Sorin Hadârcă's Blog, page 10

Bang!

Ușor buimac după primul contact cu mușuroiul uman care te-a luat cu asalt după lunga așteptare a bagajelor din aeroportul din Dhaka, încerci să te dezmeticești pe ce lume te afli. În mod clar nu mai ești pe aceiași planetă. Capitala Bangladeshului este un oraș scăldat într-o ceață albicioasă de te întrebi dacă-i realmente zi sau dacă nu cumva e un gen de noapte mai luminoasă. Căci sursa de lumină, în mod normal soarele, nu se dă ghicită. Pare să vină de pretutindeni și de nicăieri. Dar cu siguranță e zi, așa îți sugerează ceasul la care trebuie să adaogi trei ore ca să treci hotarul dimineții. Șoferul croiește drum printre miriadele de ricșe, claxonând violent pe la cotituri ca să-și anunțe din timp prezența. Circulația rutieră îți amintește de mișcarea browniană învățată cândva la orele de fizică deși ciocnirile cu particulele de pietoni sunt evitate într-un mod aproape miraculos.

Bună dimineața, Dhaka! zici și încerci să dai crezare ochilor. Privești distrat prin geamul hotelului către șantierul de construcții de vis-a-vis. Tu și geamul – asta îți aduce aminte de o scenă dintr-un film pe care l-ai privit odată… o fi vorba de „Reporterul” de Michelangelo Antonioni? Bărbatul de la geam poate fi Jack Nicholson care-și asumă o altă identitate pentru a intra în realitatea despre care urmează să raporteze. Altfel, ea rămâne acolo, impenetrabilă, enigmatică, indescifrabilă. Poate că nu e Jack Nicholson, poate că e pur și simplu un intelectual din Occident care l-a citit pe Nietzsche și acum îi privește pe acești muncitori care lucrează cu zor și se întreabă mirat: „Care Nietzsche? Ce treabă are Nietzsche cu această realitate?”

Privind așa, de sus, occidentalul din tine (deși, mă rog, în cazul moldovenilor lucrul acesta e oarecum sub semnul întrebării) realizează brusc că muncitorii de vis-a-vis nu lucrează la construcția unei clădiri, ci la deconstrucția acesteia! Și nu e vorba de noțiuni filozofice; ei, literalmente, o dezmembrează! O rup bucăți, dau jos clădirea cu ciocane și răngi primitive, căci, vezi tu materialele de construcție în Bangladesh sunt mai scumpe decât forța de muncă. Și ei lucrează cu zor, iar tu înțelegi că poate fi și așa.

Iar ceea ce zici tu despre această realitate este o rătăcire, căci, în esență nu există decât o singură realitate. Învățat cu Paris și cu Nisporeni, cu Putin și cu vectorul european, tinzi să extrapolezi în mod nejustificat și să crezi că peste tot e la fel iar pe alocuri e mai bine și nu te gândești niciodată la faptul că poate fi și așa. O clădire poate fi dată jos cu ciocanul. În Bangladesh. Și nu doar aici. Realitatea devine în mod inevitabil mai largă, chiar dacă nu neapărat mai adâncă.

Normal că există și sanctuare. Restaurante thailandeze, indiene, coreene, chinezești și, bineînțeles, bengaleze, în care intri ca să te retragi din mișcarea browniană și te trezești într-un paradis gastronomic. Tom yam și hydrabadi biriyani sunt floare la ureche, ia încearcă niște mishti doi la desert care-i un gen de lapte închegat îndulcit cu zahăr. O nebunie! Iar Kathmandu e la 45 de minute de zbor. Și asta în condițiile în care pentru a deplasa dintr-un punct în altul prin Dhaka ai nevoie mai bine de o oră de răbdare prin ambuteiaje.

După care deschizi ziarul local ca să afli că într-un orășel din provincie a avut loc o spargere: hoții au săpat un tunel prin peretele așa-zisului ONG înregistrat sub denumirea Poor Development și au furat din safeul băncii adiacente 20 de milioane de takka (circa 200 mii Euro). Iar populației rohingya din Birmania vecină îi sunt încălcate drepturile: ei sunt obligați să se înregistreze la recensământ în calitate de bengalezi sub amenințarea retragerii cetățeniei și expulzării din țară. Bengalezii sunt îngrijorați, ca să nu mai vorbim de sărmanii rohingya. Și așa mai departe.

Iar tu ziceai de Putin și vectorul european. Dar adevărul e că și Putin și rohingya sunt de pe aceiași planetă chit că primul nu are idee de existența celor din urmă și viceversa. Vii la hotel, pornești cutia cu maimuțe și voilà! Realitatea.

O serie de întrebări existențiale

Stau la balcon și mă gândesc la lucrul la care mi-am promis să nu mă gândesc: corupția. În țara cu litera K, în țara cu litera M – tot alfabetul poate fi pus la bătaie – corupția e un animal cu nouă capete pe care este imposibil să-l rezolvi tăindui-le. E musai să sapi la rădăcină, dar cum, căci animalul mai e și invizibil pe deasupra. Te uiți prin sondaje – dezastru. Te uiți prin statistici – nici urmă de ea. Corupția e invizibilă conform definiției, căci dacă ar fi fost vizibilă nu ar mai fi fost corupție, ci caz penal. Dar aflându-mă totuși la balcon și nu îmi birou, îmi permit să fac abstracție de cifre și mă gândesc la actori.

Iată funcționărașul de care depinde construcția unui spital. Iată donatorul care vine cu mijloacele financiare disponibile pentru a-l construi. Iată funcționărașul care-i spune pe șleau donatorului – 10 mii și s-a rezolvat problema. Iată-l pe donatorul oripilat care venind cu daruri se așteaptă la plecăciuni și când colo… câtă impertinență. Dar donatorul e prins în joc căci are un program de implementat că de nu-l implementează, nu realizează Strategia cutare cutărescă și el scrâșnește din dinți, dar nu are încotro, unde mai pui că are un mic buget pentru tot felul de contingențe. Scrâșnește din dinți și face spitalul.

Eu mă întreb de ce? De ce funcționărașul cere mită pentru ceva care-i în interesul lui să fie construit. Să presupunem că donatorul e nărăvaș. Spital nu e. Tranzacție nu e. Dar funcție rămâne în continuare. Fiindcă nu e o funcție dobândită pe merit, ci e un favor obținut de la un cumătru pentru un alt favor făcut altui cumătru. Atâta timp cât la schimbul de favoruri debitului se potrivește cu creditului funcția funcționărașului este la siguranță. Și eu mă întreb prostește, de ce?

Nu e clar că fără acest spital oamenii din raion se vor îmbolnăvi mai des, eventual vor muri și asta din cauza unei avariții neînfârnate? Dar funcționărașului puțin îi pasă. El deja și-a pus fundament și a zidit pereții. Rămâne acoperișul. Iar odraslele fac școală la Londra. Acolo sunt și școli și spitale. Plus că spitalul oricum se va construi în raion. Din banii donatorului. Iar cetățenii din raion vor bate din palme. Funcționărașului. În cartea Michelei Wrong „It’s Our Turn to Eat” dau de o constatare alarmantă. Volumul corupției în Kenia (țara cu litera K) coincide în mod frapant cu volumul asistenței financiare externe. Politicienii fură proporțional cu numărul de școli și spitale construite pe banii donatorilor. Faptul că școlile și spitalele se construiesc oricum îi ajută să se mențină la putere – poporul îi votează. Și eu mă întreb în continuare, de ce?

Întrebarea este dacă nu cumva ar fi fost mai bine să fie lăsați baltă? Fără asistență externă școlile și spitalele nu s-ar construi. Poporul s-ar enerva și i-ar mătura pe politicieni de la guvernare. Ar veni alți politicieni. Probabil la fel de flămânzi. Care vor fi măturați și ei. Lucrurile trebuie să meargă prost pentru ca în cele din urmă să meargă mai bine. Poate că la un moment dat cercul vicios se va rupe. Dar pentru asta e nevoie de oameni educați și sănătoși.

Dar donatorii nu pot să lase lucrurile baltă. Fiindcă la un moment dat s-au prins în joc amestecându-se în politica internă. Imaginează-ți Afganistan (țara cu litera A). Sau Irak (țara cu litera I). Americanii au intervenit crezând că fac bine ceea ce fac. Lucrurile au mers din prost în mai prost. Să abandonezi Afganistanul sau Irakul e ca și cum ai ieși gol în stradă. Ești vulnerabil din punct de vedere etic. Numai rezultatele bune din țara A și I (spitale și școli) îi pot îmbrăca pe americani. Acesta e călcâiul lui Ahile al donatorilor. Sunt șantajabili pentru greșeala care au făcut-o. Și funcționărașul știe perfect acest lucru. Știe că donatorul are nevoie de acest spital la fel de tare ca și cetățenii din raion.

Iar ștampila se află la el. Și nu e pe gratis.

Seppo și Teemu în Muntenegru

Intrăm în Muntenegru pe întuneric. Presupun că e munte, presupun că e negru, dar negru e tot ce se vede pe geam căci încă nu a început să se crape de ziuă. Un ofițer de poliție se uită plictisit prin pașapoarte și fără să aplice vreo ștampilă ni le returnează fără comentarii. Și noi care stăteam de-a gata să-l anunțăm că moldovenii călătoresc fără vize în Muntenegru. La patru și-un sfert suntem la Ulcinj, luăm câte un espresso. Ulcinj e un oraș albanez și toți în jur sunt albanezi. De după gard cineva strigă: „Hai, Vanessa! Hai, Vanessa!” Se face 5 și urcăm în autobuz.

Din întuneric se desprinde marea. E toată horboțică. Malul stâncos croiește prin ea, dar valurile mușcă și nu se lasă bătute. Drumul șerpuiește la marginea dintre mare și munte. Ba se ascunde într-un tunel, ba urcă pe o creastă. La Petrovac urcă un chefliu întârziat și-și face simțită prezența pe cale olfactivă. În jurul lui se eliberează imediat câteva locuri. La Budva coboară șase și urcă patru. În mai puțin de o oră suntem la Kotor.

Golful Kotor ne lasă cu gurile căscate. E incredibil de frumos. I se zice fiordul Adriaticii grație munților care s-au prins în horă în jurul golfului. Iar orașul? O băsmăluță. Zidurile venețiene, casele din piatră de var, obloane verzi pe la ferestre- avem noroc să-i admirăm eleganța înainte de cântatul cucușilor și trezirea turiștilor. Ne strecurăm într-o ulicioară, ieșim pe o piațetă, o luăm la stânga – stai că aici deja am fost! Orașul vechi e un triunghi a cărui ipotenuză stă rezemată de munte, în timp ce o catetă se scaldă în apele golfului. Pisicile se plimbă prin oraș revendicându-i denumirea care nu le aparține pe drept. Venețienii i-au zis Cattaro, slavii l-au botezat Kotor. Cotorul cărții, lujerul mărului sau rădăcina penei? Motanii se fac că nu știu. Dau din coadă în direcția Muzeului Pisicilor. O berică Nikšićka înainte de deschiderea muzeului pică la țanc. Muzeul nu e o revelație, dar motănașii din coridorul bibliotecii sunt.

Dar stai că s-au trezit și turiștii. Ruși, norvegieni, italieni, chinezi – nu mai înțelegi nimic. Orașul vechi se face mic și se ascunde în spatele tarabelor cu suveniruri care arată exact așa ca toate tarabele de suveniruri – bibelouri fără noimă, că de nu ar fi denumirea orașului pe ele, n-ai mai ști dacă ești în Muntenegru sau în Portugalia. Terasele contraatacă, prețurile urcă, bateriile se descarcă, cheful trece. Ne retragem strategic pe plajă – facă turiștii ce vor!

Asta e… Prețul succesului e anonimatul. Într-un talmeș-balmeș ca acesta nu mai poți sta pe gânduri încercând să pricepi ce-i cu muntenegrenii, cum sunt ei ca oameni și de ce nu stau laolaltă cu sârbii. Ai impresia că localnicii (sârbi, croați, albanezi și bosniaci) s-au retras într-un univers paralel cu acesta pe care l-au lăsat pradă hoardelor barbare. Iar Kotor între timp se aplatizează. Întâmplător mai face parte din Muntenegru, dar în realitate nu este altceva decât o Destinație Turistică Modernă, o afacere comercială de mare succes de pe urma căreia se hrănesc proprietarii hotelurilor, personalul restaurantelor și producătorii de artizanat. Afacerea e corectă, nu e nimic de reproșat aici.

Coboară seara. Poftim și-un concert de Tom Waits. Dar Tom nu e de față. Avem aici trupa Rain Dogs care va interpreta coveruri. Tribut pentru Tom Waits carevasăzică. Saxofonul e plecat după țigări. Îndată începe. Începe fără el. Saxofonul revine la refrenul piesei Telephone Call From Istanbul care e deja a doua pe listă, iar vocalistul rupe vocea mai ceva ca Tom sau, mă rog, identic cu Tom. Țigara, pălărioara, gesturile – sunt momente când te întrebi dacă nu i-o fi fiind vreun frate sau poate că-i chiar Tom în persoană.

Doi tipi fac semne disperate în direcția celor două scaune libere de la măsuța noastră. Credem că se vor mulțămi cu scaunele, dar nu, ei vor și compania noastră. Facem cunoștință. Suntem din Finlanda. Eeeppoo și Eeppoo, aud eu prin vocea răgușită a Falsului Tom.

– Deci vă numiți la fel?

– Nu, nu, nu, zice Eeeppoo mai tânăr. Ne cheamă Seemmuu și Seemmu.

– Identic, nu?!

Cel cu cartea de vizită e Teemu, iar celălalt, ne dăm seama mai târziu, e Seppo. Seppo ridică brațele până la mijlocul burții stringând din umeri după care le ridică într-un gest de c’est la vie până la nivelul umerilor. Seppo, zice Seppo. Teemu e inginer civil într-o companie multinațională. Lucrează la tot felul de proiecte, de la poduri la condominiumuri. Ne întreabă dacă am auzit de Aarno Ruusuvuori. Îmi aduc aminte că da, căci e primul intrat din enciclopedie. Și bineînțeles, admirăm arhitectura scandinavă. Teemu pare foarte mulțumit de ceea ce face în viață. Seppo pe de altă parte a lucrat doar două luni în anul curent, trăind pe ajutorul de șomaj care în Finlanda se ridică la circa două mii de euro pe lună. Are casă în pădure, are biștari și ne invită la pescuit în Finlanda. No problem, zice Seppo și ridică brațele până la mijlocul burții.

Pornind de la nivelul bunăstării fac pod către Aki Kaurismäki pe care-l apreciez enorm, dar sunt nevoit să remarc că personajele sale nu sunt din cele mai înstărite. Oh, zice Seppo, după care Teemu ne informează că Aki e un chefliu notoriu care strică reputația finlandezilor la festivalurile internaționale de film. Odată s-a ridicat pe scenă și abia de-l țineau picioarele. Dar e artist, conchide Teemu, presupunând că i se iartă. C’est la vie, strânge din umeri Seppo și-și mai comandă o halbă de Nikšićka.

Între Romeo Is Bleeding și Downtime Train aflăm că Seppo nu se prea împacă cu nevastă-sa. Urma să vină și ea la concert dar s-a supărat pe Seppo și aici Seppo a ridicat teatral brațele până la nivelul umerilor, după care s-a decis să caute veceul. Între timp, Falsul Tom arunca banane în ciocolată către publicul animat și ne provoca la o sesiune participativă inspirată din Down By Law: I scream, you scream, we all scream for ice-cream. Ultima se presupunea că trebuie să o cântăm în cor, dar tocmai aici Seppo apare alături de vocalist și se oferă voluntar să-i țină isonul. A înțeles imediat care-i treaba și, chiar dacă se ținea pe picioare mai rău decât Kaurismäki la decernarea Palmierului de Aur, a declarat cu gravitate că we all scream for ice-cream.

Și aici am avut o mini-revelație căci, de fapt asta și este spiritul locului. Nu e vorba de sârbi sau croați, muntenegreni sau albanezi. Turiștii și orașul sunt țesuți împreună. Evident, Kotor e despre munte și mare, dar mai ales Kotor este despre aceste întâlniri minunate, personaje deșucheate, situații încurcate. Azi Falsul Tom cântă în fața publicului cu finlandezul Seppo, iar mâine o să fie altceva. Iar poimâine cine știe, dar ceva precis că o să se întâmple. Și ce dacă Tom e fals, iar Seppo e un șomer finlandez cu casă, undiță și nevastă? Totul se mișcă ca-n vis de parcă am fi pasagerii unei nave. E la nave va…

A doua zi dimineața, în conformitate cu instrucțiunile a doi finlandezi petrecăreți urcăm la cetate pe calea cea trudnică economisind astfel 6 euro de persoană. Tragem o sperietură zdravănă în momentul în care trecem pe lângă o curte cu câini, dar instrucțiunile se dovedesc a fi corecte așa că după ce ne-am venitilat cu brutalitate plămânii iată-ne sus, lângă Biserica Sfintei Maria Dătătoare de Sănătate, de unde Orașul Vechi se vede ca-n palmă. Iar în portul orașului e ancorată o corabie uriașă. Mai înaltă decât zidurile cetății, mai înaltă decât turlele bisericilor, corabia vine să-i înghită pe ruși, chinezi, italieni, spanioli, finlandezi, americani și să verse în stradelele medievale o nouă porție de turiști bezmetici.

Mărul și moscalul

La drept vorbind nu-mi place această expresie – „moscalul”. O etichetă urâtă. O înțeleg. E explicabilă și pe alocuri e justificată. Justificată din cauza la крымнаш și alte manifistări ale fanatismului rusesc. Dar totuși urâtă fiindcă nu-i decât o etichetă. În calitate de etichetă servește unui singur scop: construcția dușmanului. Îmi aduce aminte de timpurile sovietice cu ale sale „cemodan, vokzal, rossiya”. Din cauza acestei etichete cândva am încetat să citesc autori ruși. Și mi-a luat vreo 20 de ani până ce m-am curățat de acest handicap. Tot pe-atunci hotărâsei să nu mai călătoresc în est. Moscova era o localitate non grata. M-am lecuit.

A recidivat. Din cauza lui Putin. Putin fără ideologie mai era cum era. Acuma s-a potcovit. A realizat (din senin?) că are o misiune. Să facă Rusia puternică. Să o elibereze de onegiști, de homosexuali și de alte elemente decadente ale vestului amoral. A început cu micul. Yukos și Pussy Riot. Apoi a anexat Crimea. Poporul a bătut din palme. În mare parte din suflet. L-a eliberat pe Hodorkovski căci nu mai avea nevoie de el. Are nevoie de încă 20 de ani. Și, da, își permite să fie generos.

Dumnezeu i-a dat cele zece porunci lui Moise, însă lui Adam i-a zis simplu – nu mânca mărul. O interdicție destul de dubioasă, iar faptul că era vorba de mărul din Pomul Cunoașterii o face și mai obscură. O fi prostia inocentă, dar, totuși, să mănânci un măr, fie el și al cunoașterii, nu e totuna cu să ucizi, să furi, să dorești femeia vecinului, ș.a.m.d. Cele zece porunci sunt raționale și au menirea să demarcheze limitele moralei. Din acest punct de vedere legile biblice sunt precursoare ale statului de drept. Cu ele e clar ce-i permis și ce-i interzis. Un contract social parafat de divinitate.

Pe de altă parte, interdicția de a mușca din măr e irațională. Sensul ei sacru este să nu încalci cuvântul lui Dumnezeu. Indiferent dacă are sau nu are noimă. O interdicție care nu afirmă decât un singur lucru: Dumnezeu e atotputernic. Ai încălcat cuvântul – marș afară din rai.

În sens profan, deși cu ambiții mesianice, Putin emite porunci la stânga și la dreapta: să nu mâncați mere moldovenești (întâmplător tot e vorba de mere!), să nu consumați homari din Uniunea Europeană, să nu beți vinuri georgiene, să nu purtați lenjerie dantelată, să nu rostiți vorbe necenzurate. Et cetera. Interdicțiile lui vor să-i penalizeze pe „dușmani” dar îi paralizează pe ruși. Iraționale, acestea au același sens – să vestească că Putin e atotputernic. Și că omul se face vinovat nu în funcție de lege, ci în funcție de loialitatea sa față de regim. Sună cunoscut, nu-i așa?

Nordul fără sud

„Tal-linn, tal-linn” așa-mi imaginasei că bat clopotele în Tallinn, capitala Estoniei. Cele catolice și cele protestante deopotrivă. Dar ele tăceau. Cele catolice tăceau fiindcă erau puține, iar cele protestante – fiindcă nu le stă în fire. Protestantismul este imun manifestărilor excesive de religiozitate. Pun accent pe o spiritualitate fără complicații, înrădăcinată în ce-i etic și rațional. La fel și estonienii. Am găsit o capitală europeană pusă la punct cum s-ar spune. Foarte curată. Foarte comodă. Foarte civilizată.

E drept că rusa se vorbește la tot pasul, judecând după faptul că rușii reprezintă circa o treime din populația țării, dă de bănuit faptul că „eliberatorii” n-au reușit să facă prea multă mizerie în această țară ordonată. Da, știu - nu e bine să generalizez și să cad pradă stereotipurilor. Și totuși, fiți de acord că vastul teritoriu „binecuvântat” de lumină care vine de la răsărit se deosebește  radical de Europa. Între Minsk și Amursk este foarte normal să vezi veceuri disfuncționale, oameni supărați în uniforme, vânzători cu chipuri impenetrabile și babuște care te măsoară din cap până-n picioare. Deci se poate și fără mizerie.

Orașul vechi (Vanatallinn) e un paradis turistic. În inima lui se află Curtea Regelui Danez. Orașul a fost danez în secolul XIII când danezii l-au dat în chirie teutonilor. Pe ăștea îi ținem minte în legătură cu bătălia de la Narva când cavalerii teutoni, sub greutatea armurilor s-au înecat în lacul Neva, fiind păcăliți de novgorodenii conduși de Alexandru. (Sau ăștea erau deja suedezii???) În tot cazul, Alexandru a devenit Nevski. Iar teutonii au rămas în Estonia, alături de estonieni, rezistând asediului condus de Ioan cel Groaznic. Petru cel Mare a stat în Estonia care i-a plăcut atât de tare încât a hotărât să se întoarcă aici și să nu mai plece. În secolul XIX estonienii și-au inventat un steag. L-au iubit în mod clandestin etalându-l pe la nunți și evenimente mondene. În 1918 el s-a legalizat. După eliberarea din 1940 estonienii au revenit la dragostea clandestină. Îl ascundeau sub cuvertură. Securiștii îl găseau și-i trimiteau pe stăpâni „la culcare” în Siberia.

Acum estonienii sunt europeni, folosesc smartcarduri, se bucură de standarde de viață mai înalte decât cele ale Portugaliei și uită treptat de Siberia. Doar că Siberia nu uită de estonieni. Deși drepturile le sunt apărate în fel și chip (inscripțiile bilingve sunt omniprezente), rușii din Estonia au fost reduși la statutul de „arabi” făcând statisticile criminalității și constituind un gen de a cincea coloană formată din admiratori ai lui Putin. De ce oamenii nu pot pur și simplu să se bucure de o viață mai bună?

Bucuria e un lucru greu. Cu cât mai mult te strădui cu atât mai puțină bucurie. În 2009 Estonia a fost cea mai nefericită țară din Europa. Cea mai fericită din Europa (în 2012) a fost Albania. Ca să nu-și strice bucuria cu statisticile proaste Estonia a renunțat să mai facă parte din acest clasament dubios. S-a focusat pe PIB și pe serviciile publice de calitate.

Beau un vin în cartierul Rotermanni și mă bucur de viață. Cartierul respectiv a căpătat a doua viață după ce uzinile au fost convertite în studiouri de design, restaurante și hotele. E un loc pe care londonezii și newyorkezii l-ar adopta fără să clipească. Uite-așa o soluție elegantă din punct de vedere arhitectural pentru zona din calea fluxului interminabil de pasageri care coboară de pe vapor și „prind coadă” la orașul vechi au găsit estonienii. Cu siguranță că oamenii ăștea știu ce-i aia plan urbanistic. Lucrurile se leagă în Tallinn într-un mod care mai apoi pare firesc. În timp ce noi chinuim de mai bine de un an strada pietonală.

Diferența e că estonienii nu se complică. Ei, când au o idee, chiar dacă nu e genială, se apucă să o implementeze. De obicei le iese bine fiindcă înainte de a sufleca mânicele se gândesc la toate chițibușurile. Nimic nu le scapă. Rezultatul iese genial chiar dacă ideea părea banală. Noi, din contră: ideile geniale ne vin la o halbă de bere. Ca regulă, le abandonăm. Dacă nu le abandonă, suflecăm mânecele. Ne apucăm de lucru înainte ca să facem socotelile. Ajustăm proiectul pe parcurs. Înlocuim piesele bune cu piesele ieftine. Iese banal, chiar dacă ideea părea genială. Așa și trăim.

O idee banală de-a estonienilor a fost să facă în orașul vechi un Centru al Literaturii pentru Copii. Îi mai țineți minte pe Manșon, Jumagheată și Barbă-de-Mușchi? Da, e vorba de eroii copilăriei noastre sovietice, personaje inventate de estonianul Eno Raud pentru cartea ilustrată de Edgar Valter. Încă mai am cartea. La parterul centrului (intrare gratis!) copiii pot privi desene animate făcute după cărțile autorilor estonieni. Pot intra într-o colibă și asculta sunetele naturii. Pot răsfoi edițiile vechi ilustrate cu suflet de Edgar Valter și alți ilustratori estonieni. Și pot împrumuta cărți din biblioteca muzeului. Etajul unu este pentru pentru expozițiile temporare. Mi s-a nimerit să vizitez expoziția unei desenatoare din Israel, Lena Renko (belarusă de orgine). Fascinant. Pe cerdac, generația tânără poate sta cuminte pe scaune personalizate cu desene haioase făcute de aceiași ilustratori. Sau își pot face de cap căci loc este destul. Noi îl avem pe Guguță ilustrat frumos de Isai Cârmu. Dar muzeu nu avem. Pentru că suntem geniali?

Estoniana este o limbă mai mult cântată decât vorbită. Nu seamănă cu nici o limbă cunoscută mie. Familia ugro-fină. Rudă cu finlandeza și ungara. O ascult în timp ce merg cu troleibuzul nr.6 spre Grădina Zoologică. Stațiile sunt anunțate de parcă s-ar apropia în vârful degetelor de pasageri, după care – hopa! s-ar deschide odată cu ușile printr-o explozie de veselie. Așa sunt stațiile estoniene. Ajung la menajerie. Spațiu mult, inclusiv și pentru animale. Stau de vorbă cu un stârc abisinian. Vrea să stabilească contacte culturale cu vecinul său – cocostârcul comun. O întreb de viață pe ursoaica polară. Se plânge de ursulețul ei care se poartă nasol, adolescent fiind. Mârâie dojenitor în direcția odraslei care tocmai a intrat cu fundul într-o roată și nu se poate elibera din ea. Le vorbesc animalelor în română căci asta e. Înțeleg.

În avionul care mă duce din cea mai nefericită țară din Europa în cea mai fericită, am noroc de un vecin guraliv. Bombăne într-una în estoniana lui. Nu-i tace gura nici atunci când mănâncă. De altfel, toți au terminat deja, el mai are. Vorbește cu vecinul din spate, vorbește cu vecina de alături, vorbește cu pasagerii din rândul de vizavi. Du-du-du și du-du-du. Încep să-mi revizui atitudinea față de limba estoniană. Sper că spune ceva interesant. Fețele estonienilor nu par a fi foarte fericite. La aterizare ni se spune good buy cu tradiționalul thank you very much.

„Veri muci, veri muci”, repetă ca un ecou sâcâitor estonianul. Banal.

București, unde ești?

Balcanii se trezesc la București dimineața devreme. O iau agale pe Calea Griviței spre Calea Victoriei. Balcanii sunt în fețele mahmure a cheflegiilor, în siluetele vagabonzilor de ocazie și în sunetele unui radiou care sparge dimineața în țăndări. Niște Balcani universali care ar rămâne la fel de balcanici chiar dacă i-ai întâlni într-o gară din Marseille sau Amsterdam. Nu ține de loc. Ține de spirit. În Calea Victoriei, ei încetează sau, mă rog, încetinesc să mai fie la fel, căci dincolo începe Micul Paris, dincolo sunt stâlpii înțelepciunii de la Humanitas Kretzulescu, iar mai jos de ei – Lipscanii te ademnesc la o cafea. Întâmplător, unicul local din Lipscani deschis la această oră matinală este Gyros. Tot un fel de Balcani.

În trenul Chișinău-București am cunoscut-o pe Doamna Mașa. Nu e Doamna Bovary, dar e personaj. Blondă, corpolentă, guralivă. În primul epizod, Doamna Mașa, barmeniță în vagonul-restaurant parlamenta nemțește cu niște turiști din Germania. Nemții, postați în fața tejghelei mâncau semințe de răsărită și se împotmoleau tot mai adânc în gestalt. La frontieră, barmenița mă rugă să le zic în engleză să meargă prin vagoanele lor căci vine controlul pașapoartelor. Nemțeasca ei se termina înainte de faza cu pașapoartele. Eine bier, eine schnapps… A apucat câte ceva din germană pe vremurile când bărbatul ei („răunișul” Vasile, prezent de fața locului în calitate de mecanic la căi ferate) făcea slujbă la Berlin. Dar ofițerul poliției de frontieră – tot doamnă – se descurcă foarte bine englezește și fără ajutorul nostru.

A trecut medicul, ne-a întrebat de sănătate. Ca să nu-l dezamăgim, ne-am plâns de căldură. A remarcat că în această privință medicina nu poate face nimic.

Epizodul doi. Deja pe pământ românesc. În vagonul-restaurant se cântă în slavona veche. Curioși, ieșim din salon ca să vedem care-i faza. În fața tejghelei stau doi croați care-i cântă Doamnei Mașa cu multă evlavie. Barmenița ascultă. În acest scenariu există ceva suprarealist. Intrăm în salon după care ieșim iarăși. Nu, nu ni s-a părut. Mai târziu ne înfruptăm din crenvurști și ouă prăjite. Doamna Mașa îmi „bagă” și-o bere Chișinău. E rece de la frigider.

Motivul pentru care m-am lansat în acest mini-blitzkrieg la București au fost librăriile. Mai exact, Vivian Maier, albumul de fotografii al căreia l-am ochit în librăria de carte englezească Anthony Frost, cea de lângă Humanitas Kretzulescu. Sau, dacă e să o luăm de la origini, motivul e Ion Grosu care-i vinovat fără vină de această pasiune mai recentă pentru fotografia alb-negru. Sau nici așa. Motivul e Nikos Economopoulos, fotograful grec care a zis că pentru a face o fotografie bună e nevoie să mergi dincolo de context. Ceea ce nu e ușor.

Dincolo de context e București. De fiecare dată când vizitez un oraș străin mă întreb ce-i cu el? Dihotomiile de tipul curat/murdar, modern/provincial, frumos/urât nu mă incită. În așa fel nu afli prea multe despre spiritului locului. Și sunt convins că fiecare oraș are un spirit al locului pe care îl poți desluși dacă ai suficientă răbdare. Cu București e mai complicat căci orașul nu-mi e tocmai străin. Am fost aici de atâtea ori încât îmi vine greu să separ actualitatea de nostalgia tarabelor la care se vindeau casete audio cu reproduceri piratate de la ECM pe vremea când eram student și-mi făceam practica de licență la București.

Cu fotografia e mai simplu. Stai la pândă și vânezi momentele vizuale. Le capturezi și apoi le descifrezi. Fotografia e o metodă de a descifra realitatea. Tarabele au plecat. Au venit la schimb grafitti. Bucureștenii au rămas. Au rămas expresiile de pe chipurile lor. Oameni grăbiți. Busy-busy. Oameni crispați. Zâmbesc rar, deși glumesc des. Ca pe vremurile lui Caragiale, cred. Oameni luminați la chip de înțelepciunea unui citat din cartea care se află deschisă pe masă. Alături de ceașca de cafea și carafa cu flori. Oameni care se respectă. Statutul social se măsoară în universități și se vede prin gaura din genunchiul blugilor. Oameni curioși până la un anumit punct.

Am să zic o banalitate dacă am să menționez că librăriile bucureștene mă compleșesc cu rafturile lor, cu terasele din spate și bericile din curte. De aceea n-am să zic nimic. Prietenii știu de ce.

La chindii, cu Vivian Maier în rucsac (și cu un vraf de Paul Bowles amestecat cu un Codrescu, un Hrabal și un Oz) mergem înapoi la Gara de Nord. Tot la vagonul 5, tot la Doamna Mașa. A văzut că citim și a apucat-o mila. Și imediat ne-a povestit cum a fost Doamna Mașa la nuntă în Iași (că doar n-o să citim tot drumul!). A fost invitată de un pasager care făcea naveta Iași-Chișinău vizitându-și logodnica basarabeancă. Navetistul a răbdat un an. După care a urmat invitația la nuntă. Doamna Mașa a fost cucerită de moda europeană de a pune pe masă atâta cât se mănâncă. Și a apreciat faptul că se dansează într-o veselie. Cavalerii își cereau permisiune de la Domnul Vasile care semna acceptul cu un oftat. „Dacă n-ai putere să mă dănțuiești, bate din palme!”

Doamna Mașa nu e o fotografie. E un text.

Dicționarul tranziției albaneze

Economia de piață a intrat în Albania prin ușa din spate. După căderea regimului comunist în 1990, inspirată de linșarea lui Ceaușescu în România, tranziția albanezilor la capitalism a fost o farsă tragică. Piramidele financiare au fost lumina fantasmatică de la capătul tunelului pentru populația care nu avea decât câte un buncăr pe cap de locuitor. Albania, într-acea epocă, era cea mai săracă țară din Europa, mai săracă chiar decât Republica Moldova. Ceea ce a urmat după prăpușirea piramidelor financiare a fost un dezmăț total. Economia a fost paralizată, cetățenii își făceau dreptate în stradă cu armele în mâini. Tirana, zice lumea, era un loc periculos pe acea vreme.

Acum Tirana e o capitală liniștită și comodă. S-a burghezit, ca să zicem așa, deși, dincolo de aparențe, Tiranei i se mai vede gaura din ciorap. Două elemente caracteristice tranziției la capitalism sar în ochi. Primul ține de schimbul valutar care, în pofida rețelei dezvoltate de bănci străine, se realizează deocamdată în plină stradă. E ciudat să-i vezi pe bișnițari fluturând bancnote de euro și dolari la marginea șoselei. Și dacă le smulge cineva din mână? Se pare că nu. Schimbul valutar stradal se desfășoară după regulile lui. Cealaltă particularitate a Tiranei este lipsa stațiilor de autobus. Sistemul public de transport interurban este inexistent. Deficitul a fost compensat de un sistem improvizat de maxi-taxiuri (în albaneză li se zice furgon), care asigură o circulație decentă dacă pricepi cu funcționează. Ai cerere, ai ofertă. Partea proastă este că acești șoferi nu achită taxe, astfel încât serviciile pe care le prestează sunt oarecum ilegale (deși alternativă nu e!). Respectiv, ei se ascund prin cartiere și ca să afli de unde poți lua autobusul spre Durres sau Kruja trebuie să te adresezi la recepția hotelului.

Recepția binevoiește să-mi ofere un taxi până la stația de autobus pentru 500 lek. În jur de 2 euro. Biletul la autobusul Tirana-Durres mă costă 140 lek. În jur de 60 eurocenți. La urcare în autobus, o fanfară țigănească are grijă să ne ridice dispoziția. În final urcă și ei. Biletul se achită la șofer. Țiganii achită cu cântece.

Durres, spre deosebire de Tirana, are stație de autobus. Cobor, memorez locul, o iau spre centru. Întreb de trecători de litoral, dar ei nu pricep. Pricep porti, adică zona portuară, ceea ce înseamnă că am direcție. Chit că nu e pietonală, strada e simpatică. Cafenele de o parte și de alta a ei. Pe o stradelă lăturalnică dau de un amfiteatru roman. În tribuna amfiteatrului stă un cucoș și patru găini. Găinile mă întreabă de bilet, cucoșul mă privește amenințător. Mă retrag. La capătul stradelei, văd: Turnul Venețian. După turn - un zid bizantin. Dincolo de zid, palatul regelui Zog al Albaniei. Știu că e acolo deși nu-l văd. Poate altă dată.

Litoralul e un spațiu chinuit de fantasmele trecutului. Un monument al Eroului Necunoscut îi salută pe cetățenii îmbrăcați în chiloți de baie la intrare pe faleză. În spatele monumentului, se află un lunapark părăsit. Pe arșiță și fără copii gălăgioși, toboganele arată de parcă ar fi fost decupate din zona 51. Litoralul din Durres e Constanța anilor 80 fără cazinou. Nu prea am ce face aici. Beau o coca-cola la terasa de sub Turnul Venețian și mă precipit spre gară în speranță că voi găsi transport spre Kruja.

La gară aflu că cea mai populară destinație este Kavaja. Nici un autobus care să mă ducă la Kruja. Întreb de șoferi. Îmi zice unul că furgoanele spre Kruja pleacă de după colț, carevasăzică din cartier. Merg în direcția indicată dar nu găsesc decât niște taximetriști care fumează impasibili în intersecție. Unul din ei vorbește engleza. Altul se arată disponibil să mă ducă la Kruja pentru 8 euro. Ne tocmim. Prețul coboară la cota de 5 euro, dar șoferul nu e dispus să mă urce pe munte. Are timp doar ca să mă repadă până la Fushe Kruja, ceea ce e Kruja din vale. Vorbitorul de engleză e mai flexibil. În cele din urmă mă înțeleg cu el să mă ducă până la castel, să mă aștepte acolo vreo două ore până vizitez bazarul, iar de acolo să mă ducă înapoi la Tirana. Pentru 25 de euro. Găsesc că e rezonabil prețul.

Aflu pe drum de la Rron că engleza a însușit-o fiind gastarbeiter în Anglia. Într-un oraș industrial, nu era Londra. Lucra pe un șantier de construcții. Bineînțeles la negru căci nu avea actele în regulă. Nu vrea să se întoarcă într-acolo. Munca era grea, banii erau OK, dar totul se ducea pe chirie. A mai încercat în Italia. Vorbește italiana. Și un pic de germană. Din Elveția. Întreabă „ce faci?” românește. Cică a avut o gagică din Timișoara. Expresia pe care o folosește – „in Italy I run a girl from Romania” mă bagă la bănuieli. Ce-o fi vrut să zică prin acest I run a girl? A condus-o??? Cu siguranță că nu e vorba de faptul că își dădeau întâlniri sau că pur și simplu o cunoscuse. Se pare că șoferul meu a fost „pește” în Italia. Mi se face uscat în gură și mă întreb dacă nu cumva am făcut o tranzacție proastă. Dar acum ce pot să fac? Să cobor din mașină e absurd. Să precizez ce-a avut în vedere e o tâmpenie. Schimbare de subiect.

Rron are prieteni peste tot. A fost în România la un prieten care era producător de muzică. Cel mai vestit din România. Adrian Copilul Minune? Nu reacționează. A dat pe la cel mai faimos club de noapte din București. Ce să zic… Nu-s manelist, nu pricep. Schimbare de subiect. Trecem la politica albaneză. Îmi arată vilele care au crescut ca ciupercile după ce Guvernul s-a lansat în proiecte de investiții publice în infrastructură. Drumurile au rămas proaste cum și-au fost. În schimb politicienii și-au construit castele.

- Vezi hotelul ăla cu multe etaje? îmi arată Rron o clădire nefinisată în timp ce urcăm pe munte. E a prietenului meu. A fost primar în Kruja, dar a pierdut mandatul. Respectiv, clădirea a rămas neterminată. Până la următorul mandat. Sau până la următorul primar care o să preia construcția. Îi povestesc lui Rron bancul cu turcul, neamțul și ucraineanul care licitează pentru un contract de construcție de drumuri. Turcul cere trei milioane și promite calitate turcească în termen de trei luni. Neamțul cere șase și promite calitate germană în termen de șase luni. Ucraineanul cere nouă și nu promite nimic. Cum așa? întreabă funcționarul. Păi cum altfel, face ucraineanul. Trei milioane ție, trei milioane mie și trei milioane turcului ca să construiască drumul. Rron râde. Situația îi este cunoscută.

La tîrgul de la intrarea în castel Rron mă însoțește în timp ce eu mă târguiesc pentru un covor albanez. Mă ajută cu traducerea. Nu mă grăbesc să aleg. Aici nu-mi convine dimensiunea, dincoace culoarea. Prețul pare să fie OK. E mai ieftin decât la Tirana, iar Kruja este tocmai locul unde se țes covoare autentice. Un vânzător bătrân îmi arată covoarele cu multă pasiune. Îmi place de el. Dă impresia că tot ce-și dorește este să-mi arate comorile din posesia sa. Îl cheamă Xhemajl. Cu negocierile se ocupă fiică-sa, Monica. Covorul e foarte frumos.

Pe Rron îl impresionează Muzeul Etnografic din incinta castelului. Privește cu luare aminte obiectele care au ieșit din uz și încearcă să le pătrundă rostul. Avem aici o oloiniță, avem amfore pântecoase pentru vin. Dincolo avem o cameră pentru bărbați și una mică pentru femei. O fac pe ghidul, am mai văzut astfel de odăi la muzeul din Priștina. E frumos acolo sus. Statuia lui Skanderbeg e acceptabilă. Castelul a fost asediat de 47 de ori de către turci și a rezistat. După moartea lui Skanderbeg porțile orașului au fost deschise fără rezistență. Nu-mi place Muzeul Istoric. E un adendum din epoca comunistă din inițiativa nevestei dictatorului. Nu-mi place, nu intru. Facem cale-ntoarsă până la Tirana. Lângă hotel îi plătesc lui Rron cei 25 de euro după cum ne-a fost înțelegerea. Ne spunem adio, probleme nu-s.

Poate că „peștii” au o reputație nejustificată. Ce știm noi despre meseriile pe care le adoptă oamenii ca să supraviețuiască? Poate că trebuia să precizez ce înseamnă acel „I run a girl”. Ne coacem în condiții de seră și ne închipuim că cunoaștem multe despre lumea care ne înconjoară, în timp ce cunoașterea noastră se limitează la zona de confort: politică, economie, consultanță, leafă, impozite, espresso, macchiato… Ce știm noi, de exemplu, despre femeile care merg să se prostitueze în Italia ca să plătească educația copilului? Nu ne interesează decât să închidem ochii și să ne facem că așa ceva nu există până în momentul în care se descoperă niște victime ale maniacului din Florența. Și atunci ne grăbim să constatăm că nu e vorba de moldovence, căci „ale noastre” nu lucrează decât la olițe.

E nevoie de un „pește” care să aprecieze un Muzeu Etnografic pentru ca să afli niște răspunsuri, dar în loc să fi întrebat, m-am grăbit să mă întorc în zona de confort. Mi-am comandat clătite cu ciocolată, am băut un tonic cu gheață. Atât…

Pace la Peja

Ce chestie… O fi vorba de locația Priștinei la marginea fusului orar? Se crapă de zi pe la 4-5 dimineața. Când mă trezesc la 6 soarele e sus și eu aștept să sune deșteptătorul. Dacă văd că nu sună, dau să verific. Mai am o oră. Ce fac? Dorm? Zic că dacă tot mai trezit dimineața devreme, hai să trag o raită până la Peja.

O iau pe jos până la stația de autobus, ajung exact la țanc – în 10 minute pornim! Urc. Deschid romanul lui Ismail Kadare. Adorm. Deschid ochii – Peja. Un orășel de provincie la nouă dimineața în zi de duminică. Oamenii fac curat în fața tarabelor. La capătul străzii, munții Rugova își răcoresc tâmplele în spuma norilor. Merg în direcția lor până la ceva ce aduce a centru istoric. Nu e foarte antic. Un edificiu în stil austroungar plus Hotelul Dukagjini domină piața centrală. De-a lungul Bistriței e o zonă pietonală. O iau la pas pe lângă râu spre Patriarhia de Peć. Îmi aduce aminte de ceva… Pavić? Petrović? E posibil să fi fost menționat acolo (Avram Brancović îi scrie scrisoare patriarhului din Peć…)

Peć e denumirea sârbească a orașului albanez Peja (Pejë în albaneză). O enclavă, ca orice lucru sârbesc pe teriotriu kosovar, patriarhia e îngrădită de un zid păzit de forțe internaționale de securitate, suficient de înalt și suficient de extins ca perimetru. Teritoriul e într-atât de mare încât călugărițele să nu să se simtă captivele lui, deși la stilul lor monastic de viață, zău dacă le preocupă așa amănunte geopolitice. Totuși, nimeni nu-mi cere actele de identitate când trec prin poarta Patriarhiei. O cireada de vaci paște resemnată în propria-i eternitate. Sunt grase și frumoase. Plopii s-au aliniat în poziție de drepți de-a lungul drumului spre mănăstire. Macii roșesc sfielnic la marginea asfaltului. Arborii de pelin își spală pletele în apele Bistriței.

Mirosul e încântător. Încerc să-l citesc: flori de câmp, bălegar, iarbă verde, munții de peste râu, plăcinte puse la copt. Un miros de vacanță la țară care-mi aduce aminte de copilărie. Așa mirosea la Sângerei, uneori, când bunica cocea plăcinte cu vărzări.

Din vizitatori sunt doar eu și încă trei francezi. Nu dau buzna în biserică. Mă așez sub un dud și privesc pereții mănăstirii. Liniște și pace. Aflu mai apoi că dudul e bătrân de secole. L-a plantat Sfântul Sava cu 800 de ani în urmă. Gust din fructele lui și nu mă pot opri. Dulci și cărnoase, ele explodează la cea mai mică atingere. Sucul lor îmi face degetele sângerii. Le spăl la fântâna din curtea bisericii. Pereții bisericii au gustat și ei din dud. Pe porțiunile spălate cu var se profilează câteva fragmente cu sfinți.

Din interiorul bisericii se aude un cor de măicuțe. Intru. Văd că e vorba de un complex de biserici care au crescut lipite una de alta ca o familie de ciuperci după o ploaie creștinească. Cea mai veche e Biserica Sfinților Apostoli. A fost ctitorită în 1266 de arhiepiscopul Arsenie. Din ea se aude corul. În 1320 a fost apucată de un braț de biserica Sfântului Dumitru, iar cu un deceniu mai târziu, a fost apucată de celălalt braț de biserica Fecioarei Maria Îndrumătoarea. În incinta celei din urmă se află o icoană făcătoare de minuni. După spusele măicuței e din sec. I. A fost adusă de pe muntele Sinai din Egipt. Ultima – un genunchi de bisericuță, e cea a Sfântului Nicolae. E atât de mică încât trebuie să i te închini ca să intri.

Cumpăr șapte lumânări. Am făcut socoteala în minte, șapte mi s-a părut un număr rotund. Două pentru noi. Să fim puternici și înțelepți. Două pentru părinți. Să fie împăcați și sănătoși. Trei pentru copii. Să fie fericiți.

Balcaniada continuă

Am fost la Berat. Sus, sus, sus, la castel. Acolo am avut cazare. Proprietarul – Leonidas. L-am întrebat dacă nu cumva e grec. Era pe fază: Leonidas și cei 300 de spartani. Dar nu era grec. Deși a lucrat timp de 22 de ani în Grecia. Zice că-i Leonidas și cei 500 de albanezi. Are această casă de la străbunicul său. A transformat-o acum câteva luni în hotel și restaurant. Seamănă leit cu Richard Burton. Mai ales când zâmbește. De zâmbit zâmbește des. E un om împlinit. Pe nevastă-sa o cheamă Bora. În albaneză bora înseamnă zăpadă. Pe băiat îl cheamă Xenofon. Xeno, îl strigă el, mai ales când are nevoie de ajutorul fiului pentru a-i traduce ceva în engleză. Pe fiincă o cheamă Klea. Și hotelul se numește Klea. Moștenitoarea? întreb. Acum Klea e mititică. Are 5 anișori și aleagră zglobiu pe proprietatea sa.

Berat e un oraș alb. Cel puțin pe interiorul castelului. Casele – una ca una. Stradelele înguste, romantice, pavate cu piatră de var lustruită de secole. Mă așez la o terasă și-mi comand o cafea cu gheață. În orașul ăsta se presupunea să fim în doi. Dar nu așa a fost să se întâmple. Spun în sinea mea două cuvinte. Apoi îmi spun în voce: asta e. Tot două cuvinte. Alte cuvinte…

De la Moscheia Roșie nu a mai rămas decât un minaret și ăla – ruinat. Vizitez Turnurile Substanțiale. Mă amuză denumirea – auzi tu, substanțiale. Ce-ar fi să existe și o Piață Existențială? Sau o Biserică Semnificativă? Sau măcar o Stradelă Efemeră?

Biserica Bizantină e foarte bine păstrată. Pe dinafară. Și încuiată. Pe dinăuntru. Dau de o piață în care se află un cap uriaș al lui Constantin cel Mare. Copia exactă a capului din Roma. Capul substanțial cum ar veni. Iat-o și pe Sf. Elena. Înscrisă, alături de Sf. Constantin pe placa de pe poarta bisericii ce le poartă numele. Intru în Muzeul Onufri. Onufri e un pictor albanez de icoane. A trăit în sec. XV și pus temeiul unei generații de iconografi. Un veritabil Andrei Rubliov al albanezilor. Dar chipurile astea parcă le-am mai văzut undeva… Muzeul ăsta are suflet. Privesc icoanele, ascult tăcerea. Doar că tăcerea nu conține răspunsuri. Numai întrebări.

Seara privesc meciurile din cadrul campionatului monidal împreună cu Leonidas. Portughezii câștigă la ghanezi dar scorul nu e suficient de bun ca să-i califice. La meciul Algeriei contra Rusiei ni se alătură Gjoni. Regele Gjoni, îl tachinează Leonidas. Xeno îmi comunică oficial că Gjoni e cel mai bun prieten al lui tata. Leonidas zâmbește cu zâmbetul fericit al lui Richard Burton.

Dimineața pe răcoare o iau spre gară, dar autobusul pentru Gjirokastra nu pleacă decât la ora 14:00. Urc în cel de Fier care-i pe traseu. Se dovedește a fi o destinație ultrabizară. La cât de aproape ar trebui să se afle de Berat, semnele rutiere se joacă cu noi. Ba îl arată pe stânga, ba pe dreapta, iar drumul… drumul ca și cum nici nu ar exista. Mă apucă îndoielile. Cu un astfel de drum ar fi un miracol să găsesc transport pentru Gjirokastra dintr-o asemenea bortă. Dar se rezolvă foarte simplu. La gara din Fier mi se nimerește o mașină de ocazie. Șoferul se învoiește la 10 euro, ceea ce-i un preț corect. E un tip cam surd de-o ureche, într-o cămașă polo albastră. Nu prea vorbește el limbi străine așa că ne explicăm mai mult prin semne. Noroc că una de pasagere vorbește italiana. E cu fiu-său pe care-l cheamă Vincent și care se pare că nu știe o boabă în albaneză. Eu în spanioală, ea în italiană, șoferul în albaneză – legăm cumva o conversație. Se interesează dacă Moldova e parte din UE. Le comunic că azi semnăm acordul. Par mulțumiți.

La Tepelena șoferul oprește să ia apă din izvor. Mă spăl și eu, pe mâini, pe față. Deja e mai bine.

Ajung la Gjirokastra, oraș vestit pentru că a născut doi genii. Unul rău și unul bun. Enver Hoxha și Ismail Kadare. Numele lui Kadare îl poartă o stradă, în casa unde a locuit se construiește un muzeu. În casa unde s-a născut Hoxha tot muzeu e, doar că etnografic. Dar albanezii nu au chef să pomenească de el. Am fost la castel. Sumbru loc. Din romanele lui Kadare reiese că în acest castel Ali Pașa Tepelena i-a torturat pe violatorii surorii sale. Pe timpul lui Hoxha castelul a servit drept închisoare.

În timp ce stau la o terasă și mă rehidratez, la televizor dau noutăți despre Moldova. Noi, georgienii și ucrainenii am semnat acordul de asociere cu UE. Mă simt nu știu cum mândru. Deja e mai bine.

Cavalerii maltezi

- Mă iertați pentru intruziune, dar ne tot întrebam cu prietenii, ce limbă vorbiți?

Româna, zicem noi, după care normal că explicăm că nu e vorba de România, ci de Republica Moldova și că româna e și „limba noastră”. Manoel, cum am aflat mai târziu că se numește, era un tip de vreo 50 de ani, poate vreo 60 – cu maltezii nu se știe niciodată. Un spirit aristocrat cum se mai întâlnește prin Malta pe ici pe colo. (Altă dată am întrebat direcția spre Mdina și un cavagliere ne-a răspuns că din păcate, din limbile străine, nu cunoaște decât italiana. Ne-a lămurit că suntem în Attard și ca să mergem spre Mdina trebuie să ieșim spre șoseaua paralelă. Destra, destra și, mai apoi, sinistra.)

Dar să revenim la Manoel. Pe lângă ampla informație despre locurile din Gozo care merită a fi vizitate (șarabura, brambabura și handrabura – că nu prea deslușeam noi cuvintele în malteză în acel moment), am aflat de la Manoel că instalația din pjazza centrală la care tocmai lucrau o mână de muncitori era asamblată cu ocazia procesiunii religioase din Xewkija preconizată pentru 18 iunie. Și noi care urma să plecăm pe 17. Dar în fine… era vorba de o poartă instalată inițial la un consiliu ecumenic care s-a produs la Valletta în 1912. Consiliul a avut niscaiva rezonanță în societatea malteză, astfel încât, după finisarea lui, cetățenii din Xewkija au hotărât să liciteze pentru acea poartă. În consecință, iată că de mai bine de 100 de ani poarta este instalată și demontată anual în piața centrală.

Fervoarea religioasă a maltezilor e un lucru pe care îl remarcă multă lume. Într-un fel, nu tre să fie de mirare. În condițiile unei identități etnice mai mult decât diluate, apartenența religioasă la catolicism este trăsătura numărul unu a maltezilor. Fără această caracteristică fundamentală, maltezii, în virtutea dialectului arab, s-ar fi dizolvat demult în oceanul musulman care-i înconjoară.

Manoel ne ține de taifas până când ni se servește mâncarea după care, cavaleros din fire, ne îndeamnă să savurăm în tihnă cina. Nu e mare lucru: fiind unicul local deschis din Xewkija, ne rezumăm la câteva felii de pizza și la o halbă de Cisk, care după lungul voiaj, e o savoare.

Sătucul – o perluță! Decorat cu beculețe multicolore ca un pom de Crăciun, toată săptămâna decurge în așteptarea fiestei. Noi ne vedem de treaba noastră turistică – plajă, escapade, vizita la Valletta, vizita la Mdina… De fiecare dată când ne întoarcem în Xewkija facem ce facem și nu nimerim stradela noastră. Odată a ieșit destul de nostim, când resemnat, ieșii eu din mașină să o caut pe jos ca să o găsesc, spre marea mea surprindere, exact în locul unde-am și parcat. Toate străzile din Xewkija sunt identice.

Mai au maltezii o mare pasiune pentru steaguri. Roș-albul național e floare la ureche. Crucea malteză e prezentă în tot felul de combinații – pe steaguri militare, religioase, civile. Dar asta așa, în semn de apropos că toate străzile-s identice…

În ultima zi a călătoriei ne e dat și nouă să gustăm din savoarea fiestei. Un teaser, nimic mai mult și totuși, într0un final vedem și noi beculețele arzând în toată splendoarea lor „medievală”.

Doi polițiști își anunță apariția la poarta vilei:

- A voastră e mașina albastră parcată la colțul străzii?

Pe naiba, tocmai acum am încurcat-o, îmi zic în gândul meu, dar bineînțeles că mă împărtăș în privința proprietății, fie ea și temporară. Îmi imaginez că e vorba de o parcare neregulamentară, dar polițiștii mă roagă respctuos să o mutăm din cauza procesiunii care urmează să parcurgă stradela în aproximativ jumătate de oră. O mutăm, ieșim și noi în piață.

În sfârșim vedem lume în Xewkija. Adolescenți îmbrăcați în tricouri heraldice, mai ceva ca la Cupa Mondială. Cruci aurii pe fundal alb-maroniu. Zâmbete pân-la urechi. Fanfara-i gata de atac. Toată lumea-i în așteptare. Și noi… în așteptarea plecării. Sărbătoarea asta nu mai e pentru noi, e pentru maltezi. Noi plecăm, ei rămân să-și ducă mai departe existența pe acest arhipelag bizar format din trei insule: Malta, Gozo și Comino. Vorbind o limbă bizară care sună a italiană și arabă deopotrivă. Văzându-și de fermele lor la care cea mai bună roadă e formată din pietrele de var. Scăldându-se în apele binecuvântate ale mării ai cărui albastru nu are un iz comercial. Sau plimbându-se ocazional pe stradele care n-au cunoscut umbra panourilor publicitare.

Ei rămân, noi – plecăm. Bonswa.