ion Iliescu in studioul 4 al televiziunii romane libere si independente.

Gadea stiti cu totii cine este, curajosul latrau de dupa fustele maicutei sale Voiculescu.

Dar cine sunt subiectii acestui interviu plin de bravura care l-a propulsat pe predicator la dreapta eroului Calderon, strivit de tanc? Sotii Popovici sunt doi infractori condamnati la 6 si respectiv 5 ani, de catre justitia romana, pentru spalare de bani, complicitate la abuz in serviciu, fals in inscrisuri. gasiti mai multe detalii aici: http://www.wall-street.ro/articol/Marketing-PR/133494/bogdan-popovici-patron-de-presa-inchisoare-nastase.html

Fiind om de media, domnul Popovici a scris un reportaj din puscarie din care citez:

“Opt luni de sapat continuu in tunelul sinistru al saraciei si ramanerii in urma aproape animalice a sistemului penitenciar romanesc. Sapam intruna. Nici urma de Europa. Am ajuns intr-o saracie din lumea a patra. Parca am fi in cei mai rai ani ai lui Ceausescu. Marea majoritate a detinutilor nu au auzit de tablete si e-mailuri, ca de folosit…” scriu niste detinuti din Penitenciarul Giurgiu. “Batem cu tevi de metal in chiuvete si closete ca sa nu sara sobolanii in bai.” “La chiuvete curge o apa galbena, urat mirositoare” scriu alti detinuti de la Penitenciarul Jilava. La penitenciarele din Craiova, Botosani, Vaslui, Poarta Alba oamenii se calca in picioare, paragina si mucegaiul se intind atotstapanitoare. La Penitenciarul Gherla, de fapt in toate penitenciarele, frigul de iarna este atat de napraznic incat amorteste mintea si macina trupurile. Inghetam atat de tare incat devenim casanti. Dintii si creierul se sparg incet in mii de bucati. De frig sau de frica de boala netratata. Convietuim impreuna cu personalul tot mai obosit, prizonier al frigului alaturi de noi.”

Ciudat ca majoritatea detinutilor nu au auzit de tablete si emailuri. Tovarasu Nastase a scris nspe carti din parnaie, poate chiar acum, la targul Gaudeamus, o sa cumpar un volumas sa-l bag in ghetutele unui orfan de partid. Basca a bagat ca inecatu pe blogul sau personal. Dar dansu probabil avea regim special. Nu a putut sa aranjeze nimic pentru victimele colaterale ale urgiei basesciene? Si atunci cum a ajuns Gadea sa le ia interviu celor doi? Nu-mi raspundeti. Stiu. Cu mult curaj.

Acum 10-15 ani, desi Esca lua an de an, an de an, an de an, premiu pentru cel mai bun prezentator si stirile Protv erau mereu pe primul loc, APTR-ul nu putzea totusi a caine ud, crescut de Sarbu cu paine si supa Knorr, pe treptele cladirii din Pache Protopopescu.

Vremurile s-au schimbat. “Memorialul durerii in cur” abia incepe. Primul episod-lotul Nastase-asa cum a promis, plina de curaj, autoarea Login pe scena teatrului national. Sa facem lumina in cazul victimelor politiei politice a lui Basescu.”

Migrația forței de muncă și doctorii României

Am citit articolul Emiliei Șercan din PressOne despre cum ministrul Genunche a trecut milimetric pe lângă un doctorat.

Mi-a fost milă de Pop, m-a înduioșat transpirația și stânjeneala și ascunsul după unghie, vorba marelui nostru poet național, Gheorghe Hagi.

M-a scârbit slinoșenia lui Nicolae Istudor, rectorul Academiei de Studii Economice și m-a îngrozit țâfna arogantă a lui Țuțu Pișleag, coordonatorul de lucrare al lui Liviu Pop.

Țuțu Pișleag, ia de aici Caragiale, zvârcolește-te pe persanul lui Dumnezeu, cuprins de pântecăraia invidiei.

Cine e Țuțu Pișleag?

Zice Emilia Șercan:

“Țuțu Pișleag este profesor la universitatea privată Danubius din Galați și conducător de doctorate la Academia de Poliție. A predat mulți ani la Academia de Poliție, fiind și decanul Facultății de Poliție în perioada 2008–2011.

Pișleag a făcut parte din mai multe comisii de susținere a unor teze de doctorat la Academia Națională de Informații a SRI, printre care cea a generalului (r) Florian Coldea și a generalului SRI Dumitru Dumbravă.

Trei dintre tezele pe care Pișleag le-a recenzat sunt plagiate: cea a fostului premier Mihai Tudose, a fostului primar Neculai Onțanu și cea a judecătoarei Florica Diaconescu, care are decizie definitivă de retragere a titlului de doctor din partea CNATDCU.”

Țuțu Pișleag este mândru, este demn, este un român adevărat care nu clipește când pune ștampila pe PSD. Țuțu Pișleag amenință jurnaliștii. Îi sfătuiește, părintește, să aibă grijă.

Țuțu Pișleag e fochistu ăla de poți să-l angajezi să rupă mâinile rău-platnicilor.

Cum a ajuns el o rotiță a sistemului?

Cum a ajuns el, de la Academia de Poliție, să îndrume lucrări de doctorat despre securitate națională?

Titlul lucrării fostului ministru al educației este: Migrația forței de muncă. Implicații asupra securității naționale.

Uau.

Țuțu Pișleag, Nicolae Istudor, Geroge Țical și restul cadavrelor morale din comisia de evaluare a doctoratului lui Pop sunt cauzele principale ale migrației forței de muncă. Cu profesori ca ei, montați în puncte cheie, sistemul educațional se duce dracului galopant. Agramați, lingăi, incompetenți, niște vameși corupți care te lasă să treci doar dacă le dai și lor ceva.

Țuțu Pișleag îmi aduce aminte de vara lui 1999 când am trecut cu Dan Apostol granița cu Ucraina, spre Cernăuți. Trebuia să completăm formulare scrise în ucrainiană, un singur soldat știa câteva cuvinte în românește:

-Avieți probliem?, m-a întrebat. Sau așa am crezut eu.

-Nu, i-am răspuns. Nu avem probleme.

-Avieți probliem, a repetat, de data asta cu punct, decis plasat la finalul propoziției.

Am plătit un cartuș de Lucky și probliem au dispărut.

Sistemul educațional românesc. Șpăgi, cadouri, flori pentru Doamna, whisky pentru Domnul.

Migrația forței de muncă. Implicații asupra securității naționale.

Liviu Pop și Țuțu Pișleag au studiat, au citat, fără ghilimele, dar au citat, au copiat, ce contează, ne-au spus că migrația e călcâiul lui Ahile al securității naționale.

Ei nu s-au gândit niciodată să slăbească în vreun fel capacitatea de apărare a țării, de aceea nu au emigrat. De aceea fiul lui Țuțu Pișleag e și el boss, cu doctorat. Și copiii lui vor fi doctori docenți. Și vor vorbi despre importul de forță de muncă din Vietnam, Yemen și Sudan.

Căci noi toți, ăștilalți, nepatrioții, proștii incapabili să își ia un doctorat, o să fim plecați din țara doctorilor. O să fim femei de servici prin Canada și șoferi de taxi în Munchen.

Decât doctor în România, mai bine bucătar în Germania.

Iar țara de doctori se va opera singură ținând oglinda în mâna stângă și bisturiul în dreapta. Cealaltă dreaptă, da, da, aia, da. Și nu penseta, bisturiul, aloo, bisturiul e…

Știți povestea cu cetățeanul căruia i-a sunat telefonul dar în loc să ridice receptorul a luat pistolul de pe noptieră și la Alooo și-a tras un glonț în cap?

Cred că a făcut doctoratul cu Țuțu Pișleag.

Fuga după fentă

Sunt nouă motocicliști strânși la marginea benzinăriei. Patru sunt suiți deja pe motoare, le turează, toc-toc-toc-toc, tușesc răgușit, ca niște mătuși fumătoare ieșite la bingo. Ceilalți cinci sunt mânați din spate de băiatul de la pompă care îi anunță că aici nu e parcare. E curajos băiatul de la pompă, să faci vânt unei cete de Hell`s Angels nu-i puțin. Mașina poliției trage abrupt pe trotuar și cei nouă pleacă plete, geci, mârâit de ambreiaj.

-Totul e să nu faci afaceri cu ei, altfel sunt oameni buni. Adică își văd de treaba lor, ca o corporație, căci asta sunt. De fiecare dată când vin aici așa mulți, 7-8-12 motoare, și vin cam o dată pe an, știi că se dă un tun pe mare.

Tun?

-Vine un transport de droguri. Asta e businessul lor. Ei sunt momeala, poliția stă cu ochii pe grup, să nu se ia la harță, să nu facă vreo dandana și, în timpul ăsta, niște zeci de kile de cocaină sunt debarcate și preluate de confrații lor.

Hell`s Angels știu cu fenta, ori suntem golani ori nu mai suntem!

Nu suntem golani. Suntem o corporație.

La câteva mii de kilometri depărtare, Hell`s Angelșii politicii românești știu și ei cu datu la pește. Mămăligă pentru crap, râmă pentru știucă, un mandat liniștit pentru președintele tăcerilor demne.

Mă întreabă un prieten: este Iohannis oare dușmanul nostru?

Nu, îi răspund. Este veriga slabă. Veriga slabă e mult mai periculoasă decât un dușman. Căci dușmanul este virusul de care încerci să te ferești, speli mâinile, iei vitamina C și nu umbli fără căciulă. Pe când slăbiciunea e în tine, diabetul declanșat de stres sau infarctul de meciul cu Croația.

Iohannis este veriga slabă și noi am știut asta. L-am votat știind că este șantajabil, l-am votat căci nu aveam cu cine să votăm. Nu regret nicio clipă că am făcut asta. Ce regret este că am plecat după fentă, că am crezut că poate să hrănească un popor întreg cu 3 pâini și 5 pești. Că tot ce trebuie e răbdare și Iohannis, profesor de fizică, deci știe cu fisiunea, știe cu fuziunea, știe cu spintecarea atomului de pește, va găsi o soluție să înmulțească cei 3 bibani ca să ajungă dreptatea și fericirea și democrația până în fund, la taxatoare.

Dar răbdarea s-a termint și peștele a putrezit și de la cap s-a împuțit.

S-a văzut asta aseară când televiziunea lui Ghiță-cel turnat în beton până la pieptuț și pus statuie într-un parc din Belgrad, imposibil de smuls, ce să mai spun de extrădat, este obiectiv turistic între panseluțele sârbești-a sărit să-l apere pe domnul președinte de atacurile hoardei soroșiste.

Iohannis apărat pe Rtv de Cristoiu și alți frizeri experți în tuns pierdut la spate.

Iohannis, neamțul, antisemitul, nazistul apărat la televiziunea care i-a așezat mărțișoarele acestor calomnii în poală.

Da.

Iohannis e frontul românesc la Stalingrad.

Acum un an am întâlnit un palestinian care se temea de un singur lucru. Îi era frică de  Fake Israel.

Cum adică?, l-am întrebat. Ce idioată.

Pe Israel îl știu, mi-a zis Maher. Știu la ce să mă aștept de la Israel. Cel mai frică mi-e de Israelul camuflat. Mi-e frică de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, de Fatah. De inamicul din interior.

Israel finanțează PLO-ul, le dă bani și permise de liberă circulație. Pot să plece oricând din țară, fac biznis cu Israel. Sunt corupți, sunt hoți, fără ei Israel nu ar putea să joace jocul democratic. Israel are nevoie de ei în aceeași măsură în care PLO are nevoie de Israel.

Maher e un băiat deștept. Care nu crede în vot.

Dar nici în violență.

Mi-a spus atunci și nu l-am ascultat. Maher nu așteaptă miracole de la președinți. Maher nu pleacă după fente și promisiuni de festin cu 3 pești și 5 pâini.

Maher credea în greva foamei.

12 milioane de oameni care nu mănâncă, 30 de zile, 40 de zile, i se pare singura soluție pentru a sparge matrixul Israelului.

Vom muri și vom fi liberi.

Asta era soluția lui Maher care niciodată nu va fi aplicabilă în România. Și știți de ce?

E atât de mult căcat de mâncat, încât niciodată România nu va muri de foame.

O țară paralizată de frică

Președintele ar fi putut dar președintele nu a făcut.

Kovesi pleacă. Unde pleacă?

În concediu.

Alegerile sunt peste 2 ani. Nu are cun să piardă, totul e să vrea.

Eu sper să vrea.

Emil Constantinescu, Klaus Iohannis sunt profesori. Ce ne-au învățat ei? Că mereu sistemul câștigă atunci când joci după regulile lui.

Sistemul este campion la mimă. Interpretează perfect scenariul democrației, avem instituții, avem legi, avem Constituție, Curte Constituțională, avem echipă, avem valoare.

Sistemul a deturnat programul democratic, l-a copiat minuțios și ne-a oferit o versiune coruptă care a virusat fibra noastră morală.

Trăim în Oblivion, manipulați perfect de sistem, incapabil să-i vedem ticăloșia dacă rămânem înăuntru.

Sistemul nu se poate prăbuși cu profesori. Profesorii vor liniște în clasă, ca să predea. Profesorii vor programă școlară. Sunt captivi între malurile manualului, repetând nesfârșit curs după curs după curs, pierzând noțiunea timpului.

Profesorii au mâinile moi și mirositoare de la bureții de șters tabla.

Profesorii sunt oamenii sistemului.

Ne trebuie un om care a fost zburat de sistem. Un om care nu a făcut blat cu sistemul. Un om care nu este contaminat cu bacteriile sistemului.

Kovesi e în concediu. De azi.

Până în 2019 are timp să se odihnească, să-și rezolve problemele cu bila și cu splina și să candideze.

Undeva într-un birou în Kisselef cineva realizează că tocmai a făcut cea mai proastă mutare din viața lui. Căci martiriul fără călău nu există. Și cel mai cumplit călău tocmai a fost scurtat de cap, transformîndu-se în martir.

Greu cu șahul, când joci table.

feher

La călduț, fierbinte fuse aseară.

Suntem un popor fricos suferind de sindromul Stockholm.

Preferăm torționarul cunoscut, posibilului salvator necunoscut. Suntem Reek din Game of Thrones, atât de imbecilizați de putoarea cotețului în care am fost închiși încât refuzăm să evadăm când ni se întinde o mână. Miroase a usturoi mâna asta întinsă, are unghiile negre sau prea boante sau, mai rău, arată a mână de matematician, d-aia moale, care nu are bătături de la sapă.

Cretinizați de frică, bătăi, abuzuri, minciuni, ne căutăm salvarea în decolteul păros lăsat la vedere de maieul de bătăuș al torționarului.

Nu ne lăsa pe mâna ăstuia nou, cine știe ce o să ne facă, cine știe la ce perversiuni o să ne supună, bată-ne, omoară-ne, dar nu ne părăsi! hohotim în genunchi strângând gleznele călăului.
În Brașov, în Craiova, în Baia-Mare, în sectorul 3 al Capitalei au câștigat candidați cu grave probleme penale. Dacă…

View original post 205 more words

Un popor pentru care ceasul a sunat. Demult.

În noiembrie am vãzut un film care mi-a dat sperantã. Brasov. 2 ani mai devreme este povestea de acum 30 de ani a muncitorilor de la uzinele Steagu. Au protestat, au fost închisi, au fost bãtuti, nu au scris o carte si-au iesit, nu i-a plâns vreo slugã pe la televizor. În 1989 au iesit, s-au întors acasã, uitati de toti, dati la o parte de securisti, eroii de sertar pe care îi scoti la aniversãri si îi plimbi ca pe urs: uite-o pe muncitoare care a pierdut sarcina de la bãtãile din beciul militiei. A meritat tu, proastã?

Am crezut în noiembrie cã am învãtat ceva. Am gresit.

Suntem ca un butoi lãsat în ploaie. Niciodatã apa de la fund nu va fi datã afarã. Meschinãria comunistã stã pe fundul butoiului, 29 de ani de ploaie nu o pot spãla.

Eu sunt mic, nu stiu nimic, tata-n pod beleste oaia. Mai jos e un post din noiembrie 2017. Cînd mai speram.

“Să vă utați diseară la film, la 18.30 dau pe TVR “Brașov 1987. 2 ani prea devreme”, documentarul despre revolta muncitorilor.

Taximetristul e îmbrăcat în șubă, din spate arată ca un Lenin în palton, tăiat de pe soclu și mutat pe scaunul din față al unui logan. Are o voce mică, pe care o scoate ca pe o pisică leneșă, ascunsă sub pat.

Nu aud ce spune la început. Vorbește încet apoi tace.

Ce să fac? Mai adaug un pic de mâncărică de pisică, poate totuși reușesc să îl momesc în discuție: Niciunul nu a făcut politică, sunt oameni simpli dar decenți, nu gașca de securiști-ticăloși din `89.

De data asta zice tare:

-Las că îi știu eu pe toți, și pe cei din 87 și pe cei din 89. Dar cu ce ne-am ales doamnă, cu ce ne-am ales?

El s-a ales cu un logan, salariu minim pe economie, 1100 de lei pe lună și ce mai face peste dacă reușește să își facă planul, să plătească dispeceratu, gazu, amortizarea. Vara asta au scăzut salariile și o grămadă din colegii lui și-au dat demisia. E bătaie pe taxiuri în Brașov, când plouă nu-i chip să găsești mașină.

Șoferii plecați s-au făcut paznici. E plin de paznici în Brașov, la mallu ăla nou, la supermarketuri și parcări, la farmacii și școli. Orașul e păzit mai strașnic decât în 87, că paznicii ăștia sunt plătiți mai bine decât taximetriștii, cică iau 2000 în mână și pentru ce: să stea cu pulanu în mână, pe-o băncuță sau rezemați de-un zid. Primesc și uniformă.

Lenin conduce tăcut, cumpănind alegerile pe care le-a făcut în viață. A fost la revoluție și cu ce s-a ales? Parcă îi văd soția, acră, reproșându-i în timp ce se uită la televizor la Dumitru Costin și la Mitrea. Ai ajuns vai de capul tău din fost șef la CTC, un rahat de taximetrist. Ți-a trebuit ție revoluție în loc să stai pe curul tău, să ai grijă de familie, să-ți ții gura și să te dai pe lângă cine trebuie, să te gândești la copii.

Hăul s-a căscat între ăștia mici și ăia care erau mici și au ajuns mari. Hău de netrecut. Acum un Cătălin Bia nu mai poate exista.

-Știți cine este Cătălin Bia?

Nu știe. Îi spun de studenții la silvicultură care în 17 noiembrie 1987 au decis să își arate solidaritatea cu muncitorii de la Steagul Roșu. “Muncitorii arestați nu trebuie să moară.” Au fost arestați, exmatriculați, expulzați din Brașov. Securitatea le-a urmărit familiile, le-a…

-Păi și la ce le-a folosit?

La ce vă referiți? Dacă sunt mai bogați acum? Dacă sunt în Parlament?

-Da.

Nu. Nu sunt. Tocmai aici e frumusețea, nu credeți? Niște oameni demni pe care viața nu i-a transformat în curve, un soi de cavaleri pe rit nou, excepționali tocmai în modestia și lipsa de fiere..

-Doamnă, aveți copii? Ei au? Ce mănâncă doamnă copiii lor? Pâine românească sau au plecat pe afară? Nu ne-am ales cu nimic decât cu ăștia pe care i-am ales. Cătălin Bia, un nimeni în șanț.

Tăcem, între noi e hăul atât de mare încât săraca solidaritate nu mai poate să-l sară. A încercat și acum zace zdrobită pe fundul prăpastiei.

De cînd am văzut filmul Brașov 1987. 2 ani prea devreme, mă tot gândesc la vorbele unuia dintre muncitorii, Marius Neculăescu. Zicea așa despre ce a simțit atunci, acum 30 de ani, în 15 noiembrie.

“Eram în curs de deșteptare.”

Dar cursul ăla a fost oprit. Și noi cu ce ne-am ales?”

Catedrala Tâlhăririi Neamului

Am făcut ASE-ul. Unul din profesorii mei a fost ministru de finanțe și acum o arde prin studioul România Tv. Spre deosebire de membrii actualului guvern, profesorul meu nu e idiot. E un individ viclean, din Bran, băieții ăia care-ți vindeau pe vremea lui Piticu cretă pe post de caș și drob din păpădie și orez.

Alături de profesorul meu din Bran, în politică a intrat cel mai dibaci coleg de grupă. Noi îi spuneam Olteanul deși era din Râmnicu Vâlcea. Acum lucrează la Olgu la cabinet. Se vede treaba că totuși era oltean.

Înainte de Olguța cred că a fost la Rovana. Odată intrat în sistem, nu mai ieși. Decât dacă te ceri tu afară și cine e prost să se ceară afară când banii se fac înăuntru?

La întâlnirea de 652 de ani de la terminarea facultății, Olteanu a venit la cârciumă. Arăta cel mai bine, odihnit, cu un zâmbet mic la butoniera buzelor. Îi priește statul. Lui da, nu și unui amic care a fost deputat și în a doua legislatură nu a mai fost primit pe liste pentru că nu a simulat un fault în careu și astfel PSD-ul nu a primit penaltiul pe care miza.

Gata.

Pentru el politica s-a-nchis. Un prost.

Parlamentul României este un S.R.L.

Răspunderea este limitată doar la capitalul de start al companiei, adică la banii pe care i-ai vărsat să ajungi pe listă, într-o poziție eligibilă. Răspunderea este deci față de nașul mare care ți-a dat bani de deputăție sau față de ăl de te-a ajutat să te chivernisești.

Parlamentarul e buric.

În jurul lui e mereu sâmbătă.

O sâmbătă în care legea e suspendată.  Acum că scriu asta îmi dau seama că parlamentul este nu numai un SRL ci și un cult religios.

Membrii și susținătorii săi consideră că sunt zei, sunt mai presus de noi, pulimea, trebuie să credem în ei, să nu cercetăm, să ne-nchinăm în fața lor, să le aducem sacrificii, uite cum e cazul băiatului de la Brașov care a murit pentru că nu a fost admis pentru un transplant de plămâni sau cum sunt cei 64 de morți de la Colectiv. Nu sunt niște morți inutile, aberante prin lipsa lor de consecințe la nivelul reorganizării sistemului medical.

Nu, proștilor și orbilor, acestea sunt sacrificii necesare ca să primim o creștere de pensii și ceva la salarii.

Zeii sunt milostivi și, dacă ne vedem de treaba noastră, dacă muncim în liniște, LI-NIȘ-TE, cum cerea și domnu Ion Iliescu, first of his name, king of the Andals and the First Men, atunci o să fie bine. În 20 de ani o să vină spitalele și în 30 autostrăzile. Școlile nu mai sunt necesare, că le face biserica, cea ortodoxă, unde sunt cetățenii ăia cu barbă, trese pe sub plete și scutiri de impozite, care vor să te ferească pe tine, puiul de om, să mori călcat de mașină pentru că nu te-ai rugat la Doamne, Doamne.

Credeți că e o coincidență fericită că avem Catedrala Mântuirii Neamului ridicată lângă cealaltă Catedrală a Stupefierii Neamului, a Deturnării Neamului, a Tâlhăririi Neamului?

Eu nu cred.

Să murim pentru ei este cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla.

O să numească după noi, martirii pieriți ca să le obținem bunăvoința, vreo piață sau vreun monument ridicat de doamna Firea cu banii luați de la gura unui orfelinat.

Și noi o să zâmbim din ceruri și o să sperăm că nepoții noștri o să fie atât de deștepți încât să adere la religia asta nouă, să ajungă mari preoți ai ei și să aibă fețele pictate în Catedrala Tâlhăririi Neamului.

Sau nu o să facem asta.

Și o să plecăm. Nu înainte să dăm foc templului în care se ascund.

O țară îi drăcuie și Biserica îi apără

Aș vrea să scriu despre omul care cântă la harpă o melodie a lui Jo Dassin. Își reazemă tâmplă de rama de lemn, are păr alb și față de cupru și degetele țâșnesc în curse scurte, ca fotbaliștii ieșiți la antrenament, sar peste 2 corzi, se opintesc în una, se întorc, reiau. Aș vrea să scriu despre însoțitoarea de tren care anunță călătorii că cei care au nevoie de un taxi din gară pot să o tragă de mânecă atunci când trece prin vagon și ea le va chema taxiul la peron.

Vreau să scriu despre călătorii, despre mersul lumii care e altfel decât mersul planetei România dar planeta România are gravitație mare, de fapt nu mai e o planetă ci o gaură neagră care îmi înghite toate gândurile, oriunde aș fi.

Oare ce mai face Dragnea, dar Olguța, dar Nicolicea sau Dăncilă, Udrea, Băsescu sau Ponta? Iohannis știu că nu face nimic. Este și ăsta un mod de a face ceva, pentru animalele în hibernare.

Nu e normal să trăiești în felul ăsta, Vă Vedem!, rezistăm, ne vedem în stradă, Huuuuuoooooo!!!, PSD Ciuma Roșie, ieșiți din casă dacă vă pasă.

Nu e normal să nu mai ai gânduri necontaminate de PSD, peste care nu s-a tăvălit, ca un câine ud, Dragnea.

Nu e normal să strângi atâta ură încât să gândești lucrurile ălea pe care țăranii din Teleorman le spun nonșalant: lua-l-ar dracul cu tot neamul lui. E important să-l ia cu tot neamul lui, e ca o operație de îndepărtare a unei tumori, trebuie să te asiguri că dracul a luat și țesutul din vecinătate, posibil infectat de cancer.

Lua-l-ar dracul și lua-i-ar dracul, așa zicem toți și nu e normal ca un popor întreg să-i drăcuie și Biserica să-i apere.

Biserica, instituția cea mai credibilă a statului, cu popi în merțuri și episcopi implicați în trafic de arme, lemn și influență.

Biserica nu poate să zică ceva decât împotriva pericolului absolut al homosexualității care ne pândește, se știe, din paginile manualelor școlare. Biserica ignoră perversiunile la care suntem supuși de parlament și guvern. E sodomie consimțită prin vot, dacă alegi un violator în parlament, nu-i normal să te penetreze în anus?

Poate atunci Armata să facă ceva. Poate Poliția să facă ceva, altceva decât să strige Hooooțiiii!! în față la Guvern. Dar de ăștia s-a ocupat Puterea și le-a dat salarii colosale și pensii speciale și pe fiica împăratului Roșu de soție și atunci nimeni nu mai suflă o vorbă în împărăție.

100 de ani de la nașterea României Mari. Miliarde cheltuite pe petreceri câmpenești, tricoloruri, hore. Brandurile refac în studiouri atmosfera lui 1918, drapele flutură și bărbați în mițe și cușme semețe se-mping în reclame să se bucure de mici si de România dodoloață.

Ce baftă pe noi că marile puteri ne-au dat ceva atunci. Cine ar fi crezut că o țară aproape rasă de pe fața pământului în 1916 o să iasă, 2 ani mai târziu, cu cel mai mare teritoriu din Europa de Est. O să vezi că așa o să fie și acum. Vorbim în 2 ani despre Dragnea și PSD. Totul e să rămânem în stradă, totul este să credem că putem schimba ceva, totul este să sperăm că Marile Puteri o să continue să ne ajute așa cum au făcut-o acum 100 de ani.

Totul este să nu ne așteptăm la instituțiile noastre să facă ceva. De ce ar face-o? Ele sunt doar butaforie, cum sunt mașinile de poliție decupate în carton pe marginea drumurilor din Bulgaria, puse să sperie vitezomanii.

Totul este să nu-mi văd de viața mea.

Să nu-mi pese de detaliile colorate ale destinațiilor mele. Să ignor, de pildă, plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor din Quebec pe care scrie Je me souviens.

Și totuși, ce-și amintesc quebecoșii?

Tot răul pe care ni l-au făcut englezii.

Și la ce vă folosește?

La conștiința națională.

Omul cu harpa cântă acum Don`t cry for me Argentina. Aș vrea să știu cum și-a ales repertoriul și de ce e trist. Dar nu mă duc să-l întreb. Sunt preocupată de știrile din România. Un băiat a fost ucis de statul român care l-a împiedicat să-și facă un transplant de plămâni. Don`t cry for me România.

Nu plânge pentru mine România.

România nu plânge pentru nimeni. Lacrimile strică machiajul.

Eterna strălucire a minții neprihănite

Sunt în Canada.

Nu am emigrat aici.

Am venit să investesc banii pe care mi i-a dat Soroș. În primă fază m-am gândit să bag banii în acțiuni la Transgaz, tot manipulează ungurii bursa de-i sar ochii. Bursei. Au învățat de la Soroș.

Dar m-am răzgândit, mai aștept să mai înjure un pic ministrul maghiar ineptitudinea românească, mai aștept bâlbele guvernului Dăncilă.

Mai bine în Canada. E cald, bisericile au fost transformate în clădiri de birouri, baruri sau biblioteci.

Aici nu te rogi decât ca vremea bună să mai țină 2 săptămâni și ca vecinii homosexuali de la apartamentul 3 să nu adopte un castor care să roadă balustrada.

Gabriel Resources Gold Corporation nu e acasă. Cred că bea un aperol cu niște băieți din statul paralel cu statul paralel al domnului Dragnea.

Nici Rio Tinto nu e acasă. E în Mongolia și Zimbabwe, Mozambic și Guinea. Și mai este sponsor la festivalul de jazz din Montreal.

Canada, băieții buni ai domnului Trudeau, sunt buni doar acasă. Când ies pe ușă și trag Atlanticul după ei, să te ții. Ar trebui să învățăm de la oamenii ăștia cum se face PR-ul, cum se construiește imaginea publică, economia și consensul.

Ieri a fost ziua Canadei și eu am băut în cinstea ei, țara asta care a dat lumii unele din cele mai grozave companii miniere și cele mai sinistre afaceri de corupție.

Bufnițele nu sunt ceea ce par. Așa spunea uriașul din Twin Peaks și aici îți dai seama de asta mai dihai ca nicăieri.

Acasă bufnițele sunt exact ceea ce par.

Niște păsări de noaptea care ziua dorm sau dacă le sperii și zboară, intră în pereți.

Mai jos un post de acum un an. Și 4 luni. Despre plecarea din țară și cine rămâne în urma mea.

feher

Sorin mi-a zis să plec, măcar o lună să plec din țară că nemernicii ăștia îmi dau în cap, sunt în stare. Tu crezi că se vor opri aici? Nu cred. Oana mi-a povestit că au început controalele la multinaționale. ANAF, poliție economică,  Sanepid, ISU, vin în stoluri. Și pe televiziunea națională, a zis Cristina, Raiffeisen a fost legat pe veci de scandalul caselor lui Iohannis, președintele neamț, trădătorul perfid, plătit de occident să distrugă țara noastră superbă, grădina Maicii Domnului plină de panseluțe plantate de mineri într-un iunie din anul zero al democrației. Raiffeisen a stat cu chirie în una din casele lui Iohannis, deci asta explică de ce CEO-ul băncii a fost în stradă, huo!!! Noroc că s-au sesizat austriecii și l-au chemat la ordine la Viena, să-i bage mințile în cap.
Dorian zice să stau liniștită, vorbește el cu BGS-ul și o să am mereu cu mine un domn gonflat…

View original post 463 more words

Cum să scapi de invidie. Nu știu.

Luna e roșie și rotundă, i-a dat un șut un fotbalist croat până deasupra silozului pe care sclipește din neon cuvântul Farine. Micul indian în costum alb păzește terasa blocului Danei. Nu tot blocul e al Danei, doar un apartament și terasa e a Danei. Și piscina, grătarul, șemineul și jacuziul de pe terasă, toate ăstea sunt ale Danei și în seara asta le putem folosi sub privirea îngăduitoare a paznicului indian care primește de la Dana icre roz și țațichi și humus. Sunt 4-5 mese ocupate, alți locatari ai blocului veniți cu prietenii lor noaptea pe terasă, la etajul 12 sau 14, nici nu știu, oricum nu foarte sus, nu atât de sus ca stalactitele de lumină și sticlă care au erupt în jurul nostru în ultimii ani de febră imobiliară. Montrealul pârâie, horcăie și hârâie, camioane cu mandibule de oțel târăsc enorme remorci încărcate cu cilindri de metal sau beton care arată ca niște perfuzii pe care oamenii le vor face pământului.

E bolnav pământul sub apăsarea catralioanelor de metri cub de cărămidă. Muncitori cu veste murdare fumează transpirați la umbra unui copăcel. Nu sunt arțari. Sunt alți copaci pe care eu nu-i știu. Ba da, uite un plop, pe ăsta îl știu, avem și noi acasă plopi. Uneori ei fac mere.

Vor face mere când vom avea și noi terase ca cea pe care beau acum un vin rose cu Dana, cățărate pe blocuri cu geamuri mari și rame din fontă neagră la ferestre, cu mochetă pe culoarele clădirii și lifturi unde nu pute a pipi ci a iasomie.

Canadienii nu cred în miracole.

Așa zice Dana dar eu am numărat, numai în centru, 27 de biserici. Și toate străzile au un nume de sfântișor, sfântul Antoine, sfânta Catherine și, desigur, Notre Dame. În prima zi, de la aeroport ne-a dus Dana direct la basilica Notre Dame. Imensă, cățărată pe un deal, loc pentru un întreg popor să se căiască. Și pe perete într-o capelă (eu nu am văzut-o, era închisă cred sau poate, de la jet leg, nu vedeam bine deși ar trebui să se cheme jet eyes în acest caz), ei bine într-o capelă sunt prinse pe perete câteva zeci, așa a zis Dana, câteva zeci de cârje de care bolnavii nu au mai avut nevoie să meargă pentru că s-au vindecat, stimați cititori atunci când s-au rugat aici la bunul Dumnezeu.

Mă rog și eu la bunul Dumnezeu să mă vindece de boala invidiei.

Este grea boala invidiei deși îmi amintesc că în Buenos Aires un domn avea scris pe o plăcuță care îi decora barca următoarele: invidia ta este motorul progresului meu. Căra pasageri pe apele noroioase ale deltei râului Tigres și lumea îl invidia că nu stătea pe loc sau nu se scufunda în mâl, așa cum se întâmplase cu juma de țară.

E la fel de cald aici, în Montreal, ca în acel ianuarie 2012 argentinian când domnu cu barca progresa datorită invidiei celor care îl priveau.

E cald și nu e încălzirea planetei, Dana spune că de 17 ani, de când a ajuns aici, așa este vară de vară. E cald și fetele scot la plimbare rochițele și săndăluțele, în parc un rând de lăuze împing cărucioarele în șir indian și imită mișcările profesoarei, plasată în fruntea șiragului de mame, care acum face mersul piticului. Niște domni în vârstă mustăcesc privindu-le, ce societate democratică. Mă gândesc la ce flegme și-ar fi luat de la băieții cu halenă din parcul Circului. Treceți acasă târfelor, ați ieșit în curu gol, cu ăștia mici în brațe, să vă scălămbăiți.

Și iar mă apucă invidia pe Dana, pe toate Danele din lume care au zis în ianuarie 2001 așa: eu nu mai stau în rahatul meu de țară unde tocmai a ieșit Iliescu a treia oară președinte și unde Năstase patru case, sau nouă case, este premier și unde Hrebenciuc și … De fapt nici măcar nu cred că s-a gândit Dana la asta, a vrut pur și simplu să plece din țară, să se ducă într-un loc unde să poată să calce iarba, unde să poată să împingă căruciorul mergând pe ciuci. A vrut atât de puțin.

Să scape din țara care, ca o mamă alcoolică, ne-a bătut și ne-a ars cu țigara și ne-a crescut în frica de propria umbră. Dar noi știam că nici măcar umbra asta nu era a noastră, așa cum nimic nu era al nostru, totul trebuia câștigat și pline erau zilele de bătălii și plânsete, de intrigi și alianțe.

Atât de mici eram: să lupți să poți să ai o proprie umbră.

Dana a plecat în Canada unde a primit umbră dar și umilință, și toate astea le-a îndurat pentru că erau ale ei. Și a crescut singură aici, în orașul unde pe terasa blocului vecinii vorbesc despre calificarea Argentinei și învârt o halcă de carne pe grătar.

Doamne cât aș vrea să mă ajute bunul Dumnezeu să scap de invidie, să arunc cârjele care m-au purtat oloagă până aici, la basilica Notre Dame.

Dar Dumnezeu nu răspunde azi, a fost caniculă și luna s-a ars, e umflată și roșie și aș vrea să-i spun că iaurtul întins pe piele ajută la insolație.

La invidie nu ajută nimic.

De ce trebuie sã întoarceti spatele urii

În ianuarie 2015, Antena s-a încolonat sub batistuta plinã de lacrimi si muci a lui Gâdea si a spus: Je suis Charlie.

Empatici cum îi stim, victime ale agresivitãtii statului paralel, antenistii-charlisti au simtit ca libertatea de expresie trebuie apãratã cu pretul vietii. Viata altora desigur, dar nah, cum ei sunt niste fractali în uriasul design al presei universale, simt cu toti pixelii durerea mortii altor fractali.

Mai jos un post din 2015.

Uluitor cum încã mai auzim indivizi pretinzînd cã Antenele au dreptul la libera exprimare.

Sper cã aceastã mantrã vine dintr-un optimism devastator al celor care sperã cã A3 sunt capabili si de altceva decât de urã.

Voltaire a spus: Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune.

Acesta este citatul pe care l-a folosit unul dintre editorialiștii de la Financial Time încercând să explice haitei de cetățeni care au mârâit, denunțând ofensa, umorul de prost gust și lipsa de limită a celor de la Charlie Hebdo, că suntem într-o eră în care, părea, că toți suntem voltairieni. Nu ne place Charlie Hebdo, dar nici nu trebuie. Trebuie doar să îi apărăm dreptul de a spune lucruri care nu ne plac.

Unul dintre cititorii acestui blog care găsește plăcere în a tăia cu flexul coloana oricărei discuții decente, a pus, de data aceasta, o întrebare interesantă: atunci de ce vă luați băăăi de Antena 3?

Bun.

Recunosc, nu mă dau pe spate caricaturile facile ale lui Charlie Hebdo. Dar umorul de autobază al grobienilor ciraci ai lui Voiculescu îmi repugnă. Mircea Badea, un cocalar cu vocabular de Mogli după 23 de ani de trăit în junglă, Gâdea, agramat și patetic, idioți cu funcție și lavalieră.

Umorul amândorura, revistă franțuzească și televiziune românească, nu sunt defel pe placul meu.

Până aici sunt de acord cu cititorul instigator. Mai departe.

Sunt oare Badea și Gâdea pe lista neagră a vreunei organizații teroriste? Au fost ei, în repetate rânduri, amenințați cu moartea? Au fost dați în judecată de numeroase persoane/societăți/organizații pentru insultă sau calomnie?

Redactează angajații Antenelor programele cu polițiști la ușă care să îi apere de eventuale atacuri?

În general, trăiește Antena 3 sub amenințarea represaliilor pentru că au dat cu căcat timp de 10 ani într-o singură persoană și familia lui, au distrus instituția președinției, au mințit, inventat, înjurat, defăimat, incitat (ce să mai spun caricaturizat) niște oameni pentru simplul motiv că stăpânul lor, din Ortancul lui de securist dovedit, le dădea aceste ordine? Caricaturizarea este ceva subtil, un claxon pe care-l dai scurt, din podul palmei. Ce a făcut preț de 10 ani Antena 3 a fost să-l lase dracu de claxon și să intre brutal, cu tab-ul, în cei pe care Voiculescu îi vroia trântiți la pământ.

Charlie Hebdo făcea caricaturi de prost gust. Hai să presupunem acest lucru. Charlie Hebdo jignea milioane de cetățeni pentru că îl arăta pe Mohamed în cucul gol. Urât. Deși, nu-i așa, noi nu știm că este chiar profetul Mohamed cel care a apărut în revista franceză. Este un desen cu un nene cu turban, nu profetul Mohamed. Nu prea știm nici cum arăta profetul și, în general, sunt o grămadă de amănunte care îl apropie mai tare de Zâna Măseluță decât de, să zicem, realitatea nudă a unui Emil Boc arătat de televiziunea Antena 1 la vestiar, cu anusul expus.

Da, să nu uităm că la emisiunea lui Capatos, primul ministru a fost arătat la televizor, gol, în vestiar, fără vreo steluță pe cur, iar Crin Antonescu, șeful PDL și fratele lui Ponta, a comentat la Capatos apariția.

Ce avem noi, ăștia care avem ceva cu Antena 3? Spre deosebire de Charlie Hebdo care face în mod declarat satiră, Antena 3 pretinde că oferă informații.

Și chiar și așa, deși recunosc că acest post și cei care îl populează sunt o abominațiune, nu am cerut niciodată să dispară. Și nici că ar merita să moară idioții pentru că sunt idioți.

Deci, ăștia de puneți semnul egal între situația de la Hebdo și cea din gluga de păpușoi numită Antena 3, e clar că nu faceți diferența dintre o bicicletă primită de la bunica și o papiotă furată de la mercerie. Pentru voi este aceeași poveste.

PS. Iar libertarea de expresie, asta invocată de cititorul blogului care spunea că nu îi lăsăm pe cei de la Antene să se exprime, nu le poate fi negată de nimeni atâta timp cât pe ambalaj scrie ceea ce primești înăuntru. Charlie Hebdo e revistă de satiră. Dacă Antena 3 ar spune că este televiziune de comedie pentru cocalari, nimeni nu ar avea nimic cu ea. Poate ar trebui să vorbesc la OPC, să le impună acest lucru. Căci cel mai mare rău pe care îl face Antena 3 nu este să îl mănânce de cur pe Băsescu ci să caricaturizeze jurnalismul de știri.