Sorin Hadârcă's Blog, page 11

Mica gigantesă și oamenii-melci

Mergem noi, mergem prin Gozo – hop și Templul Giganților! Ei bine, nu chiar așa a fost, dar totuși…

Mi-am imaginat că o să le placă picilor. Un templu megalitic datând din perioada 3500-4000 înainte de Cristos, mai vechi decât piramidele egiptene n-are chip să nu impresioneze, nu? Are. Nu i-a impresionat… dimensiunea. Cam micuț așa-zisul templu pentru niște giganți… Și totuși, pentru oamenii care încă nu-și însușiseră cultura bronzului era o performanță inegalabilă. În schimb, pe pici i-a impresionat dimensiunea „giganților”. Oamenii din epoca Templelor (imediat după neolitic) erau scunzi. Un metru juma’ cu tot cu căciulă. Și poftim – Templul Giganților!

Ipoteza noastră inițială a fost că denumirea sitului se trage de la credința oamenilor mai mult sau mai puțin recenți în faptul că asemenea pietroaie nu ar fi putut fi cărate decât de niște giganți. Ipoteză falsă. Denumirea templului, Ġgantija, se trage de la faptul că pe teritoriul lui au fost găsite mai multe statuiete de femei supraponderate în cele mai diverse poziții. Fiecăreia îi lipsea câte ceva, fie capul, fie picioarele, dar portretul robot al giganteselor era ca și făcut. De gustibus non disputandum, bineînțeles, dar adevărul e că statuietele erau lucrate destul de finuț pentru niște oameni care se specializaseră în căratul pietroailor. Într-un cuvânt, tradiție și mister.

Printre cranii și amulete am zărit câteva statuiete care mi-au captivat atenția pentru următoarele câteva zile. E vorba de așa-numiții oameni-melci. Un cap, două picioare și o cochilie – cam la asta se reduceau sărmanii. Tu ai auzit ceva despre ei? Eu – nu. Mi s-a părut foarte bizar. Grifoni, sirene, centauri mai calea-valea – dar oameni-melci? Ca și făcuți pentru Cartoon Network, aceste ființe m-au pus pe gânduri. E vorba de ploaie? E buba-n cochilie? Aveam câțiva melci pe gardul de la vila unde stăteam care, deși nemișcați în aparență, își schimbau zilnic amplasarea pe zid. Într-o zi erau patru, în alta șapte, deunăzi – doar doi. I-am întrebat, dar ce folos. Melcii își vedeau de treaba lor în cochilie.

Într-un fel, maltezii au o trăsătură comună cu melcii. Le place să stea în cochiliile lor. Străzile sunt în general pustii. Cu excepția unei băbătii care clocește pe prispa casei și a unor moșnegi scunzi care trag din berică la unicul bar din orășel, nu zărești țipenie. Adulți de seama noastră, copii și adolescenți vezi doar cu prilejul unei sărbători religioase. În rest, maltezii stau pe la casele lor, după ziduri, ca-n niște cochilii.

Explicația acestui comportament e simplă. În lumea normală se vorbește despre cele șase grade de separare. Adică, cineva cunoaște pe cineva care cunoaște pe altcineva care, la rândul său mai cunoaște pe cinva, care te cunoaște pe tine. Din șase-n șase lumea se face mică. Ei, bine, cică la maltezi e vorba de doar două grade de separare. La o populație a țării mai mică decât cea a Chișinăului, fiecare al doilea insular ajunge să te cunoască. Și, din moment ce te cunoaște, te mai și bârfește. Din deficit de spațiu privat, maltezii ajung să-și venereze cochiliile. Un loc sub soare unde nu-i bate nimeni la cap.

Și zi că n-au motiv.

Newman

Malta Kano e personajul romanului lui Haruki Murakami „Iubita mea, Sputnik”. Și Malta e destinția mea. Inițial făcusem planurile pentru Tenerife, dar nu a fost să se întâmple. Meridiana a schimbat orarul zborurilor într-un mod în care mintea umană nu-l poate concepe. Urma să ajung la Milano la 12.40 și să fac transferul către insulele Canare la 12.15. Fără capsula timpului acest lucru nu e posibil. Aparent, italienii de la Meridiana nu sunt preocupați de astfel de inconveniențe. Pe de altă parte, grație liberalizării regimului de vize, e posibil să-ți schimbi traiectoria în spațiul Schengen fără prea multă bătaie de cap. Astfel, am aterizat în Malta.

Ofițerul de la frontiera malteză nu era la curent cu reușitele Guvernului Republicii Moldova. Un ochelarist bondoc, copia fidelă a lui Newman din sitcomul „Seinfeld”, omul își construise un modus operandi în funcție de un regulament tipărit înainte de 28 aprilie. Căuta viza și nu o găsea. După ce l-am lămurit ce și cum, tipul nu s-a arătat convins. Aplicase deja o ștampilă, dar ezita să le aplice și pe celelalte. George, da-i drept că moldovenii pot călători fără vize? se adresă el colegului din cabina alăturată. Da, da, numai dacă-s biometrice. Rămânea ca Newman să realizeze ce-i aia un pașaport biometric. Margaret, chiar așa să fie? Da, da, astea-s biometrice. Newman era prea jenat să mai întrebe și a treia oară. Fără tragere de inimă a ștampilat pașapoartele și ne-a lăsat să trecem.

Primul pas în Uniunea Europeană în calitate de cetățeni moldoveni care nu au nevoie de vize. Senzația e fulminantă.

…Acuma fii foarte atent: mâna dreaptă e mâna stângă, piciorul stâng e cel drept, iar despre emisferele celebrale eu în general nu comentez. Închiriem o mașină. Tranzacția e simplă, mai greu cu pornitul. Dăm înapoi în loc să dăm înainte. Fiindcă piciorul drept e deja cel stâng, însă neuronii nu-s la curent deocamdată. În timp ce ieșim din parcare, neuronii se regrupează în noile emisfere. Urmează alt exercițiu de atenție: navigarea!

Pentru o populație de doar 400 de mii de locuitori, maltezii au surprinzător de multe localități pe cele 3 insule: Malta, Gozo și Comino. De fapt, putem să nu punem la socoteală Comino, căci e o insuliță mică cu un singur hotel. E vizitată intens de turiști din pricina filmelor „Laguna albastră” și „Întoarcerea în laguna albastră”, dar noi nu avem treabă cu ea. Traseul nostru sună așa: Żebbuġ – Mdina – Mosta - Buġibba - Mellieħa - Għajnsielem - Xewkija. Acum știu și cum se pronunță toate chestiile astea; la primul contact, însă, nu știam nici a le citi. Imaginează-ți că ai sarcina să le identifici pe un panou care conține mai multe opțiuni într-o fracțiune de secundă, atâta cât trebuie ca să iai decizia de a face stânga sau dreapta.

Limba malteză e un soi de arabă italienizată care folosește scrierea latină. Împreună cu ebraica, araba și amharica formează grupul de limbi semitice. Nu-ți poți da seama dacă e limba băștinașilor sau e o limbă însușită în perioada cuceririlor arabe. La origine, maltezii erau fenicieni. Au făcut parte din imperiul catarginez până a fi cuceriți de romani. Romanilor le-a priit un punct pe hartă pentru popas în drumul maritim spre Africa de Nord. Se pare că a fost parte din Imperiul Bizantin, care nu le-a prea dat importanță. Au fost cuceriți de normanzi. Ăștea erau deja stăpâni în Sicilia. Au urmat arabii. Ordinul cavelerilor ioaniți au preluat controlul insulei și au apărat-o eroic de otomani. Asta s-a întâmplat în 1565. Napoleon a cucerit insula în drum spre Egipt. După ce a pierdut bătălia de la Abukir, pe insulă s-au instalat britanicii. Pe perioada celui de-al doilea război mondial, italienii și-au înaintat pretențiile. Insula a rezistat eroic. Pentru curajul demostrat în timpul bombardamentelor naziste, întreaga populație a Maltei a fost decorată cu ordinul Sf. Gheorge al coroanei britanice.

Acuma nu mai este clar cine sunt maltezii. Aparent, valurile de invadatorii îi cucereau pe invadatorii precedenți și lăsau câte ceva pe ici pe colo. Asta și sunt maltezii. 400 de mii de suflete care au împrumutat pe ici pe colo. Din această cauză, identitatea malteză ține foarte mult de religie. Dar asta e o temă separată de discuție.

Între timp ne rătăcim în Żebbuġ. Intrăm în oraș în loc să-l ocolim. Nu regretăm, căci la primul contact, Żebbuġ e un orășel de vrajă. O biserică barocă se află amplasată în piața centrală (în malteză pjazza). Este înconjurată de statui viu colorate ale sfinților. Și de palmieri. Culoarea orașului este mierea. Gustul orașului este sarea. Mirosul orașului este marea. Sunetul orașului este tăcerea. Parc-am fi trecut printr-o gaură de iepure și ne-am trezit într-o altă realitate. Suntem vrăjiți.

Vrăjiți în continuare, ieșim din oraș pe unde nu era cazul. Drumurile se îngustează, peisajul se schimbă. Ceea ce părea a fi un sit arheologic s-au dovedit a fi niște ferme triviale înconjurate de piatră de var. Un țăran care conducea tractorul și arăta exact ca un templier ne-a explicat că am ajuns în spatele aeroportului. Nu e bai, facem cale întoarsă spre acest miserios Żebbuġ și o pornim de la capăt. De astă dată nimerim feribotul fără prea mari devieri de la rută. În fond, distanța e derizorie – 30 km.

Intrăm cu mașina pe feribot ca să traversăm fâșia de apă dintre Malta și Gozo. Nu e complicat. Biletul se achită la întoarcere. Gozitanii călătoresc pe gratis. Marea e teribil de albastră. Insula Comino se ține de noi. În 20 de minute suntem cu mașina pe cealaltă insulă, Gozo. Folosim intuiția ca să identificăm destinația finală. Traversăm Għajnsielem și imediat intrăm în Xewkija. Întrebăm de Triq Santa Katarina (triq se zice la stradă). Numerotarea caselor din Gozo este o inovație relativ recentă. Casele sunt identificate după denumire. A noastră se cheamă ta’ Ġanni. Cheia e sub piatră.

Am ajuns.

Shumë mirë

Tirana. Dimineața. Primul lucru dau să verific dacă-i adevărat că albanezii fac cel mai bun espresso. (Din câte știți, kosovarii s-au specializat pe macchiato.) E adevărat. Adică, na, nu bag mâna-n foc că e cel mai bun din lume, dar e un espresso pe cinste. Îl beau la doi pași de Turnul cu Ceas și vechea moschee – unica supraviețuitoare a revoluției culturale din Tirana. La doi pași de zona pietonală. Restaurantul se cheamă Sarajet. Are wifi. În zona pietonală se găsește cetatea Tiranei, dar nu vă faceți așteptări prea mari că nu e decât zidul. Și ăla – înalt cât un gard. Și atât. Tirana veche poate fi parcursă în doi pași.

Tirana nouă, adică restul orașului e o relictă bizară a trecutului recent. Blocurile corespund standardelor socialiste. Ce nu poți spune despre ele este faptul că ar fi monocrome. Primarul Tiranei de după căderea comunismului a fost un estet. Le-a făcut pe toate tărcățele: roșu cu verde; albastru cu alb; roz și gri. Efectul a fost unul benefic. Chiar dacă Tirana nu e super-arătoasă, are un stil propriu, autentic. Fațada Muzeului de Istorie este acoperită cu mozaicuri menite să cultive sentimente patriotice: urmașii urmașilor albanezilor edificând cu zor viitorul comunist.

Albanezilor le-a mers bine sub otomani. I-au oferit Porții câțiva viziri de seamă, nouă ni i-au dat pe Ghica și pe Duca. De la independență încoace le-a mers din ce în ce mai prost. Regele străin care i-a fost hăzărit Albaniei independente n-a prins rădăcini. A fost înlăturat de la putere de o juntă militară care l-a proglamat rege pe Zog I. Noul rege nu s-a pus bine cu italienii, astfel încât în anticiparea anexării la Imperiul Italo-Albano-Abisinian, uzurpatorul s-a autoxilat la Londra împreună cu caznaua albaneză. Enver Hoxha nu s-a pus bine cu nimeni. L-a suspectat pe Tito de iredentism și a rupt relațiile cu Yugoslavia. L-a venerat pe tătuca Stalin, i-ar după moartea acestuia nu a acceptat noua politică hrușciovistă. A rupt  relațiile cu URSS sub pretextul nealinierii la intervenția din 68′. S-a luat de prieteni cu Mao Zedong, dar a fost neglijat de urmașii acestora. Vreme de două decade înainte de moartea lui Hoxha și căderea comunismului Albania s-a aflat într-o izolare quasi-ermetică, încercând să lege ițele cu resursele naturale pe care le avea la îndemână, mica industrie și agricultura rudimentară.

Așa a ajuns Albania cea mai săracă țară din Europa. Până nu i-am revendicat noi locul.

Amprentele trecutului nu țin doar de edificii. O identific și în portul albanezilor din capitală. În costume ponosite, dar neapărat la cravată, bătrânii, deși au o alură de intelectuali, par să discindă direct de la o adunare de partid. Tineretul se îmbracă altfel. Ținută sport, fără pretenția de a fi la modă. Gălăgioși, dar fără a da semne de ostilitate, tinerii practică hedonismul la multiplele baruri și terase din cartierul Blloku.

Nu știu de ce dar în Albania mă simt ca acasă. Mă încearcă aceeași senzație ca și în Georgia. Că totul e cunoscut. Mă tem de metempsihoză. La o adică, poate că e vorba de ADN. În cele din urmă, strămoșii albanezilor – ilirii, au fost rude apropiate cu strămoșii românilor – tracii. Respectiv, albanezii ne cunosc binișor istoria și ne au de rude. Păcat că ne-am romanizat. Am fi vorbit fluent limba tracică. Ei miraculos cum au reușit albanezii să și-o păstreze. Apropo de cea mai frumoasă dintre limbi, cum era și de așteptat, albanezii o țin pe-a lor. Dar au un argument: albaneza conține mai toate fonemele posibile. De aia le vine ușor să învețe limbi străine. Nici turca, nici engleza, nici rusa nu reprezintă o problemă pentru albanezi. Am verificat: accentul e impecabil.

Albanezii se mândresc cu toleranța religioasă. Două treimi sunt musulmani, o treime creștini. Catolici și ortodocși. Am verificat: nu e vorba de toleranță religioasă, ci, mai degrabă indiferență religioasă. În jumătate de secol de comunism, albanezii au uitat și de moschee și de biserică.

Albanezii trăiesc cu ziua de azi. Construiesc ceva. Încearcă ceva. Ceva le reușește. Ceva – nu. Albanezii beau espresso. Care are gust european. Și e shumë mirë. Adică e foarte bine.