Sorin Hadârcă's Blog, page 7

Angkor What?

Nu tocmai speriați de avioane – abia coborâsem din unul, dar… șirul ăsta de grăniceri la intrare în Cambodia? Să nu uităm că până la începutul anilor 80 țara era guvernată de un monstru. Erau zece la număr, mă refer la grăniceri, și ne-am apropiat timizi de prima persoană, o doamnă în uniformă cu regalii, care ne-a aruncat o privire feroce. „Tăiați-le capul!” a comunicat dânsa dintr-o privire. De fapt, într-o engleză rudimentară, ne-a trimis să completăm anchetele de imigrație. Aeroportul era dotat cu wifi și cu bancomat. Am scos precipitați bani pentru viză, faptul că nu aveam poze ne-a costat doi dolari în plus, lucru acceptat pe loc fără zarvă. Ne-am deplasat cuminte până la ofițerul din extrema stângă, observând cum pașapoartele noastre „călătoresc” de la o persoană la alta agonisind ștampiluțe și semnături. În fine… n-a fost o treabă complicată.

La ieșire din aeroport ne aștepta Dl Veasna, șoferul tuk-tukului. Ochii și buzele ca pe statuile lui Buddha. Zâmbetul ca la Mona Lisa – fără dinți. Am urcat în caleașcă și pe-aici ne-a fost calea. Siem Reap, la primul contact, nu părea un oraș ditamai fascinant. Hoteluri de cinci stele alineate de-a lungul autostrăzii, atâta doar că porțile erau păzite de statui de tigri și elefanți. Aerul era aromat, căldura suportabilă. Climă mediteraneană, după cum ne-a avizat ghidul de călătorie.

Hotelașul Trei Camere ne-a cucerit din prima. Stil colonial, spațios, curat, cu piscină. La recepție suntem întâmpinați de Bora care numai în genunchi nu se pune, dar la orice rugăminte reacționează cu un râs copilăros. Eram lihniți de foame, astfel încât am comandat ceva la repezeală. Cum ar fi vețeluș cu mango, iarbă de lămâie și furnici. Îl întrebăm pe Bora cât de mari sunt furnicile și el ne arată (foarte plastic de felul lui) cum furnicile merg în șir indian. Curat ca în Tom și Jerry.

Aventura veritabilă începe a doua zi când avem în program circuitul mare al templelor din Impreiul Khmer. Suntem șmecheri să lăsăm Angkor Wat pentru a doua zi la răsăritul soarelui așa că facem primul popas la Angkor Thom. Templul se numește Bayon și e incredibil de frumos. Când zic „incredibil” mă refer la două chestii: 1. faptul că gura ne rămâne căscată pentru tot restul zilei; și 2. faptul că patrimoniul cultural greco-roman pare să fie supra-apreciat și asta doar din cauza că suntem parte dintr-o civilizație eurocentrică. Dacă schimbi unghiul de vedere, înțelegi că antichitatea khmeră este zdrobitoare – un imperiu edificat pe baza tehnologiilor de irigare a solurilor și a competiției pentru hegemonia ideologică între budism și hinduism. Jayavarman VII-a, de pe baso-reliefurile templului din Angkor Thom, taie ca-n curechi siamezi și vietnamezi. În semn de confirmare a celor menționate.

Spre deosebire de Angkor Thom, Preah Khan e un templu mai intim. Hoardele de turiști sunt lăsate în urmă, poate din cauza că ne apropiem de ora amiezii și soarele arde nemilos. Îl ignorăm, n-avem timp să stăm la taclale cu soarele. Admirăm apsarele de pe zidurile templului și ne gândim la paradis. Ăsta nu ți-i paradis? Să le vezi cu ochii tăi, să le pipăi (în sensul bun al cuvântului), să inspiri aerul înmiresmat. Ehe!.. D-apoi când ajungem la Neak Pean (următorul pe listă) suntem deja alintați cu basoreliefuri. Cu atât mai bine, căci Neak Pean este în realitate un lac artificial cu o insuliță de templu pe mijloc. Dar ce bizar, și lacul, și cerul, și lotușii par să fie parte dintr-un templu mai mare și mai frumos, plăzmuit de cel care le-a creat pe toate și pe toți. Inclusiv și pe noi, norocoșii…

Mai avem câteva temple pentru după amiază. Merită să-l amintim aici pe cel de la Banteay Kdei, unde jungla și-a revendicat drepturile asupra pământului, astfel încât acum este inseparabilă de ruine. În fond, rădăcinile arborilor multiseculari asigură o stabilitate stucturii mult mai plăcută văzului decât schelele din amfiteatrele romane sau grecești.

La ieșire, deja amețiți de atâta frumusețe:

—More temples? Ne întreabă Dl Veasna de parcă ar fi vorba de încă o partidă de belot înainte să se crape de ziuă.

O, nu! Gata pe azi. Lăsăm loc de impresii pentru a doua zi.

Vânătoarea de apartamente în Dhaka

Cele 8 luni petrecute în regim de așteptare a proiectului nostru din Bangladesh nu au fost irosite în zadar. Am descoperit locuri pitorești din Moldova și am urmărit o duzină de epizoade din House-Hunting International. E vorba de o emisiune la Travel Channel în care tot felul de cupluri – care mai bizare, care mai obișnuite – urmau să facă o alegere din trei opțiuni și să se mute cu traiul peste mări și țări. Muntenegru, Ucraina, Thailanda, Costa-Rica, Anglia – ce numai n-am văzut! Evident, cu gândul la Bangladesh, unde se prespunea să luăm cu chirie un apartament pentru 2 ani.

Ideea e următoarea: la Gâsca Verde ne simțeam foarte bine – micul dejun cu fresh din ananas, omletă – ai naibii de picantă, spălatul și călcatul rufelor incluse în cost, grădina de pe acoperiș unde stăteam ore în șir la taifas cu Tawrique. Nemaivorbind de păsărelele care ne vizitau zilnic la terasă. Dar parcă poți considera hotelul casă? Doi ani sunt totuși doi ani. Respectiv, în cel de-al doilea sfârșit de săptămână am ieșit la vânătoarea de apartamente.

Am optat să mergem printr-o agenție. E posibil și la direct – numărul de blocuri marcate TO-LET este practic nelimitat. Doar că din stradă nu pricepi mare lucru și „vânătoarea” poate deveni la un moment dat extenuantă. În plus, agenția oferă un avantaj tare important: mobilarea apartamentului. Evident, asta nu include elementele de decor, dar cel puțin, mobilierul e nou. Respectiv, la ora nouă dimineața, imediat ce am consumat omleta picantă am coborât în curte unde ne aștepta Hamid. Din partea agenției a venit o echipă de vreo patru inși, echipați cu o listă de apartamente și o engleză rudimentară. Șeful echipei era unul Sayyif, un tânăr cu bărbuță, din care informația urma să fie scoasă cu cârligul. Planul „vânătorii” era în mâinile lui.

Am început cu două apartamente care erau amplasate în spatele bulevardului Gulshan. Vechi și prăfuite. Spațiu mult și aiurea. Baia într-o stare deplorabilă. Am strâmbat din nas. Am ieșit cât ai zice pește. I-am comunicat lui Sayyif că vrem apartament nou. Presupun că această etapă făcea parte din planul original căci următoarele două apartamente erau cu câteva clase mai sus decât primul. Unul din ele avea sală de forță, dar din geam nu se vedeau decât pereții blocurilor vecine.

—What thinks you? s-a interesat Hamid.

Nu e bine. Madame pune preț pe securitatea zonei, starea mobilierului și numărul de băi. Boss, adică eu, ține morțiș la panoramă. Niciunul nu-i mulțumit. Și atunci lui Sayyif i-a venit o idee „genială” din afara planului.

Apartamentul din cartierul Banani, strada 25 ne-a lăsat fără cuvinte. La parter – o grădină îngrijită și un havuz stilat. Trei dormitoare, livingul și sufrageria – toate spațioase. Trei balconașe. Terasa de pe acoperiș ne-a lăsat cu gura căscată. Am observat un uliu (haliastur indus) care plana grațios în fața blocului. Categoric, aici e de noi. Eram gata copți pentru a-i comunica decizia lui Sayyif, când Madame a remarcat cimitirul. Cimitirul!!! Zero feng shui, energie negativă și tot tacâmul. În pofida argumentelor și oftaturilor de rigoare din partea-mi, vânătoarea nu se termina aici.

Am mai găsit apartamente potrivite. Câteva din ele erau chiar drăguțe, dar toate opțiunile erau second best. Unde mai pui că și chiria se încadra în buget. Securitate, terasă, prospețime, spațiu… am decis să facem abstracție de cimitir. La urmei nu e chiar alături, ce să-i faci dacă terasa oferă panoramă? Am comunicat decizia noastră agenției.

Negocierea chiriei a durat câteva zile. La prețul indicat inițial s-au adăugat vreo zece procente. Cică a fost o greșeală de calcul. Au vrut avans pentru jumătate de an. Au pretins că serviciile comunale să rămână pe seama noastră. Le-am zis că renunțăm. Prețul a scăzut cu cinci procente. Am rămas pe poziția noastră. Avansul de șase luni s-a redus la trei. Prețul a scăzut cu alte cinci procente. Serviciile au fost integrate în preț. Am acceptat. Într-aceiași seară am mers la DCC1 Market să selectăm mobilierul.

Altă epopee. DCC1 Market e un gen de Calea Basarabiei numai că în loc de hot-dog se vinde sinkara. Mobilierul nu era de marcă, dar calitatea era acceptabilă pentru gusturile noastre rafinate. Atâta doar că peste câteva zile când mobilierul „selectat” a fost instalat în apartament, ne-am pus mâinile în cap. În locul mobilei noastre minimaliste am dat peste niște vechituri de marcă. Nu că lucrurile nu ar fi fost cândva noi… cu vreo douăzeci de ani în urmă poate, dar erau uzate peste măsură! Bilal, șeful de șantier, ne punea gogoși cum că uzura s-a produs din cauza transportului. Pe naiba! Eram la pământ.

Hai că nici Bilal nu se lăsa. Cică de câte becuri avem nevoie? Cum omule câte becuri? Să le pui pe toate că după aia ne lămurim noi pe care să le includem și pe care nu!

—Dar cel mai important lucru, ne ațâța Bilal, este să luăm o decizie cu privire la culoarea draperiilor.

—Uită de asta Bilal. Te rog să mă crezi că draperiile nu-s pe departe cel mai important lucru. Mobila asta trebuie să plece imediat și în locul ei să vină mobila cea nouă pe care am selectat-o. Bilal se ținea scai din urma noastră cu mostrele pentru draperii.

—Am să încerc să fac tot posibilul ca duminică mobila cea nouă să fie instalată.

—Nu încerca, Bilal. Mobila va fi instalată, ori noi nu ne mutăm.

Surprinzător, dar duminică mobila buclucașă a fost totuși instalată. Luni, când ne-am mutat, în apartament era curat și totul era nou-nouț. Frigider de marcă, mașină de spălat nouă, aragaz plită cu patru arzătoare, cuptor cu microunde, aer condiționat – totul era cât se poate de bine aranjat. Ce-a fost asta? ne întrebam buimaci. Mentalitatea noastră basarabeană admite că, dacă nu ești vigilent, vei fi tras pe sfoară în privința la te miri ce mărunțiș cumpărat de la piață. Dar să urci niște vechituri la etajul șapte în speranța că acest lucru va trece neobservat?

Am remarcat că în Bangladesh lucrurile merg bine dintr-a treia încercare. La a treia rundă am nimerit peste un apartament potrivit. Dintr-a treia încercare am ajuns la o înțelegere cu privire la chirie. Tot dintr-a treia am adus mobilă normală în casă. E cam anapoda chestia asta cu trei încercări dar dacă așa stau lucurile aici, ne adaptăm și noi, căci nu avem încotro. În fond, suntem și noi în cea de-a treia misiune, încercați de multe, așa că nu ne plângem.

Mulțumiți de rezultat, ne-am instalat în dormitor. Sub saltea foșnea enigmatic polietilena…

Durga Puja

Din grădina de pe acoperișul hotelului Gâsca Verde, cerul se vede albastru. Două păsări răpitoare planează în înaltul lui. O libelulă jovială se face una cu ramul lăsându-se fotografiată de aproape. Dincoace, o coțofană pitică orientală (Copsychus saularis) ne salută în bengaleză. Are drepturi depline să o facă căci se întâmplă să fie pasărea oficială a Bangladeshului și, într-o țară unde statutul contează, acesta nu e lucru mic. Oricum, nu ne-am așteptat la asemenea cinstire. La ce ne așteptam? Un regim draconic de securitate. Umiditate sporită. Cer cenușiu. Trafic demențial. Mult stres. Multe gângănii. Ei bine, cu referință la cele din urmă, acestea sunt prezente la apel. De țânțari comuni nu ne temem, dar ne temem de ăia malarici și de dengue. Totuși, în ultimul an, țânțarul dengue a făcut 1963 de victime în Dhaka, la o populație de circa 12 milioane. Prin urmare, statistic vorbind, suntem 99% în siguranță.

Din colegii de la birou, Prodip este unicul hinduist. Și fiindcă am nimerit exact la țanc, ne invită la el acasă să sărbătorim Durga Puja – o festivitate care durează cinci zile și este închinată zeiței Durga. E o nebunie, desigur, dar acceptăm cu mare bucurie, căci unde-ai mai văzut tu așa ocazie să participi la o ceremonie în mediul ei natural, însoțit de prieteni. Paranoici de felul nostru, îl întrebăm pe Hamid, șoferul din partea proiectului la care lucrăm dacă o să fim în siguranță.

—Some safe, zice Hamid.

—Asta cum adică some?

Vrem detalii cu privire la măsura în care suntem în siguranță, dar ne lămurește Hamid că nu e vorba de bandiți, doar că e un sat, e întuneric și, după cum urma să ne convingem imediat, e un soi de a merge la club. În sat e veselie mare. Primul popas îl facem la o discotecă. Nici vorbă de dansuri ritualice – niște puștoaice se hâțână armonios în ritmuri bollywoodiene, doar că spectacolul suntem chiar noi. De îndată se eliberează un rând de scaune în fața scenei, cineva ne servește cu dulciuri locale. Toată lumea stă cu ochii pe noi, mare minunăție – trei străini în mijlocul unui sătuc prăpădit din suburbiile Dhakăi. Prodip e foarte mândru de sine, doar că din cauza responsabilității pe care și-a asumat-o, are fața ca de lemn. Își amintește să zâmbească doar când ne poftește la el în casă.

O casă mică, dintr-o singură odaie în care locuiește o generație. Părinții stau vizavi, copii stau cu ei. O fetiță de paișpe ani căreia îi provocăm râsul, deși se rușinează teribil și își ascunde gura cu dosul palmei când râde. O cheamă Mitoo. Băieții sunt doi la număr. Cică are 10 ani, iar noi nu credem căci pare să fie destul de zdrăvenel. În cele din urmă aflăm că are doișpe ani și deja nu ni se mai pare la fel de mare. Ăla micu tre să aibă vreo 5 ani. Cine are 10 așa și nu am înțeles, dar iată că intră bunelul, tatăl lui Prodip, de 92 de ani, rezemat în toiag, genul patriarhul familiei. Suntem serviți cu niște fructe exotice, după care Hamid ne îndeamnă la drum căci mai avem de „verificat” două temple.

Același concept. Discotecă, doar că dansatorii sunt mai mult băiețași. Explodează de bucurie și ne invită să intrăm și noi în joc. Not safe, este verdictul lui Hamid așa că noi mergem la următoarea țintă.

Ca să înțelegi, lumina din sat ține mai mult de beculețele aprinse cu ocazia festivității, tre să avem grijă pe unde pășim, nu-i exclus să fie o coadă de câine, un picior de ied sau o groapă de scurgere. Localnicii (ăia care nu-s intrați în transă), se țin scai din urma noastră. Prietenoși din fire și beți de veselie – unde să mai vadă moldoveni în Dhaka dacă nu prin intermediul lui Prodip? Ideea cu Durga Puja e că timp de cinci zile lumea trebuie să fie fericită și asta e ofranda principală. Dimineața, hinduiștii se roagă în templele provizorii – niște instalații din bețe, îmbrăcate în pânză colorată, luminate ca pomul de Crăciun când coboară întunericul. Noaptea e pentru fiesta, iar la a cincea zi, statuile zeiței sunt suite în bărcuțe și lăsate să fie duse de curenții acvatici până în Oceanul Indian.

Ne întoarcem la Gâsca Verde, încă exaltați, dar cu certitudine safe. Diferența de fus orar insistă să ne țină treji. Ori asta, ori impresiile care, pentru a treia zi în Bangladesh, sunt halucinante. Chiar suntem aici? Chiar această lume se află pe aceiași planetă cu Republica Moldova? Să fie adevărată această noapte tropicală sau e doar un vis care ni se năzare?

La sfârșitul săptămânii de muncă imporvizăm o zeamă moldovenească. Tare bună! Atâta doar că la desert ne mulțumim cu niște pitaya, căreia i se mai spune și fructul dragonului.

Revoluția rataților

Nu vreau să jignesc pe nimeni. La drept vorbind, dacă citești mai jos, te vei convinge că nici nu poate fi vorba de vreo ofensă aici. Din păcate, în țărișoara aceasta, înjghebată fără prea multă inspirație, să fii un ratat e aproape un merit. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că drumul spre reușită e pavat doar pentru cei cu obrazul gros, gata să meargă oricând la compromisuri etice, corupți în faptă și în spirit. De-ar fi doar politicienii… Orice domeniu de activitate social-economică este subordonat unei singure reguli – cea a bășcăliei. Conform acestei reguli trebuie să iei înainte de a da, să profiți fără a crea, să arunci praf în ochi în loc să spui lucrurilor pe nume, să urci în vârful piramidei sociale călcând fără scrupule pe trupurile prietenilor și dușmanilor.

La ce bun aceste metafore? E clar și fără ele cum stau lucrurile pe Tărâmul Mioritic. Pentru a reuși să faci o carieră academică, de pildă, trebuie să începi prin a organiza niște ospățuri. Abilitățile de cercetare sunt redundante. Cine o să stea să numere câte publicații ai și, mai ales, câte referințe la ele s-au adunat în publicațiile internaționale? Dacă te lansezi în politică e musai să te pricepi cum să manipulezi opinia publică, oferindu-i un spectacol fără pereche. Cunoștințele în materie de politici publice sunt redundante. Cine să le implementeze? Din ce bani, că nici pentru vilele din Holercani nu avem suficiente finanțe?

Deunăzi stăteam la o terasă și, fără să vreau, trăgeam cu urechea la conversația de la masa vecină. Niște tineri discutau prevederile unui acord de parteneriat. Partenerul, din câte am înțeles, era din Milano. Tema discuției era cum să-l tragă pe sfoară pe italian. Au convenit ca în loc să-i ramburseze banii, să pretindă niște cheltuieli operaționale fictive. Căutau să plaseze capcane în acord astfel încât să fie imposibil să fie chemați în judecată. Invocând orice. Iată un model de afaceri, schițat după „succesul” imperiului lui Plahotniuc. Valoarea adăugată e redundantă atâta timp cât fluxurile de numerar se scurg dintr-un oarecare buzunar în al lor.

Și așa mai departe. Orice domeniu în care poți pretinde o performanță e corupt. Nu e vorba de mită. E vorba de o aiureală care stă la temelia vieții publice din Republica Moldova. Lifturile sociale s-au comercializat peste măsură. Accesul persoanelor oneste este limitat. Eșecul celora care, prin minune, se strecoară este garantat.

Respectiv, suntem în Piața Marii Adunări Naționale. Fără lideri. Fără scopuri bine definite. Din simplul și banalul motiv că a ajuns cuțitul la os. Gata să ratăm (a câta oară?) șansa de a da afară din cetate această perversiune a spiritului. Trec pe lângă corturile din fața Casei Guvernului și nu știu cum da nu mi-i vesel. Ideea e bună dar… speranța e încătușată de trei lucruri cu care nu mă pot împăca. Iată despre ce e vorba:

Incoerența cererilor protestatarilor. E legitim să ceri demisia persoanelor cu funcții de răspundere din instituțiile publice care au admis furtului miliardului și, chiar și acuma, tergiversează identificarea și pedepsirea vinovaților. E natural ca suspiciunea față de liderii partidelor aflate la guvernate și bănuite oarecum de complicitate în ceea ce privește „escrocheria secolului” să atragă după sine pichetarea sediilor partidelor respective. Dar demisia Guvernului și a Președintelui? Alegeri anticipate? Această cerere poate fi înțeleasă doar în situația când liderii mișcării ar veni cu o ofertă politică alternativă și cu șanse reale de a-și asuma guvernarea. Or, în realitate, ideile transformării Platformei DA în partid politic sunt embrionare, iar liderii viitoarei formațiuni politice sunt „împrumutați de aiurea” fără avizul sau consimțământul acestora;
Existența unei agende nedeclarate. De mai bine de jumătate de an am șters din lista de canale favorite patru canale care pretindeau să-mi spele creierul. Am ales să mă „alimentez” cu știri de la JurnalTV și Realitatea, înțelegând prin asta că o televiziune trebuie să mă informeze corect și să nu încerce să mă înregimenteze în calitate de potențial alegător al patronului respectivului canal. Și acum ce mă fac dacă horoscopul zilei se încheie cu îndemnul de a ieși la proteste? Nu-mi rămâne decât Realitatea. Ajung la concluzia că ceea ce se întâmplă în PMAN este o sinteză între o mișcare civică autentică, folosită pe post de berbec de luptă și interese politice disimulate. Ca să fie clar, nu m-ar deranja ca verii Țopa să dea o lovitură de grație Imperiului Odios, dar aș prefera să-și facă agenda explicită, să-și anunțe intențiile și să umple vidul politic pe care-l creează pe eșechierul de dreapta cu un program inteligibil;
Primitivismul metodelor de protest. Mă uit cu strângere de inimă la țăranii care scot patru sute de lei din buzunar (poate ultimii) ca să-i „susțină” pe protestatarii care rămân să doarmă în corturi și nu înțeleg. Cei care sunt în PMAN, sunt de bună voie sau fiindcă acesta este un job? Mi-e și teamă să învinuiesc pe cineva pe nedrept, dar cred că pichetarea Guvernului ori e un sacrificiu binevol, ori nu are sens. Altă treabă donațiile. Ele sunt binevenite atâta timp cât Platforma Civică își propune o agendă de activități menite să facă „schimbarea până la capăt”. Fie că e vorba de litigii strategice, fie că e vorba de campanii de sensibilizare a opiniei publice, eu înțeleg că astea costă. La fel înțeleg că atâta timp cât societatea civilă va implementa în mod exclusiv programele donatorilor, noi vom fi lipsiți de o societate civilă autentică. Prin urmare, în condițiile când intențiile Platformei DA ar fi clare, iar transparența utilizării mijloacelor financiare ar fi asigurată, aș considera că ține de datoria mea să contribui.

Critic și îmi pare rău că critic. În fond, sunt solidar cu cei care cer întoarcerea miliardului furat și pedepsirea vinovaților. Doar că pentru a înceta să fim ratați e necesar să nu mai ratăm. Să nu ratăm din lipsă de onestitate. Să nu ratăm din lipsă de scrupule față de mijloacele utilizate. Și să nu ratăm din ignoranță.

Serafimii

Ei râdeau de mine și-mi ziceau: nu fi proastă, ești tinerică, du-te la vreo nuntă, prinde-te în horă. Da’ eu de mititică îl aveam pe Duhul Sfânt în suflet. Fugeam de ei și mă ascundeam în biserică. Veneau pe urma mea, dar eram tânără și iute la picior. Când le auzeam pașii, mă făceam nevăzută în pădure sau mă pitulam în tufiș. Așa scăpam… Am avut și un ghiavol în familie. Frate-miu, Dumnezeu să-l ierte, că era comunist. Îmi venea să-l omor cu mâinile mele câte necazuri mi-a făcut. Dar m-am rugat și mi-am zis așa: „Doamne, tu cum ai răbdat pentru păcatele noastre, așa am să răbd și eu pentru tine”. După ce a murit îl vedeam în fiecare noapte în vis, până când într-o noapte s-a arătat în straie curate și a strigat așa, cu putere: „Tu-do-ra”, și am înțeles că rugăciunile mele au fost auzite și s-a eliberat de păcat.

−Vă siliți? întrebă Maica Teodora. Să vedeți, le am scrise pe toate în caiet.

Bătrâna intră în căsoaie și rămâne acolo suficientă vreme ca să ne întrebăm dacă nu cumva o fi uitat de noi. Poate e cazul să plecăm? Dar iat-o că se întoarce negreșit, cu apăsând pe toiag. „Să știți că eu am citit în cărțile sfinte și am înțeles. La început eu nu puteam pricepe – cine e Fiara, cine-i Antihristul. Și-am înțeles: Lenin e Fiara!” În caiet scria citeț, cu litere chirilice, dar respectând întocmai gramatica de pe timpuri.

Era în Postul cel Mare când i-am văzut cu ochii sufletului. Patru îngeri pogorâseră din ceruri, dar li se vedeau doar capurile și aripile. Îngerii râdeau vesel și așa m-a cuprins și pe mine o bucurie, iar trupul mi se făcu ușor de nici nu-l mai simțeam…

Prima însemnare era din 1961, iar ultima din 1972. Vreme de zece ani, îngerii, sfinții, heruvimii și serafimii o vizitau pe Maica Teodora de la Mănăstirea Răciula și-i făceau trupul ușor… Caietul nu era gros, să fi fost vreo 12 pagini în total. Le-am citit la repezeală în timp ce bătrâna ne întrerupea pentru ca să ne explice mai amănunțit cum arătau îngerii. Stilul propozițiilor era repetitiv, dar era ceva magic în chestia asta căci ajungeau să se întipărească în memorie ca și cum ar fi fost o mantră. La plecare bătrâna a insistat să-i scriem pe o hârtiuță numele noastre ca să se roage pentru noi…

Îngerii lui Kundera nu râd. Îl imită pe diavol dar sunetele care le ies pe gură aduc mai degrabă a scâncet decât a râs. Pe când îngerii Maicii Teodora sunt veseli și aduc bucurie în suflet.

Am intrat în biserică. În antreu stătea o călugărița și scria ceva într-o carte. Am văzut-o desculță și m-am întrebat dacă n-o fi cazul să mă descalț și eu. Intrați, intrați, mă îndemnă dânsa. Am intrat. Geamurile erau deschise larg și lumina din afară scălda cu generozitate altarul, amvonul, candelele, icoanele. O pereche de muște bâzâiau înverșunate și-atunci nu știu ce m-a apucat, dar îmi venea să râd, căci totul era atât de… real. Muștele astea… În biserică? Era ca și cum aș fi fost iar mic și intram în casa bunicii și acolo tot bâzâiau muștele și era tot atâta lumină. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă – când mă întorceam spre mașină nu-mi mai puteam ține râsul. Parcă-l apucasei pe Dumnezeu de barbă.

Ciudat, foarte ciudat. La drept vorbind noi nici nu planificam să ajungem la Răciula. Ne-am propus să vizităm biserica din lemn din satul Palanca, dar într-o intersecție le-am văzut pe toate cele patru mănăstiri pe un indicator și ne-am zis că n-ar fi o idee chiar atât de rea. Răciula a fost primul popas. Ne dădeam cu ghicitul – oare ce-o să ni se mai întâmple?.. La Hârbovăț am băut apă din fântâna bisericii. Apa era dulce. Lângă câțiva metri erau niște știubeie. La Hârjăuca preotul ne-a mironisit din proprie inițiativă. Ne-a întrebat doar dacă vrem. Ne-a uns frunțile cu mir și atât. La Frumoasa ne-a prins furtuna…

Eram în mașină și afară turna cu găleata. Ce facem? Eu eram de părere că e musai să așteptăm. Și dacă-i o încercare? Trebuie negreșit să terminăm acest traseu. Cele patru mănăstiri din părțile Călărașilor sunt amplasate sub formă de cruce și dacă intri în trei fără să-i treci pragul celei de-a patra e ca și cum ai lăsa rugăciunea neterminată. Ca și cum te-ai închina Tatălui și Fiului lăsându-l la o parte pe Sfântul Duh. Să nu se supere… Ieșim la unu, doi, trei?

Am fugit prin ploaie și ne-am ascuns sub o streașină. Am măsurat din ochi distanța până la biserică și-am înțeles că tot uzi o să ajungem. Așa și-am stat în biserică – uzi, până au început să bată toaca de vecernie…

La ieșire din Frumoasa cerul se făcu iarăși senin. Razele lunecau pe podgorie. Norii se ascundeau după deal, iar pământul scoteau aburi. Precis că trebuie să fie un curcubeu pe undeva. Am oprit mașina să cercetăm cerul. Așa și a fost: deasupra locului de unde ne întorceam strălucea un pod multicolor.

…Dacă stau să mă gândesc, nici măcar nu-s religios. E drept anul ăsta mi-am promis să nu-l supăr. Am lăsat un spațiu pentru „și dacă totuși există?” Și dacă nu, atunci cine ne-a fost călăuză în această călătorie minunată?

Cald, prea cald

Regele și regina erau goi în fața poporului. Goi erau nebunii, dar parcă te poți aștepta la altceva de la ei? Caii, bineînțeles, fără șa. Goale erau turnurile, mai ales pe dinăuntru. Forme fără fond, au zis unii care autorizau construcția mansardelor și consumau fonduri municipale. Dar formele au rămas goale. Care pe negru, care pe alb. Un băiețel cu gândirea euclidiană tocmai ridică un deget providențial dar, din fericire, maică-sa, nevasta Croitorașului, era alături ca să-l plesnească prompt peste mână.

—Lasă că mergi tu la școală și afli care-i cel mai falnic râu din Europa.

Băiatul a retras mâna, preferând să rămână filosof. Din manualele școlare urma să afle multe adevăruri despre univers, dar cum n-o suceai, cum n-o învârteai cu reforma educațională, tot reieșea că suntem cea mai frumoasă împărăție din lume.

La consiliul regal se turna vin și se mâncau găluște.

—Și dacă o să strige cineva că suntem goi? se dădu cu părerea regina, sfioasă de felul ei.

—N-o să se întâmple. Ultima dată când au strigat ceva de genul ăsta, am venit noi și ne-am dezbrăcat în fața poporului. Acuma, na, chiar dacă se mai întâmplă, le spunem că așa sunt standardele europene și nu putem altfel. Transparență, domnilor!

Regina înghiți gălușca. La urma urmelor, ei știau și poporul era la curent, și Croitorașul nu avea nici o vină. Așa era vectorul. Una e când poporul nu mai poate răbda, iar elitele nu mai pot conduce. În împărăția noastră nu merge așa. Răbdarea e o virtute, așa zic principiile și valorile tradiționale.

Într-adevăr, era foarte cald și pur omenește puteai să-i înțelegi pe cei din suita regală. Croitorașul oftă adânc căci, cu așa principii și valori, afacerea lui se ducea de râpă. Încă mai spera. Ceva mai devreme îi veni să-și verse supărarea pe Nebun. Dar i-a trecut după prima halbă de bere. Gheretă, pavaj ecologic – ce mai contează?

Croitorașul și-a imaginat cum se privește în oglindă și, în loc să se vadă pe sine, îl vede acolo pe Nebun, gol și îngenuncheat, cerând mână și oferind inimă. Un coșmar.

În fine… omul își face meseria după cum îl duce mintea și dacă nu-l duce mintea o face oricum, la fel cum fac majoritatea cetățenilor. Nicio problemă, domnule Nebun, ține-ți-o tot așa, nu e nevoie de nisip și pietriș sub pavaj că oricum se va ridica în valuri hundertwasseriene. Și costă mai puțin. Iar ghereta, dacă o muți mai în spate, nu o să mai supere pe nimeni și nu se vor lua internauții de dumitale. La urma urmei, e mai multă nevoie de nisip și pietriș pentru o casă de piatră, oricine ar face la fel. Eu nu pun nisip și pietriș sub croială, dumitale nu le pui sub pavaj. Suntem chiți.

La intrare în Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” iehoviștii distribuiau cărticele despre Dumnezeu. Un domn și o doamnă, îmbrăcați în haine curate, deși cam vechișoare, stăteau răbdători pe băncuță, la umbră.

În sfârșit cineva îmbrăcat în țara asta, s-a gândit Croitorașul, dar imediat a găsit o fisură în gândul acesta și a început să-l descoase. Pe semne că e o regulă la ei ca cei convertiți să mai convertească și pe alții. Se cheamă misionarism. Cât mai multe suflete convertite. Undeva, dincolo de firmament se face contabilitatea și cei care adună mai multe suflete primesc bonus. Un loc la masa îngerilor. O viață împăcată după moarte. O melodie pentru cei tineri. E ca un joc cu mai multe nivele. Primul suflet te ridică la nivelul de neofit. Următorele zece te fac martor. După prima sută ajungi să speri la un loc mai aproape pe nuni. Totul e o tranzacție, iar tranzacția este atomul economiei de consum. Consumi timp, cheltui speranțe, agonisești nemurire. Croitorașul deveni agitat. De bună seamă, Dumnezeul lor este gol.

…Teoretic, poate că totul e curat și martorii cred în ispășirea păcatelor? Precis că așa stau lucrurile, se entuziasmă pe loc Croitorașul, nu vedeți că până și Calul oferă chestii pe degeabă întru ispășirea miliardului furat. Teoretic. La modul practic însă, Croitorașului îi era foarte sete fiindcă afară era foarte cald. El băgă mâna în buzunar și nu găsi acolo nimic în afară de o gaură uriașă prin care se scurseseră toate îndoielile și speranțe sale.

Urmare a acestei descoperiri Croitorașul intră în primul lombard (afacerea respectivă mergea în ascensiune) și își amenetă foarfeca, acul și ața.

Sfârșit.

Ferice cei săraci cu duhul căci…

La balconaș, teritoriu sacru și martor ocular al multiplelor povești palpitante, discutăm despre trezirea la viață. Declară Siddhartha că pentru ca să găsești sensul vieții trebuie să încetezi să-l cauți, la care eu fac ochii cât cepele, căci na, sună bine, dar ce-o fi însemnând oare? După mine o viață cu sens e doar aia în care ești pe urmele lui, și anume ca să-l descoperi, să-l faci transparent să ți-l însușești. În fond, e tot aia… o viață obișnuită. Sensul nu ține de cald, dar îmi amintesc de un desenuț pe care l-am văzut probabil într-o carte ilustrată când eram copil. Un cățel înhămat la sanie, alergând după un os care stă atârnat de o undiță. Guguță-i în trăsură, dar nu asta-i ideea. Ideea e: ar mai trage oare cățelușul sania dacă nu ar avea un obiectiv în fața ochilor? S-ar scula omul din pat dimineața dacă ar ști la sigur că viața nu are nici un rost?

Poate că s-ar scula. Poate că, eliberat de povara căutărilor, ar savura răcoarea dimineții fără să se scarpine nedumerit la ceafă. Poate că ar privi cum razele dansează pe umerii ființei dragi fără să se frece la ochi. Poate. Numai vezi tu că sunt tot felul de limite. Unele vin de la ceafă, altele de peste drum. Sunt teste științifice care demonstrează că mintea e doar cea care interpretează, nu neapărat și cea care dă comenzile. Vrei o banană și întinzi mâna ca să o iai, dar de fapt mai întâi întinzi mâna și doar după aia mintea interpretează: aha, deci dacă ai întins mâna, înseamnă că o vreai. Așa… un ghem de instincte, nervi și reacții necontrolate. Cu societatea e și mai nasol. Reguli pe care nu tu le-ai inventat, reguli care-ți limitează dreptul la alegere. Ai două-trei opțiuni la îndemână. PL? PLDM? PD? și ce faci dacă tu o vrei pe a patra? Dacă între liberali și conservatori, tu îi vreai pe libertarieni? Care nu-s. De-ar fi vorba doar de politică. Aceiași chestie cu economia de consum. Cineva a hotărât care va fi oferta. Cineva a stabilit prețul. Nu, nu mâna invizibilă. Altcineva.

În timp ce vorbim, Apollo coboară iute în zbor. Apollo e porumbelul de deasupra balconului. Are o pană albă pe mijlocul cozii și se crede vultur. Nu zboară lin, ci se năpustește ca fulgerul de parcă tocmai ar fi zărit o ditamai pradă. Apollo are aripi, iar noi nu. Oamenii i-au inventat pe îngeri fiindcă li s-a năzărit că are sens să ai aripi. Și pentru că în vise poți zbura.

Dimineața. Altă năspastă… Numai nu gherete, numai nu gherete, numai nu gherete! Și hop – o gheretă nouă. Mândră și strălucitoare ca o navă cosmică construită la Bollywood pentru remake-ul lui Solaris. Domnul Arhitect General (nu apare în distribuție) o face pe grozavu: asta nu noi. Noi n-avem treabă cu asta. Neautorizată. A apărut de la sine. Noi nu. Așa e la noi – gheretele apar din neant ca ciupercile după ploaie. Ciupercile apar după ploaie; gheretele – după alegeri. Până la alegeri apar tot felul de vise ero(t)ice. Europene pentru unii, euroasiatice pentru alții. În vis se naște viitorul, speranța și încrederea în ziua de mâine.

După care vine știrea șocantă: în clasamentul națiunilor fericite Moldova intră în top pe locul 52. Rușii își îneacă amarul cu 12 trepte mai jos. Frații de peste Prut, cu a lor creștere economică accelerată, trag rușinea pe locul 89. Ucrainienii își mușcă coatele pe locul 111. Cei mai nefericiți sunt togolezii. Iar cei mai fericiți, desigur, elvețienii.

Indicele Fericirii (IF) și-a croit carieră în mediile academice în calitate de alternativă a PIB-ului. Fiindcă fericirea nu se măsoară în bani pesânecă. Însă, fiind în esență un sondaj de opinie are tot soiul de beteșuguri: ba câștigi eurovizionul, ba – cupa europei la fotbal. Chestii de acest gen. Și ca să fie luați în serios, economiștii s-au gândit să coreleze IF cu anumiți parametri obiectivi și măsurabili. Evident că și de PIB per capita e vorba, dar nu numai. Beneficiile sociale, speranța la o viață sănătoasă, libertatea de a face alegeri în viață, generozitatea semenilor și percepțiile privind corupția (sau mai degrabă lipsa ei) se numără printre ingredientele fericirii care au o relevanță statistică. Valoarea reziduală, sau tot ceea ce nu poate fi explicat prin argumente raționale, este trecută la categoria – distopie. Distopia este ceea ce ne face fericiți fără temei. Totul e pe de-andoasele, dar noi râdem.

Deci iată răspunsul: mai mult din jumătate din fericirea noastră autohtonă e distopică. Logica explică o treime din fericirea moldovenilor, prostia – două treimi. Are sens?

Și mai palpitant e faptul că IF-ul nostru pentru perioada 2012-2014 s-a dublat față de anii 2005-2007. La acest capitol suntem chiar foarte bravo – locul 4 mondial. Mai tare decât noi s-au „bucurat” doar cei din Nicaragua, Zimbabwe și Ecuador. Iată așa o situație. E vorba de tehnologii de imagine? Propagandă? Laikuri pe facebook?

Miliardul furat nu se pune la socoteală, căci dacă era sondajul mai proaspăt ziceam că e vorba de râs isteric. Dar nu, se pare că pur și simplu juisăm când prețurile cresc, mansardele ard, pavajul plutește, politicienii mint. Și fură.

—Auzi, Marie? Cică ni s-a furat miliardul. De euro!

—Ca să vezi, Ioane. Și nici n-am știut c-am avut atâta bănet.

—Fa, Marie? Ia zi, tu ești fericită?

—Cum să nu, Ioane, doar suntem împreună.

Mai zice Siddhartha că indiferent pe ce cale o apuci, în cele din urmă sensul se face revelat. După asta mori. Sau poate că e invers: din cauza că nu ai alte opțiuni în față, atribui un sens căutărilor din trecut. Și pui punct. Însă atâta timp cât trăiești, te ții după os.

Personajul din „Stardust Memories”, pelicula care a marcat ruptura lui Woody Allen de filmul de comedie pur-și-simplu, întâlnește un grup de extratereștri pe care-i ia la întrebări:

—Dacă nimic nu ține, la ce bun să mă spetesc făcând filme sau orice altceva dacă veni vorba?

—Nouă ne plac filmele tale. Mai ales cele de la început, cele amuzante.

—Dar condiția umană e atât de demotivantă!

—Sunt și unele momente plăcute.

—Să încetez să mai fac filme și să fac ceva care contează, cum ar veni, să-i ajut pe orbi sau să devin misionar sau ceva de genul?

—Ascultă aici: nu ești genul de misionar. N-ar ține. Și, accidental, nu ești Superman. Ești un comediant. Vrei să aduci un serviciu omenirii? Spune glume mai amuzante!

Woody Allen s-a ținut de filme. A scos câte unul pe an timp de jumătate de secol. Fără frica de faptul că poate că filmul la care lucrează nu va ieși o capodoperă. Căci după el va mai face unul. Și apoi încă unul. Indiferent dacă e vesel sau deprimat. Indiferent dacă are sau nu are sens. În speranța că poate unul din următoarele va ieși super și lumea se va bucura. Oricum nu ar fi avut altceva mai bun de făcut. Fiindcă nu e genul de misionar, pricepi?

Ce se mai aude prin Luxemburg?

Așa, printre altele. Citeam din Aleksandar Hemon, care, pentru cine încă nu știe, e un scriitor originar din Bosnia stabilit în SUA. Scrie foarte bine. În engleză (tot printre altele). Deci, iată-l în postura de a explica colegilor americani ce-i cu Bosnia – o experiență repetitivă și lamentabilă, deoarece reducea de fiecare dată amploarea unui război abominabil la câteva headlines-uri neesențiale. Întru evitarea discuțiilor la temă, scriitorul ajungea să se prezinte ca fiind din Luxemburg și, chiar așa, cui o să-i vină în cap să întrebe: și ce se mai aude prin Luxemburg?

Acuma – na, noroc de noi că am evitat un genocid, dar la capitolul „Explicații despre Republica Moldova” stăm la fel de penibil. Cu o decadă și ceva în urmă, brandul Republicii Moldova era cel al unei țări despre care nu se știe nimic în afara faptului că e „the poorest in Europe” și e „sandwiched between Romania and Ukraine”. Intrigant, nu-i așa? Într-atât de intrigant, încât face bine la vânzări. La Londra, bunăoară, a fost popular o vreme un joc de societate, trivia quiz, care așa și se numea: Where Is Moldova?  Și noi, moldovenii, aflându-ne în societate, ne scremeam, fiecare în felul său, să vărsăm lumină peste acest mister. Că vorbim româna. Că am fost „eliberați” în 1812 de către Rusia țaristă. Că avem o regiune buclucașă, numită Transnistria, care nu vrea să fie cu noi. Că, în principiu, vrem în UE, dar există nuanțe.

În fond nu e mare lucru. Se poate de explicat, oamenii te cred. Doar că e o chestiune de identitate care ne strânge-n fund. Dacă asta-i imaginea Moldovei în lume, nouă, cetățenilor acestei țări, ne este greu să o depășim. În ochii lumii suntem „mici și săraci, strânși între Romania și Ucraina”. Fiecare din noi. Individual. Și doar în Bangladesh putem să apărem (deși eu cred că era vorba doar de un compliment) drept „înalți, inteligenți și tăcuți”.

Ei bine, de când cu miliardul furat, viețele noastre „după cordon” au devenit mai complicate. Întrebarea „unde e Moldova?” nu mai e relevantă. Toți au auzit de noi, toți sunt la curent. Locul #2 pe mapamond la spargeri. Acuma cine să ne mai creadă că suntem cea mai săracă țară din Europa? Sau că suntem mici? Grație lui Ilan Shor și complicii săi de la guvernare, imaginea în devenire a moldoveanului este „mic, șmecher și mincinos”. Nu-i crede pe greci, chiar și când aduc daruri. Nu-i crede pe moldeveni, mai ales când jură cu mâna pe inimă. O imagine nefastă care ne afectează pe plan extern. Pe fiecare în parte. Individual.

Încerc să mi-i imaginez pe cei cu „pufușor pe botișor” când erau mici. Am avut ocazia să văd cu ochii mei o mostră la o piscină din afara Chișinăului. Puștiul avea mai puțin de 5 ani, dar zbiera din plămâni la maică-sa care-l invita la masă. Nu vezi că eu mă joc??? Nu făcea distincție dintre jucăriile proprii și jucăriile altor copii. Le zbura pe toate laolaltă în bazin și sărea, așa îmbrăcat cum era, după ele, stropindu-i pe toți cei din jur. Nu era chip să-i faci observație căci te trezeai cu vreo două epitete că nu te ducea mintea cum să le asociezi cu imaginea creaturii „nevinovate” care le proclama sus și tare. Băieții mei, impresionați, mă întrebau cu teamă: oare când o să crească mare, o să regrete? Nu cred.

Legătura psiho-socială e următoarea. O societate care acceptă să i se fure miliardul e o societate care acceptă regula de joc conform căreia unul poate să câștige când toți ceilalți pierd. Luați-ne jucăriile numai lăsați-ne în pace. Dacă-i tolerăm, nu înseamnă asta oare că-i și justificăm? Și nu are niciun rost să ne portretizăm drept victime. Suntem complici, asta suntem.

Oi fi eu naiv și sentimental dar m-am antrenat să văd nuanțe. M-am învățat de la Max Friesch, dintr-un pasaj superb: Dintre două coloane dorice, care-ți place mai tare – cea din dreapta sau cea din stânga? Dar sunt identice. Nu și dacă de uiți atent… Iar dacă te uiți totuși mai atent, vezi o altă Moldovă. Peisaje idilice, oameni care muncesc pe câmp, artizanat, levănțică… Pentru mine asta-i masca de oxigen care mă ajută să digerez realitatea. Doar că lumea în care trăim nu prea lasă loc pentru nuanțe. E o lume a etichetelor și a hashtagurilor. Și eticheta cu care ne-a „înzestrat” așa-zisa elită politică este scurtă, clară și cuprinzătoare: #undeimiliardul?

Acuma, cei cu „pufușor pe botișor” negociază ceva pentru binele țării. Nu știu ce reprezintă acel ceva, dar eu sper că ei realizează că ultima poantă, cea cu miliardul, a pus capac proiectului de țară numit „Republica Moldova”. Și că pentru a-l scoate de sub capac nu este suficientă investirea unui guvern de fudulie de genul Gaburici-2. La capitolul încredere suntem în minus. O revenire la formatul negociat în noiembrie a anului precedent și pedepsirea celor vinovați de frauda secolului este minimul necesar nu atât pentru o curățire de imagine (imposibil!), cât pentru a ne plasa în proximitatea punctului zero al credibilității. Dar, coborând cu picioarele pe pământ, mă tem că e la fel cum ai cere vinovatului să-și autoadministreze pedeapsa capitală. Adică capac. De unde și întrebarea: ce se mai aude prin Luxemburg?

Apocalipsa întârzie

Moldova 2020. Ies din casă, ceva nu e în regulă. Sau mai bine zis, totul e în regulă ceea ce, evident, nu e în regulă. Nu în Republica Moldova, cel puțin. Dar poate că în 2020, este. Eu deocamdată habar nu am ce an e, parcă mi s-a pus o pată albă în creier. În tot cazul trotuarele-s neobișnuit de drepte, lipsa gheretelor de termopan oferă priveliștea unor spații urbane înghijite, nici o mașină nu stă parcată neregulamentar. Colac peste pupăză, trecătorii sunt bine îmbrăcați, merg, zâmbesc. La colțul străzii o bunicuță îmbrăcată în ie vinde flori de levănțică. Măi să fie, mă gândesc eu, dacă această interjecție rudimentară poate fi numită gând și dau tot o fugă la chioșcul cu ziare. Dați-mi o Săptămâna, zic, amintindu-mi brusc despre anunțurile matrimoniale și frecându-mă la ochiul stâng. Se vinde cu supliment, săptămâna aceasta avem un volum de Bukowski. Cât? Cu supliment e două coroane. Ăă… mă gândesc eu și bag mâna în buzunar. În mod surprinzător  găsesc în buzunar o bancnotă mototolită de 20 coroane. Da’ cu Paulo Coelho nu aveți? întreb așa într-o doară. Ei, cine mai citește Coelho în ziua de azi? răspunse retoric vânzătoarea.

Mă așez pe o bancă din parc, deschid ziarul la ultima pagină. ZIMBRU CÂȘTIGĂ CUPA CAMPIONILOR??? PENTRU AL DOILEA AN CONSECUTIV??? Broboane de sudoare îmi brăzdează fruntea. Am palpitații. Am infarct? Nu. Inspir. Expir. Totul e în regulă. Adulții se plimbă perechi ținându-se de mână. Copiii se joacă cu mingea. Opresc mingea cu piciorul și un pici se apropie să o recupereze. Cum te chiamă, pui de dac? îl întreb. Lars, îmi răspunde puștiul. Fac ochii mari. Lars, și mai cum? Lars Vatamaniuc, zice piciul.

Înțeleg că nu-i de glumă și mă întorc la chioșcul cu ziare. Mai dați-mi și un Jurnal, un Timpul și Moldova Suverană. Mă scarpin puțin la ceafă. Da, și-o cafea și o Komsomolkă. N-o avem decât în daneză, zice vânzătoarea, e OK? Ăa… dau să zic, dar admit că sunt intrigat. O iau așa, ca să mă prostesc. Mă instalez pe canapea, răsfoiesc ziarele. O! ASTĂZI SE ÎMPLINESC 5 ANI DE LA ADERAREA REPUBLICII MOLDOVA LA UNIUNEA BIZANTINĂ. Cu 5 ani în urmă, șeful statului, doamna Apocalipsa Economopoulos-Tomassen a semnat acordul de aderare la uniunea inter-statală a cărei fondatori au fost Grecia și Turcia. Mai departe mă documentez din Wikipedia. Imediat după „decada pierdută” și faimosul Grexit, statul elen a ajuns la o înțelegere epocală cu statul vecin, a cărui perspective de integrare europeană erau atât de efemere încât nici măcar junii turci nu mai credeau în ele. Balcanii, Ucraina, Republica Moldova și Caucazul s-au reorientat pe loc; condițiile de aderare erau mult mai relaxate, iar legăturile istorice cu Constantinopul și-au făcut macazul. În 2018, marii deziluzionați ai Europei – România și Bulgaria, care din consumatori de fonduri europene urmau să devină donatori (România în acea perioadă se bucura de o creștere economică de 25% anual), au suspendat participarea lor la proiectul de la Bruxelles și și-au întors privirile spre marea familie bizantină.

Ceea ce era mai puțin previzibil este că țările membre ale Uniunii Bizantine nu s-au complăcut într-o stare de deznădejde, ci au adoptat un pachet comprehensiv de reforme menite să introducă în Balcani, Anatolia și Caucaz modelul de guvernare scandinav. In a nutshell, era vorba de o creștere a impozitelor însoțită de investiții solide în servicii publice de calitate și o reducere a inmixtiunii statului în activitățile economice. Banca de Economii a fost lichidată fără prea multe ifose. Procurorul danez, proaspăt numit în funcție, a găsit miliardul furat și l-a întors deponenților. Oligarhii au primit din partea statului brățări electronice și sentințe de ispășire a pedepsei în condiții de libertate cu obligațiunea de a munci în favoarea comuității. Ilan Șor a vopsit scaunele stadionului Milsami din Orhei care a trecut în proprietatea fanilor. Le-a vopsit foarte bine, apropos.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Moldovenii și-au zis că ceea ce urmează să schimbe nu sunt doar legile, ci și mentalitatea. Strategia de Dezvoltare Națională s-a întitulat „Din Greci în Varegi”. Ca de obicei, au început de la limbă. Prin referendum național s-a decis ca limbă oficială în Republica Moldova să fie daneza. De rând cu engleza care căpăta statutul de limbă de comunicare interetnică. Norvegiana a fost descalificată din cauza încâlcelii dintre nynorsk and bokmål, în timp ce suedeza suna prea copilărește…

Mi-am terminat cafeaua, deja rece, și mi-am zis în sinea mea: Det er det. Înainte ca să se întâmple ceva bun lucrurile trebuie să o ia razna cu desăvârșire.

În Țara Bâtlanilor

La nu mai mult de doi kilometri de frontiera cu România, bâtlanii și-au clădit urbea în coroana copacilor din Pădurea Domnească. Nu că le-ar sta în fire, semenii lor obișnuiesc să-și facă cuiburile în stufăriș, dar aici e vorba de prima civilizație de bâtlani care se cuibăresc în copaci. Domnul Vitalie zice că populația lor în acest an a scăzut cu 20% dar n-avem cum să verificăm – orașul de sus e supra-aglomerat, iar terenul de jos, ăsta de-i rezervat pentru mamifere de genul nostru, e minat cu găinaț. Găinațul e toxic – o pată de noroc și poți să-ți iai rămas bun de la haină. Mirosul – ca într-un coteț; bâtlanilor nici că le pasă. Inspecția forestieră iese pe teren cu umbrele de o singură utilizare. „Măi, da ce-i cu gunoiștea asta?” este luat la socoteală colaboratorul științific. Pe jos sunt înșirate o sumedenie de sticle de plastic. „Pardon, nu-i vina noastră. Bâtlanii le culeg din apele Prutului.” Bâtlanii sunt ca un fel de coțofene. Atrași de obiecte bizare, ei se grăbesc să le aducă acasă nevestelor. „Fa, Anică, mai ții minte când ți-am adus inel?” croncăie cavaleros unul de sus. „Câr, câr” îi răspunde Anica, trecută de floarea tinereții, dar cu gâtul la fel de răsucit ca și atunci când era fată de măritat.

Ce-i frumos în Țara Bâtlanilor este că nu există geopolitică. Păsările vin și pleacă fără să le pese de regimul liberalizat de vize. Și nici de indicatorii macroeconomici. Indiferent care-ar fi nivelul PIB-ului din Moldova, câte miliarde nu s-ar fura din sistemul bancar și oricine-ar câștiga alegerile locale la Chișinău, în Țara Bâtlanilor calitatea vieții este inalterabilă. Un paradis. Doar că nu e pentru noi, cei cu pașapoarte albastre sau deja bordo.

Ceva mai devreme, lângă Cheile Butești, Domnul Vitalie ne spunea o legendă despre doi străini care se ascundeau într-o grotă. Localnicii au deslușit în graiul lor păsăresc niște silabe pe care le mai auziseră înainte de la un călugăr venetic, l-au adus pe respectivul la fața locului și au reușit să se facă de folos străinilor. Ajutorul a fost răsplătit cu prisosință, căci unul dintre cei doi străini s-a dovedit a fi principele Marelui Ducat al Lituaniei, posibil chiar Švitrigaila. Că a luat o buteșteancă la curte, că a făcut-o nevastă, că n-a făcut-o, asta n-o mai știm cu siguranță. Ce vremuri! Ei, n-ar fi mai bine să-i avem vecini pe lituanieni la est și pe otomani la sud? Zău așa. Dar cum ziceam, în Țara Bâtlanilor nu este loc pentru geopolitică.

Domnul Vitalie e un ghid minunat, se pricepe în egală măsură la hidrologie și amortizatoare. Despre flora și fauna locală s-a informat de la colegi și, poftim, ne arată niște urme de mistreți care și-au făcut de cap în aluniș. Un adevărat Dersu Uzala din Pădurea Domnească. Iată, se lasă captivat de niște urme mai groase. „Un cal”, confirmă Domnul Vitalie și, văzând că nu suntem impresionați, adaugă: „Iar aici e o cărărușă făcută de căpriori.”

„Înaripați” de această experiență inedită, ne deplasăm cu 20 kilometri spre sud, la zimbrărie. Zimbri bat la buzunar, angajații rezervației n-au fost prea încântați de cadoul cu care s-a pricopsit Voronin ca urmare a unei vizite oficiale în Polonia. Mai întâi de toate pentru că nu aveau oameni cu experiență practică în îngrijitul zimbrilor. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că pe stema Moldovei este de fapt un bour. De voie, de nevoie au învățat. La moment zimbrăria cuprinde șase capete mari și cornute. Pe bune că-s mari. Și-s tare cornute.

Facem cunoștință cu Doru și Dinu. Ăștea-s copii de zimbri, niște vlăjgani de trei anișori care pasc liniștit în iarba deasă. Dinu se apropie de gard să ne salute. Scoate limba și o bagă imediat într-o nară. Cică așa e cool. Adulții sunt plecați în pădure. Acum e mâncare destulă, precis că nu se întorc într-o săptămână. Respecitv, Dinu poate să-și facă de cap și cu limba, și cu nara.

Intrăm în stejăriș. Contactul cu natura e ceva miraculos. E o temă. Suntem obișnuiți cu politica, economia. Mai discutăm un film, o carte. Bem un vin de calitate, stăm la terasă. Plasăm copiii în secții sportive, ne facem griji pentru performața lor. Călătorim în lung și-n lat. Ne facem utili pentru alte guverne și alți donatori. Dar pentru natură e loc puțin. Și nu-ți vine așa, într-o doară, să îmbrățișezi acești copaci care-s mai bătrâni decât noi cu câteva secole? Care-au auzit de Švitrigaila și i-au ținut de umbră lui Ștefan cel Mare? Scoarța stejarilor e beton. O rădașcă mare de câțiva centimetri își face drum în viață pe trunchiul stejarului. Mai sus, mai sus…

…De parcă n-ar exista alegeri și curs de schimb valutar și prim-ministru interimar.