Radu Vancu's Blog, page 6

Criticul și Fostul Dumnezeu

(În curs de apariție în Timpul, iulie 2014)
Criticul și Fostul Dumnezeu
România literară, 26/2014
Spre întristarea & stupoarea mea, am ajuns să citesc taman în România literară unul dintre cele mai dezgustătoare texte pe care le-am avut sub ochi în ultima vreme (aș putea spune, fără teama de a greși, „ultimii ani”): e vorba despre Evocări din „prima fază”, un „eseu” de Dumitru Popescu, poreclit altcândva Dumnezeu, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste între 1971 și 1976, rector al Academiei de învățământ social-politic „Ștefan Gheorghiu” din 1981, artizan principal al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu – el este cel care a introdus comparațiile cu Pericle, Napoleon Bonaparte & Abraham Lincoln. (S-a spus cândva că Popescu-Dumnezeu a fost pentru Ceaușescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler.) Textul din „România literară” numai eseu nu e, ci o lamentație nostalgică după comunismul pierdut, plină de furie față de cei care au făcut posibilă dispariția lui. Culeg mai jos, drept mostră, fraza de început a acestui text resentimentar, lung cât jumătatea de veac a comunismului românesc; e reprezentativă metonimic pentru tot restul „eseului”, care malaxează iar și iar aceeași nostalgie înveninată pentru regimul ceaușist. Iată, prin urmare, cum sună „eseul” lui Dumitru Popescu: ce şi-au dorit groparii acestuia [ai comunismului, n.m.] când l-au împins în fosa funerară? Fireşte, întrebarea nu vizează numai răsturnările din România. Unii români, cei ce susţin că au avut un rol mare în „îngropăciune“, respectiv „revoluţionarii“, intelectualii „rezistenţi“, victimele fazei de debut a comunismului şi, în fine, omul de pe stradă, dau drept generator al răsturnării propriile mobiluri particulare. Primii, ura împotriva dictaturii şi pasiunea arzătoare pentru libertate ca ideal suprem pe pământ, următorii, dezgustul faţă de o societate egalitară ce le frâna zborul către înălţimi, ceilalţi răzbunarea de sânge şi „restitutio in integrum“, iar ultimii, mulţimile, supărarea că iarna nu era destulă căldură în calorifere şi că nu găseau suficientă carne în magazine. Ce au aspirat toţi aceştia să aibă după închiderea mormântului? Libertate cât cuprinde, munţi de carne, căldură în case iarna „să caşti din gură“, arte deasupra gustului muncitoresc precar, sângele celor ce le luaseră averile, ca şi averile înseşi. Se mai spera şi într-o viaţă relaxată, fără atâta disciplină şi muncă, fără programe, obiective, plus un portofel mai plin. Să facem, așadar, o minimală analiză stilistică acestui incipit: a) pentru Dumitru Popescu, cei care au ieșit pe străzi contra regimului nu erau revoluționari, ci gropari; desigur, niște gropari care au ajuns ei înșiși în groapa de mormânt – circumstanță care nu pare câtuși de puțin să-l impresioneze pe un fost Dumnezeu pentru care nimic sfânt nu există, nici măcar în morminte;b) pentru Dumitru Popescu, toți cei care n-au aplaudat comunismul și binefacerile lui nu merită enumerați decât în ghilimele, ca și cum n-ar avea dreptul la existență literală, ci numai la una figurată, ipotetică, sancționabilă ironic prin ghilimetare la foc automat; ei nu pot fi revoluționari sau rezistenți, ci doar „revoluționari” sau „rezistenți” – după cum moartea lor nu e, putem lesne deduce, decât o „moarte”;c) pentru Dumitru Popescu, libertatea pentru care au murit oamenii în decembrie 89, acea libertate mortală a celor care au strigat: „Vom muri și vom fi liberi!”, e și ea sancționabilă ironic prin formula „libertate cât cuprinde”; vorbește, după cum se vede, despre libertatea celor care au murit & a celor care le-au supraviețuit cum ar vorbi despre comerțul en gros de măcelărie sau tutungerie; insensibilitatea aceasta a lui Dumitru Popescu la suferința & moartea celorlalți e, în fond, o variantă a ceea ce Eminescu numea „râsul la mormânt”;d) trecând peste „munții de carne” și celelalte giumbușlucuri ironice (cam precare) ale „eseistului”, să mai observăm că, din punctul de vedere al lui Dumitru Popescu, postcomunismul înseamnă „viață relaxată, fără atâta disciplină și muncă, fără programe, obiective, plus un portofel mai plin” – ceea ce, convers, înseamnă că disciplina, munca & programele sunt definiția vieții în comunism; căderea comunismului ar veni, ni se sugerează subtextual, din voința maselor de a pune punct muncii & disciplinei surmenante din comunism; spus mai simplu, oamenii aceia („groparii”, cum îi alintă el) au murit pur și simplu de lene & pentru lene. Restul „eseului” e din aceeași făină. Singurul lucru demn de menționat ar mai fi glorificarea axiomatică a lui Nicolae Ceaușescu, pentru a cărui independență față de Moscova fostul Dumnezeu nu are destule cuvinte de laudă. De ce mă indignează „eseul” acesta, ale cărui teze filo-securiste & filo-ceaușiste sunt de altfel atât de circulate în anumite medii (gen România Mare sau Cotidianul), încât au devenit banale? Ei bine, iată de ce:1) pentru că apare în România literară, revistă-fanion a USR – care nu are dreptul moral de a deveni echivalenta acelor anumite medii; 2) pentru că apare în România literară, revistă în ale cărei pagini Paul Goma, victimă a Securității, e persona non grata, dar în care, iată, alde Dumitru Popescu își lăfăie textele filo-securiste pe multe coloane;3) pentru că apare în România literară, revistă în care Nicolae Manolescu îi ia la refec pe Andrei Terian & Paul Cernat, acuzându-i de un gherism imaginar – dând, în același timp, bun de tipar unor texte de un ceaușism repulsiv & cât se poate de real.Așa încât, dacă fostul Dumnezeu mă dezgustă, actualul director al României literare mă dezamăgește enorm. De ce o fi acceptat prezența unei asemenea abjecții în paginile revistei pe care o conduce, numai Dumnezeu știe. Nu fostul, să fiu bine înțeles.

Cronica unei polemici amânate. Revista revistelor în „Timpul” (Iași, mai 2014)

De când a preluat Daniel Șandru revista Timpul, adică de două numere încoace, țin acolo o revistă a revistelor.
În numărul pe mai, mișcările cele mai importante de trupe din revuistica autohtonă mi s-au părut cele implicându-i pe de o parte pe Nicolae Manolescu, pe post de apărător al marii tradiții a criticii estetice, și pe Andrei Terian, Paul Cernat & Bogdan-Alexandru Stanescu, în postura de pledanți ai necesității reînnoirii instrumentelor critice.
Din păcate, a fost o polemică ratată - deși el o începuse, profesorul Nicolae Manolescu a anunțat brusc că n-o va mai continua. Purtată între un mare critic și câțiva tineri critici de asemenea anvergură, ar fi fost, sunt convins, o querellă esențială pentru critica noastră.
Ce-i drept, tot au existat niște efecte pozitive ale acestei prea scurte polemici: Observator cultural a dedicat două numere succesive unui dosar privind Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI. Au răspuns la temă vreo zece-doisprezece critici din toate generațiile literare active azi. Aftermath-ul acesta substanțial al unei polemici ratate arată cât de amplă & fertilă ar fi fost ea, dacă ar fi avut loc cu adevărat.
Am rezumat în textul din Timpul secvențele polemicii dintre Nicolae Manolescu & Andrei Terian. Îl puteți găsi direct în revistă sau transcris aici, pe blogul meu.
Cronica unei polemici amânate
(România literară, 16/2014; Observator cultural, 719/2014; România literară, 18/2014)
Dedicam ancheta din numărul trecut al Timpuluicărții lui Andrei Terian, Critica de export (Tracus Arte, 2013), fiindcă iscase cele mai multe și mai profitabile discuții teoretice. În același timp în care revista noastră ieșea de la tipar, Nicolae Manolescu dedica un editorial iritat cărții lui Terian – Cui i-e frică de Titu Maiorescu?, în numărul 16 al României literare. Reproșurile cele mai importante pe care profesorul bucureștean le aduce tânărului critic sibian sunt trei: primo, că poziția lui teoretică ar fi o reșapare a protocronismului, secundo, că ar susține teza marginalizării postcoloniale a literaturii române, precum un Ilie Bădescu în anii '70, tertio (și aici e partea centrală a discuției), că periodizarea cvadri-partită a literaturii române propusă de Terian nu e conformă cu evoluția reală a literaturii române – astfel încât, de pildă, etapa a patra, din 1960 până în prezent, ar ignora falia dintre neomodernism și postmodernism. Concluzia lui Nicolae Manolescu era drastică: fantoma lui Gherea „bântuie critica tânără actuală”. M-am bucurat să văd că, peste o săptămână, Andrei Terian îi răspunde în Observator cultural (dar de ce nu tot în România literară? Să i se fi refuzat dreptul la replică? N-ar fi prea elegant. Passons.), fiindcă dintr-o polemică între doi critici de asemenea anvergură ar fi putut ieși o querelle esențială și profitabilă pentru critica și teoria literară autohtonă. În textul lui, intitulat Tot Maiorescu și Gherea?, din numărul 719 al Observatorului cultural, Terian arată mai întâi că Nicolae Manolescu n-a citit prea atent cartea, așa încât toate cele trei reproșuri majore cad: primo, Terian face în cartea lui o critică dură protocronismului, văzut drept „produs anacronic al megalomaniei sovietice din deceniile 5 şi 6“ (p. 142), așa încât n-ar prea avea cum să fie el însuși protocronist; secundo, o secțiune a cărții arată tocmai inadecvarea studiilor postcoloniale la literatura română, așa încât poziția lui Terian nu prea are cum să consune cu cea a lui Ilie Bădescu ori, în general, a teoriilor postcoloniale; tertio, periodizarea lui Terian distinge între o perioadă comunistă și una postcomunistă a literaturii române, nefiind nicidecum vorba despre o perioadă care să țină de la 1960 încoace. După ce lămurește lipsa de temei a reproșurilor lui Nicolae Manolescu, Terian trece la ceea ce i se pare cu adevărat esențial: „Să ne mai întrebăm, astăzi, dacă studiile postcoloniale, geografia literară, world-systems analysis şi teoria proceselor interliterare constituie instrumente 'maioresciene' sau 'gheriste' e ca şi cum ne-am întreba dacă Gravity’s Rainbow şi 2666 sînt romane 'de creaţie' sau 'de analiză'. Adică o evidentă pierdere de timp. Pentru că vine o vreme cînd ne dăm seama că, în loc să ne chinuim să adaptăm vechile instrumente pentru a rezolva noile probleme cu care ne întîmpină literatura, e mai rentabil (şi chiar mai adecvat) să abandonăm instrumentele însele şi să căutăm altele noi”. Într-adevăr, ceea ce așteptam era o discuție despre această adecvare a instrumentelor la evoluția discursului literar – și da, firește că evoluția în literatură nu e totuna cu progresul; scrie undeva Eminescu că, dacă ar exista progres în literatură, atunci Homer ar trebui să fie un măgar, iar Macedonski un geniu, pe când adevărul e oarecum pe dos. Însă, chiar dacă nu există progres în literatură, variație tot este – și la această variație trebuie adecvată și natura instrumentelor criticii.Spre dezamăgirea mea, răspunsul secvent al lui Nicolae Manolescu nu numai că n-a deschis subiectul acesta, dar a închis definitiv discuția. În numărul 18 al României literare, în editorialul numit Metoda fără critică, profesorul răspunde „la pachet” tuturor celor trei tineri scriitori cu care începuse câte o discuție individuală (pe lângă Andrei Terian, îi mai provocase și pe Paul Cernat și Bogdan-Alexandru Stănescu; îi răspunseseră și ei, în același număr din Observator cultural). De la bun început, profesorul îi dojenește: „Constat de la o vreme că aveți un apetit polemic neobișnuit: Nici n-am apucat bine să-mi spun un punct de vedere și primesc trei replici deodată”. Însă adevărul e că profesorul exprimase nu un punct de vedere, ci trei, în tot atâtea articole privind pe câte unul dintre împricinați; că ei au răspuns provocării, e în firea lucrurilor. (Ar fi fost, în fond, chiar o impolitețe să nu ridice mănușa.) Așa încât apetitul polemic e al lui Nicolae Manolescu însuși, mai degrabă decât al tinerilor reactivi. E cu atât mai suprinzător să-l vedem anunțând că refuză orice discuție – lui Andrei Terian nu-i răspunde defel, spunând doar că din reacția lui a „înţeles, în sfârşit, mai bine mai târziu decât niciodată, că se poate susţine în acelaşi timp un lucru şi contrariul lui”. Mă rog, Terian susținuse doar că profesorul Manolescu nu-i citise ca lumea cartea – nu și contrariul acestei evidențe. Apoi, îi ceartă pe Cernat & BAS pentru că ar fi cedat „vocilor de sirenă ale teoreticienilor”, păcat capital în critica literară, pe câte se pare, din punctul de vedere al profesorului. Și, în finele editorialului, anunță că nu va continua în nici un fel această „polemică absurdă” – pe care, cum spuneam, el însuși o inițiase. Păcat, mi-am spus, e realmente o șansă ratată. O polemică la acest nivel între generațiile critice ar fi putut fi esențială. N-a fost să fie. Poate altă dată, poate cu alți protagoniști. Ceva mai puțin speriați de sirenele teoriei.  

Poesis International & Zona nouă la Iași. Vineri, de la 6, la Librarium Avant-Garde

Vineri, de la 6, Vlad Pojoga, Claudiu Komartin & subsemnatul vom lansa la Iași Poesis International & Zona nouă.
La Librarium Avant-Garde, pe Lăpușneanu 16.
Ieșeni, vi se pregătește ceva! :)

„Alexandru Mușina a fost un poet complet”. Interviu în „Euphorion” (3-4/2014)

Cel mai recent număr al Euphorion-ului (3-4/2014) are un grupaj consistent dedicat lui Alexandru Mușina.Am dat și eu Ritei Chirian un interviu în care am vorbit cât am putut mai articulat despre el.Iată-l mai jos. 
„Alexandru Mușina a fost un poet complet”
Despre Al. Mușina s-a vorbit mult în ultimul an, așa cum se întâmplă mereu după evenimentele tragice. S-a vorbit despre poetul, despre romancierul, despre eseistul, despre profesorul Al. Mușina. Dincolo de această imagine eterată și encomiastic blurată, ce trebuie – ce se cuvine să păstrăm în memorie când este vorba despre – esențial – un poet?
Când mor oamenii se spun cuvinte mari. So it goes, vorba lui Vonnegut. Recitind însă, după întrebarea ta, ce s-a spus vara trecută despre Alexandru Mușina, constat – fără surprindere, admit – că aproape toate vorbele astea mari sunt încă perfect acoperite. Și acum, ca și atunci, cred (ca mai toată lumea) că Mușina este unul dintre cei mai importanți patru-cinci poeți optzeciști. Formula lui poetică, de o luciditate cinică și în același timp camuflat sentimentală, de o tehnicitate intensivă, dar mereu atentă la uman, nu seamănă cu a nici unui alt optzecist important; așa încât Mușina e, alături de Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan și Mariana Marin, unul dintre autorii cu poetici ireductibile – sau, mai simplu spus, în termenii lui Bloom, unul dintre poeții puternici, sursă de anxietate a influenței pentru ceilalți. A, să nu-i uit aici pe Stratan & Iaru, la rândul lor ireductibili.(Prozatorul Mușina, excelent, nu e totuși la înălțimea poetului. Ludicul lui n-are niciodată punctum-ul acela din poezie care dă poemului un punct de fugă înspre ceva mult mai adânc decât pare. E un ludic inteligent & monodimensional, spumos & disparent, la care, ca să fiu sincer, nu simt nevoia să revin. N-am recitit nici o dată Nepotul lui Dracula; pe când poezia lui o recitesc de câteva ori pe an. Așa că trec proza aici, în paranteză.)Cred, de asemenea, că eseistul Mușina e unul dintre cei mai influenți în conștiința critică & teoretică – de vreme ce gândim și azi poezia post-80 în termeni de „poezie a cotidianului”, formulă care-i aparține și pe care a teoretizat-o intens încă de la începutul anilor '80. Iar despre poezia de azi pur și simplu nu se poate vorbi fără a avea în vedere ce a scris Mușina despre ea. În plus, Paradigma poeziei moderne e cea mai clară introducere, chiar în sens didactic, în modernitatea poetică la care poate spera un tânăr poet. Genul de carte rară care te scutește de atâtea ocolișuri și neînțelegeri. Esențială pentru un tânăr de nouăsprezece ani care vrea să priceapă cum stau lucrurile cu poezia modernă.Mai cred că polemistul & epistolierul sunt de asemenea de o influență culturală neașteptată – fiindcă la noi polemicile sunt, de obicei, jocuri de cuvinte cu rol de execuții în efigie, mai mult sau mai puțin eclatante stilistic (de regulă mai puțin, aș zice); însă polemicile & scrisorile lui Mușina au asemenea suprafață & substanță culturală, încât din ele s-a putut naște o întreagă școală: am certitudinea că nu exagerez deloc atunci când spun că școala de la Brașov a crescut din humusul germinativ al gândirii critice a lui Mușina, că se alimentează  din pathosul ei deconstructiv-ironic și în același timp imaginativ-managerial. Cred, în fine, că profesorul Mușina a fost o moașă genială. Dovadă, atâția scriitori excelenți ieșiți din cursurile lui, de la Ovidiu Simion la Andrei Dósa. I-am ascultat un curs înregistrat de Vlad Drăgoi (alt produs excelent al școlii Mușina) – și pot spune cu mâna pe inimă că felul de a vorbi didactic despre poezie al lui Mușina e modelul meu ultim. (Poate tocmai fiindcă nu era deloc didactic, în înțelesul metodico-științific al termenului.) Însă toate côté-urile astea ale lui Mușina se desfoliază din natura lui de poet substanțial, de o consistență debordantă – în înțeles etimologic chiar, adică dând pe afară înspre toate domeniile astea adiacente poeziei: eseul, polemica, epistola, profesoratul. Pentru că lui Mușina nu-i ajungea doar să facă poezia, voia să știe și cum o face, și de ce, și cum trebuie ea făcută, și de ce alții n-o fac cum trebuie, și cum ar trebui învățați ce-i tineri s-o facă etc. Toate enorma lui activitate în jurul poeziei e de fapt o încercare de a epuiza obiectul acesta straniu, poezia, prin abordarea lui din toate unghiurile de atac posibile: practic (qua poet an sich), teoretic, didactic, polemic, instituțional (cu școala de creative writing) etc. Se vorbește de scriitori compleți; ei bine, Mușina a fost un poet complet. Nu e imaginabilă o cartografiere mai completă a teritoriului poeziei decât a făcut-o el.
Poate una dintre cele mai importante lecții ale optzecismului literar este una „umană”: lecția solidarității – în fața regimului politic, în raport cu generațiile anterioare etc. Ce a supraviețuit – în generațiile următoare – din această lecție al cărei actant principal a fost Al. Mușina?
La Mușina, solidaritatea nu era era ecumenică & necondiționată; era întotdeauna cuplată cu o exigență etică & estetică mereu lucidă, mereu vigilă. Am simțit-o pe pielea mea: pe vremea când organizam primul colocviu al Transilvaniei, deci în 2003 sau 4, când încă nu ne cunoșteam, mi-a trântit la propriu telefonul în nas când i-am spus că-s de la Transilvania – pe care el o asocia cu Mircea Tomuș, care-i displăcea. Pentru ca apoi, după ce-mi citise o anume carte de poezie, să-mi dea din proprie inițiativă telefon ca să mă felicite entuziast – iar de aici încolo solidaritatea lui față de mine să fie constantă și nicicând dezmințită (mi-a cerut chiar, pentru editura la care lucra, o carte cu Sebastian pe care până la el nici un poet optzecist n-o luase în serios; mi-a scris apoi o recomandare imoderat de elogioasă pe coperta a patra a ultimei mele cărți de poezie etc.) Așadar, lecția lui Mușina, așa cum o înțeleg eu, e a unei solidarități selective – și care se auto-testează mereu (nu toți rezistă la tensiunea unei astfel de prietenii, iar acizii ironiei mușiniene au desfăcut destule astfel de legături, chiar în interiorul grupului brașovean; însă nu-s eu cel în măsură să vorbească despre asta).
Al. Mușina este un poet pe care mi-aș îngădui să-l numesc, în paradox, aventurier cerebral; Budila-Express, Strada Castelului 104, Aleea Mimozei nr. 3, Tomografia și alte explorări, Lucrurile pe care le-am văzut, Regele dimineții sunt volume de poezie vie, care-ți creează sentimentul că, în spatele cuvintelor, există, cu adevărat, o privire care vede și o conștiință care îți/te comunică – așa cum se întâmplă mereu cu poezia netrucată. Care sunt cele mai importante lecții – doar poezia se (și) învață! – pe care poetul Radu Vancu și le-a însușit în urma întâlnirii cu poetul Al. Mușina?
Exact cum spui și tu: am avut de la bun început certitudinea că, în spatele fiecărui poem al lui Mușina, e o conștiință vie, acută, trează. Știi cum se spune, că și Homer mai ațipește; ei bine, pe Mușina nu l-am prins niciodată picotind. Credeam, până să-l citesc ca lumea pe Mușina, că poezia înseamnă atenție la celălalt; am învățat de la el că înseamnă și atenție la tine. În toate sensurile cuvântului – de la atenția la ce scrii, până la atenția la ce ești. Ba, poate, chiar și atenția la propriul corp – nu-mi dau încă bine seama dacă e doar o coincidență, dar cam de când l-am cunoscut bine pe Mușina, care era un tip de ascet New Age (nu bea alcool, nu fuma, nu bea cafea, nu mânca decțt vegetarian și foarte selectiv etc.)  au început și exercițiile mele ascetice: renunțarea totală la alcool, renunțarea la cafea, mai nou tot felul de exerciții cu restricții alimentare etc. Sigur, la Mușina ascetismele astea veneau și din neîncetata lui luptă cu boala, cu bolile – fiindcă Mușina era un fel de Iov, cu toate bolile năpădite pe bietul lui corp, de la epilepsie la ciroză. Pe când, în cazul meu, n-au nici o origine sanitar-medicală, ci vin dintr-un fel de gust masochist pentru explorat interdicții. Mi-a spus cândva Gheorghe Grigurcu că semăn cu Rubliov – că am și eu combinația între vocația excesului și gustul ascezei. Cam așa e – deprind ușor adicții, fac excesiv ce-mi place; iar acum cred că practic un fel de exces al ascezei. Se prea poate, ca să revin la întrebare, ca atenția la interdict să-mi vină tot de la Mușina – de la care am învățat, cum spuneam, înainte de orice, că poezia e atenție: nu numai la celălalt (cum mă învățase, înaintea lui Mușina, Pound), ci chiar și la tine.
Al. Mușina a fost cel mai energic promotor al ideii că „tensiunea psihologică aproape explozivă” care generează poezia trebuie să fie dublată de „meșteșug”, de „meserie”. Știu că ești, la rândul tău, un apologet al echilibrului dintre „materia sentimentală, plasmatică” și cerebralizarea discursului. Ce-i datorezi lui Al. Mușina? Câte dintre căutările voastre, pe teritoriul teoriei poetice, se suprapun?
Îi datorez mult, într-adevăr – am mai spus undeva că, pe când aveam vreo douăzeci de ani, Mircea Ivănescu mi-a dat Paradigma poeziei moderne, spunându-mi că e „o carte inteligentă”. Știam bine câtă neîncredere practica Ivănescu față de cărțile de teorie literară, de aceea m-a mirat să-l văd spunând, fără nici cea mai mică urmă de ironie, despre o astfel de carte că e inteligentă. (M-am bucurat să apuc să-i spun despre calificativul ăsta lui Mușina; și m-am bucurat să-l văd bucurându-se ca un debutant la prima cronică.) Dar era perfect îndreptățit, aveam să constat – e o carte inteligentă nu doar în ce privește clasificările teoretice propriu-zise, ci chiar și în sens etimologic: e o carte care înțelege, care vorbește foarte pe dinăuntru despre poezie și despre posibilitățile ei de a se realiza, de a se pune în realul cuvintelor. În orice caz, era un mod de a vorbi despre poezie fără emfază, fără retorică aulică & de amvon, fără morgă & atrabilă, de care m-am simțit instantaneu atașat. Cât despre poezia propriu-zisă – da, sunt și eu un adept al controlului discursului, ca și Mușina; dar, tot ca și el, nu cred în direcționarea lui, în construcția demonstrativă a poeziei. În poezie, controlezi limbajul mai degrabă ca la o aterizare forțată – încercând să nu faci totul praf și să scapi cu viață. Iar dacă nu vei scăpa – cel puțin vei fi văzut, de la o mare altitudine, totul.
Al. Mușina vorbea într-un interviu despre distincția necesară dintre „poezia cotidianului” și „manelizarea autenticității”/„reality show”. Ce nu trebuie să fie poezia, când scrisul înseamnă „teatru al Sinelui”, „teatru interior, pe care celălalt (cititorul) să-l poată reconstitui în el”?
Mușina a intuit, ca de obicei, bine: în vremurile astea, când instituțiile interiorității sunt într-o retragere masivă în fața rețelelor invazive ale socialului, poezia are cu atât mai mult a fi un „teatru al Sinelui”, un „teatru interior”. Poezia trebuie să fie, înainte de orice, intimă. Cuvânt care vine, o tot repet, de la intus, e chiar forma de superlativ a acestui cuvânt care desemnează lăuntrul, interiorul. Poezia trebuie, așadar, să fie corelativul obiectiv al interiorității celei mai stricte, celei mai ireductibile. Sau, ca să vin iar la termenii lui Mușina, trebuie să se ocupe cu „ce ne pasă”, cu egotismele noastre cele mai maniacale & idiosincratice. (Deși asta e, poate, o interpretarea prea à la poezia confesională a poziției teoretice a lui Mușina). Ce nu trebuie să fie poezia: tot în termenii lui Mușina, nu trebuie să fie reportaj, nu trebuie să se ocupe cu „ce ne interesează”, cu subiectele de interes comun – de care se ocupă de regulă presa. Văd, apropo, în Facebook un excelent instrument pentru poezie – nicicând n-a fost mai difuzată poezia decât de la invenția lui Zuckerberg încoace; și mi se pare o ironie teribilă că acest instrument făcut pentru promovarea socialului a ajuns mediul ideal pentru privat & intim. Fiindcă, vorba aia, carmen flat ubi vult. Chiar și pe Facebook.
Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai coerente forme poetice actuale conforme antropocentrismului teoretizat de Al. Mușina?
Mi se pare că tot ce se întâmplă de la 80 încoace ține încă de paradigma numită de Mușina neo-antropocentrică. Toată poezia e cu și despre omul concret – fiindcă optzecismul a generalizat ceea ce Bacovia vedea, de unul singur, la începutul interbelicului – „Ah, cum omul a devenit concret”, spune el în Plumb de iarnă. Abia generația ultimă, aceea a poeților buni în jurul vârstei de 20 de ani, de la Radu Nițescu & Ștefan Baghiu la Alex Văsieș & Krista Szöcs, începe parcă să schimbe regulile jocului – omul lor e mai degrabă un colaj, un om-videoclip fantasmatic, compus din imagini aleatorii care baleiază stroboscopic retina; ei nu mai sunt din Galaxia Gutenberg, sunt nativi digitali care par a gândi altfel umanitatea. S-ar putea ca ei să iasă, cum spuneam, din paradigma asta antropocentrică; încă e devreme de spus. Dar, ca să-ți răspund la întrebare, sunt absolut sigur că toată poezia bună post-80, de la Mușina însuși la Ștefan Manasia & Claudiu Komartin, să zicem, intră în descrierea poeziei neo-antropocentrice pe care o făcea la începutul anilor 80 poetul despre care vorbim.
În virtutea deschiderii optzeciste către literatura americană, Al. Mușina considera că marea poezie trebuie să fie „nu doar globalizantă, ci și puțintel snoabă (în naturalețea, ca efect, a ei)”. Care sunt efectele pe care le poate produce unei literaturi endemismul?
Hm, e ca-n medicină – duce la consangvinitate, care la rândul ei poate duce la boli degenerative. „Snobismul” poeziei, înțeles în sensul a ceea ce critica marxistă înfiera drept cosmopolitism, e absolut necesar – niciodată revoluțiile în poezie nu s-au făcut altfel decât prin „amestec în treburile interne”, ca să preiau alt clișeu comunist. Marea poezie română au scos-o la liman (ba parcă de-a dreptul din joben) Eminescu cu nemții lui romantici, Bacovia cu simboliștii lui francezi, citiți din fericire total anapoda, Arghezii cu francezii & teologii lui, Mircea Ivănescu cu americanii, optzeciștii așijderea (adică tot pe filieră americană). Nici la alții nu s-a produs altfel: trubadurii au fost urmașii direcți ai poeților arabi de pe la anul 1000 (istoria lui Gerald Brenan a literaturii spaniole arată asta clar), Dante e catalizat de misticii victorini cu care nu era deloc compatriot, Shakespeare de greci și de italieni (ba chiar de un obscur precum Mateo Bandello!), Goethe așijderea (plus de Shakespeare însuși, care-i era un fel de bête noire hipnotică), romanticii englezi de filosofii nemți, romanticii nemți de cei englezi (ironia istoriei, de), Eliot de francezi, Pound de toată lumea etc. Poezia a fost de la bun început o artă post-națională.
Al. Mușina a fost un practicant îndârjit și anacronic al formelor fixe (cu precădere, al sonetului), despre care spunea că l-au ajutat să conștientizeze faptul că stăpânește „meserie”. În condițiile în care poezia actuală pare să mizeze pe diform și laxitate, reîntoarcerea la constrângerile formale, la „articulare” a discursului poate însemna revitalizarea poeticilor contemporane? Cât de importante sunt aceste exerciții/carcane, mai ales în rândul poeților tineri?
Uite, unii dintre cei mai buni poeți tineri caută în ultima vreme aceste carcane, cum foarte fain le numești – nu pot să nu mă gândesc la Claudiu Komartin, de pildă, care a ajuns să autohtonizeze forma orientală a pantoum-ului. Și nu e singurul care începe să practice aceste constrângeri formale; pare că poeții, atunci când își așază grumazul între poem și cauza lui, cum spune Ion Mureșan, își pun în jurul gâtului carcanele astea, ca pe un fel de protecție. În constrângere se arată maestrul, spune Goethe undeva, și cred că nu greșește; prea mulți dintre marii anarhiști au practicat rigorile astea ca să nu-ți dea de gândit. Pentru mine, exemplul cel mai elocvent e al lui John Berryman, confesiv suicidar obsedat de tehnică precum nimeni altul în toată generația lui, autor a sute de sonete, de sestine etc., maniac în administrarea metrilor și a prozodiei ș.a.m.d. O psihologie de poet damnat combinată cu o obsesie formală de tradiționalist britanic. La Berryman, într-adevăr, apelul la constrângerile formale a fost catalitic – de când a început să le practice, poezia lui a crescut și în portanță, și în substanță, încât putem spune liniștiți că Berryman a fost într-adevăr făcut maestru de exercițiul acestor constrângeri. Un fel de exercițiu ascetic, în fond – și asta se leagă bine de ce spuneam adineauri referitor la fascinația ascezei asupra naturilor dionisiace. Însă nu știu dacă numitele constrângeri formale pot revitaliza chiar poeticile contemporane în ansamblul lor; după mine, practicarea lor generalizată ar duce mai degrabă la un academism plicticos și steril ca toate academismele. Cred mai degrabă că asceza asta formală le prinde bine mai ales anarhiștilor, acelor magi ai revoltei care se pot elibera à la Houdini din cămașa de forță a oricărei constrângeri prozodice. Precum Berryman, de pildă. Lor le-aș recomanda-o – și numai lor. Celorlalți, hiperprudenților & timoraților, le-aș cere să scrie texte în care să nu poată fi detectată nici o structură fixă, texte aluvionare a căror curgere frenetică să le anestezieze într-un final timor-ul. (Cred, după cum vezi, că, pentru a te face să devii ceea ce ești, poezia trebuie să te poarte mai înainte prin tot ce nu ești. Contrapunctic & Zen, într-adevăr.)
„Inspirația fără meserie este muget, sunet nearticulat”, spunea Al. Mușina. Este aceasta repudierea, pe de-a-ntregul, a ideii că poetul este, după tipar romantic, o pasăre pentru care cântecul e forma absolută a naturaleții? Vorbim strictamente despre o „convenție a autenticității”, despre o „convenție a naturaleții”, despre o „convenție poetică”? Ce este dincolo de „convenție”?
Da, cred că e repudierea acelei idei – preromantice, în fond – a lui Goethe, care declara despre el că ghiersuiește precum pasărea pe ram. (Ich singe, wie der Vogel singt, der in den Zweigen wohnet, spune el, ca să produc și proba.) Pentru Mușina, ca pentru toți cei care vin după moderni, naturalețea e un efect, un by-product al scriiturii. Nu atât o convenție, aș zice – fiindcă zisa convenție vine înaintea textului, e anterioară producerii lui, pe când efectul, ca orice efect, e ulterior. Așadar, dincolo de convenție e mai întâi chiar efectul textului – el îi determină haloul de autenticitate și îi dă palpitul vieții. Însă pentru acest halou & acel palpit e nevoie de tehnică, de „meserie”, cum spune în citatul tău Mușina; numai meseria te face meseriaș, ea îți asigură cumva spatele în cazul crahului de inspirație. Încât aș spune că, dincolo de convenție, mai e apoi și meseria, trusa de unelte care te definește ca meseriaș; cu cât mai multe scule & utilaje, cu atât mai multe operațiuni vei putea performa. Cu atât vei fi, deci, mai performant. De asta credea Mușina în rescriere & în critica dură, abrazivă – fiindcă fără asta nu iese mare lucru. Era, cum se știe, mordant & caustic cu ceilalți, încât pentru unii putea fi de-a dreptul insuportabil. Însă era la fel de dur și cu el însuși; știu cât de aplicat a tot rescris la Nepotul lui Dracula, deși spunea că nu vrea să facă decât un roman de consum & deși era consumat enorm de boală. Sau, uite, Regele dimineții, ultimul lui volum antum de poezie – avea peste nouăzeci de poeme, l-a dat unor prieteni (Caius Dobrescu, Andrei Bodiu și alții) care l-au înjumătățit. A mers pe mâna lor, știind că bine face. Și, într-adevăr, a făcut bine – cartea e una dintre cele mai puternice din deceniul trecut, tocmai am recitit-o și rezistă exemplar cap-coadă.
Neîncrederea și revolta lui Al. Mușina se extindeau și în zona criticii literare, pe care o persifla – ca instituție – și pe care o supunea unor tiruri caustice – ca sumă de indivizi considerați „agenți de publicitate”. Totuși, Al. Mușina a fost el însuși critic literar și, poate, cel mai important eseist din generația lui, iar verdictele lui erau de temut, fiindcă erau infailibile. Care este modelul critic pe care-l impune Al. Mușina?  
El însuși nu se considera critic literar, spunea mereu asta. Dar era, cum spui, quasi-infailibil în verdict; foarte rar mi s-a întâmplat să fiu în dezacord cu el privind scrisul cuiva. (Și nu spun „quasi” din cauză că aș considera că el se înșela, iar eu aveam dreptate, ci doar din precauție & superstiție, pentru a nu mânia zeii.) Aș zice că, luat drept critic literar malgré soi-même, Mușina ar fi idealul & coșmarul oricărui poet: acel tip de critic mai pasionat de obiectul lui de studiu (poezia in spe) decât poetul însuși, mai competent & mai informat decât același ș.a.m.d. Ideal, pentru că orice poet cere asta criticului care se pronunță despre arta lui (fără temei, după părerea mea – fiindcă e nedrept să ceri criticului să citească proză mai dihai decât prozatorii, poezie mai abitir decât poeții, teatru mai ceva decât dramaturgii etc.); coșmar, fiindcă verdictul unui asemenea critic nu e doar infailibil, ci de-a dreptul inerant – în sensul ineranței papale, adică a neputinței de a greși. Luat însă ca ce era, adică un teoretician al poeziei derivat din competențele abnorme ale unui practician de primă mână al ei, Mușina se relevă drept un hibrid între teoretician & critic de direcție – a cărui credibilitate (a hibridului, adică) e dublu certificată: mai întâi, a priori, de excelența poetului, apoi, a posteriori, de mișcarea însăși a fenomenului literar, care a urmat întru totul predicțiile lui de la începutul anilor 80. În fond, Mușina nu e nici mai puțin, nici mai mult critic literar decât au fost, la vremea lor, Baudelaire sau Eliot (și nici măcar nu-mi vine să spun mutatis mutandissau toutes proportions gardées – fiindcă proporțiile, în cazul lui Mușina, se cam păstrează și nu prea e mare lucru de schimbat); ca și la aceia, anvergura poetului l-a făcut să vadă direcția de urmat – iar scrisul lui „critic” a fost ilustrarea ei concretă. Corelativul obiectiv al propriei acțiuni poetice.  
Creator de școală poetică – formală și informală –, Al. Mușina a insistat adeseori asupra necesității de a fi înființate cursuri de scriere creatoare, după model occidental. Deocamdată, Brașovul și Bucureștiul par să se fi raliat acestei idei. Astfel de „școli” de literatură își produc, deja, scriitorii. Apar, din această perspectivă, semne de dezgheț, dacă nu chiar o veritabilă emulație. Sibiul, prin tinerii de la „Zona nouă” și nu numai prin ei, arată disponibilitate. Există posibilitatea ca modelul brașovean, mutatis mutandis, să fie perpetuat/ramificat la Sibiu?          Dacă te referi la masteratul propriu-zis de scriere creatoare – e deocamdată numai o posibilitate foarte teoretică pe care o preconizăm la Literele sibiene (Andrei Terian, Dragoș Varga și cu mine, adică). Nu-i deloc exclus să și reușească, ba chiar aș zice că sorții sunt de partea proiectului ăstuia; dar, superstițios fiind, nu-mi place să vorbesc despre proiecte. Cât despre Zona nouă – ei sunt chiar mai mult decât o astfel de formă instituționalizată academic a scrisului; tinerii scriitori de aici (aproape jumătate din ei încă liceeni!) trăiesc literatura dincolo de orice instituționalizare, cu acea implicare dramatică ușor comică & esențială a celor pentru care literatura e realmente, literal și în toate sensurile, totul. Între Zona nouă și masteratul brașovean e cam aceeași diferență de natură ca între masteratul brașovean și grupul din jurul lui Mușina din care a rezultat Pauza de respirație. Și mă bucură enorm că încep să existe în țară astfel de grupuri de oameni foarte tineri care trăiesc cu același dramatism înduioșător & intimidant literatura: mă gândesc în primul rând la excelenții poeți juni din SubNord­-ul bistrițean al lui Dan Coman, sau la tinerii efervescenți de la Alecart-ul moldav al lui Emil Munteanu, sau la grupul de elevi neverosimili din Suceava ai neverosimilului Gheorghe Cîrstian ș.a.m.d. Mușina însuși era foarte atent la grupusculele acestea doldora de pasiune din care eclozează periodic câțiva poeți extraordinari. Poate și pentru că îi aduceau aminte de grupul Pauzei de respirație; sau, cine știe, chiar de grupul Cenaclului de Luni, despre care vorbea destul de rar (cel puțin în ultimul lui deceniu de viață, când l-am cunoscut ei), dar cu o pasiune a amintirii evidentă, care-l făcea arhisentimental până și pe el, care profesa atât de charismatic cinismul ludic. În orice caz, integrat între ei, părea doar puțin mai mare, ca un frate intrat la facultate față de liceeni aproape de anii terminali. Când l-am adus pentru prima dată la o întâlnire cu zoniștii, nu i-a fost de ajuns contactul așa-zicând oficial, de cenaclu cu ei; foarte obosit & deja foarte bolnav, i-a luat totuși în camera lui, unde i-a ținut cu povești, bancuri & concilii teoretice până după miezul nopții. A doua zi a dormit până târziu, era efectiv stors; mi-a mărturisit că știa că așa o să fie, și se vedea limpede că literalmente nu putea altfel, contactul cu tinerii îi era necesar ca o adicție de lungă durată. O să mi-l amintesc multă vreme ca-n seara aceea, în camera lui din Biblioteca ASTRA (exact unde e acum sediul Transilvaniei), așezat în mijlocul lor și fiind aproape la fel de tânăr ca ei, iluminând corpurile & mințile lor tinere cu râsul lui enorm venit din corpul lui măcinat de atâta boală & din mintea lui deopotrivă de tânără. Atunci & acolo era complet: era poetul iubit & respectat de ei, era profesorul care vorbește pe dinăuntru despre literatură, certificat de excelența poetului însuși, era și polemistul iubitor de anecdotă care făcea și desfăcea reputații din lumea literară, era, în sfârșit, și tânărul maestru (pentru că numai bătrân nu arăta!) care coagula & fertiliza în jurul lui mințile june de care, sapiosexual, era realmente îndrăgostit. Asta e imaginea mea preferată cu Alexandru Mușina: o cameră, mulți poeți juni, o seară iluminată & infinită, o vorbire despre poezie iluminată & infinită ca seara. Și râsul lui, râsul acela pasional & clarificator. În globul imaginii ăsteia sunt pentru mine contrase și poezia, și persoana lui Mușina. (Nu că-ntre ele ar fi vreo diferență, de altfel.)

Suceava. La uzina de poezie tânără Gheorghe Cârstian & Emil Munteanu

Azi și mâine voi fi la Suceava.
Abia aștept să-i întâlnesc acolo pe miraculoșii profesori de liceu Gheorghe Cîrstian & Emil Munteanu - care scot practic pe bandă rulantă de câțiva ani cele mai strălucitoare speranțe ale poeziei tinere de azi.
Poezia recentă le e datoare până peste cap.

StudentFest. Cu ateliere de poezie & Zona nouă

De joi până sâmbătă o să fiu la Timișoara, la StudentFest.
O să am ateliere de poezie în fiecare dimineață.
Iar joi seara, de la 19, la Cartea de Nisip, cenaclul Pavel Dan a aranjat o discuție despre poezia angajată & o lectură a câtorva poeți din Zona nouă - Cătălina Stanislav, Vlad Pojoga, Sînziana Șipoș, Daniel Coman.
This is how the world begins: nu cu un bang, ci cu ceva poeme.

Un interviu în „Ateneu”

Violeta Savu mi-a luat un interviu mărișor pentru ultimul Ateneu (4/2014).Revista toată o puteți citi aici. Iată mai jos interviul.
Violeta Savu - Radu, la ora actuală ești unul dintre cei mai cunoscuți poeți din țară. Îți amintești cum a început totul? Ştiu că ai început să scrii poezie de la o vârstă fragedă. Care au fost primele persoane care te-au încurajat să scrii poezii? Părinţii, profesorii, poate scriitori profesionişti pe care ai avut şansa să-i întâlneşti?!
Radu Vancu - Încerc să-mi aduc aminte – şi nu reuşesc să identific o persoană anume care să fi încurajat la asemenea act nefericit puberul sau adolescentul care eram. Am ştiut de foarte mic, într-adevăr, că vreau să fiu poet, compuneam catrene rimate şi alte jucărele dinainte să merg la şcoală, nimic nu mi se părea pe lumea asta mai dezirabil decât a face jucărele de cuvinte. De ce, asta nu m-am întrebat niciodată. Pur şi simplu fiindcă-mi plăcea. Şi mi-am văzut de plăcerea asta netulburat, de la vârsta preşcolară şi până la liceu – ba chiar şi de atunci încoace. Sigur, au existat oameni responsabili care mi-au spus să abandonez poezia, fiindcă n-am nici o şansă – profesoara mea din liceu, de pildă, unul dintre cele mai remarcabile caractere didactice pe care le-am cunoscut, mi-a spus şi într-a noua, şi într-a unsprezecea că n-am talent la poezie. Şi bineînţeles că avea dreptate. Şi la fel de bineînţeles că n-am ascultat-o, am perseverat – iar efectele acestei perseverări diabolice se văd azi. Primele încurajări, ca să răspund totuşi cumva, au fost relativ târzii, din punctul ăsta de vedere – cronologic vorbind, Mircea Ivănescu, prin 1999 sau 2000, s-a entuziasmat cel dintâi de un poem al meu (care e cuprins în Epistole pentru Camelia), apoi, tot în 2000, în mai, dacă nu mă-nşel, mi-a răspuns foarte pozitiv, cu multe elogii, Constanţa Buzea la rubrica ei de poşta redacţiei din România literară. 
Violeta Savu  - În principal datorită biografismului, dar nu numai, au fost critici care te-au comparat cu Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, Mircea Ivănescu. Poeţi extraordinari, dar având stiluri ce mie mi se par destul de diferite. În ce măsură te regăseşti (sau nu) în poezia lor? Chiar dacă evoci clar figura lui M. Ivănescu în poezii cum sunt de exemplu „poem de berryman pe muzică de m. ivănescu”, „basm de m. ivănescu”, „basm de m. ivănescu cules de radu vancu” (incluse în volumul „Biographia litteraria”), te-aş întreba dacă este sau nu subiectivă comparaţia dintre poezia ta şi cea a lui Mircea Ivănescu, ştiut fiind că te-a legat o mare prietenie de acesta?! În plus, chiar titlurile pe care le-am citat duc la respectiva comparaţie, într-un mod ce pare prea direct şi facil. Critica a căzut sau nu într-o capcană întinsă de autor?!
Radu Vancu - Eu în orice caz n-am avut de gând să induc vreo comparaţie de nici un fel cu Mircea Ivănescu, fiindcă ştiu bine că cu un poet atât de uriaş nu se poate concura – mai ales pe terenul lui. În poemele respective, plecam doar de la vreun vers ori vreo imagine din Ivănescu, încercând să-mi construiesc o poezie cu totul a mea. E drept, mai ales comentariile la primele două volume, Epistole pentru Camelia şi Biographia litteraria, conţineau trimiteri şi comparaţii cu poezia lui Mircea Ivănescu; acum, nu ştiu ce să zic, poate aveau dreptate, eu nu-mi recitesc poezia, ca să pot să-mi dau seama despre asta; însă, gândindu-mă la volumul de debut, am impresia că era mai degrabă cărtărescian decât ivănescian, şi într-un fel mă bucur că nu s-a făcut de către critică trimiterea şi la Cărtărescu – înseamnă că mi-am acoperit destul de bine urmele. Cât despre capcane – trimiterile cu adevărat păcălicioase sunt cele din titlurile cărţilor – Biographia litteraria pentru o carte care n-are nimic de-a face cu Coleridge, Sebastian în vis pentru una complet neutră faţă de Trakl etc. Uneori critica le-a luat în serios, alteori nu; dar astea-s doar joculeţe hipertextuale, cu prea puţină importanţă faţă de literatura per se. 
Violeta Savu - Din cele şase volume de poezii publicate, în trei dintre ele vorbeşti despre o traumă puternică din biografia ta şi anume, sinuciderea tatălui tău, subiect despre care, cu voia ta, vom vorbi mai pe larg. Într-o cronică la volumul „Biographia litteraria”, Şerban Axinte afirmă că textele tale degajă o „atmosferă tragică şi senină”. Această combinaţie paradoxală şi misterioasă pe care o observa criticul şi poetul Şerban Axinte se păstrează și în următoarele volume, în care tema principală va fi din nou moartea tatălui tău – deşi cu diferenţe stilistice majore. Nu ştiu dacă am sau nu dreptate, dar unele diferenţe de nuanţă cred că sunt date şi de renunţarea ta la tentaţiile bahice, cu toate că îmi este cunoscut, dintr-o declaraţie a ta, că alcoolul nu ţi-a fost niciodată „muză”. „Beam pentru că numai aşa lumea mi se părea reală. Ştiu bine de unde-mi vine asta: aveam nouăsprezece ani şi patru luni, stăteam lângă corpul tatălui meu, cald încă, paramedicii trebăluiau conştiincioşi pe lângă el şi, pe măsură ce realizam că moare sau că e deja mort, lumea se derealiza încetul cu încetul. Insistam pe lângă tipii în uniforme şi halate, le spuneam că sigur e viu încă, încercasem să-l resuscitez până au venit ei, imediat după ce-i tăiasem sfoara din jurul gâtului, şi auzisem aerul ieşindu-i din plămâni, deci trăia sigur, trebuia doar ajutat să-şi revină. Câţiva dintre prietenii de la bloc, Emil, Neluţu şi Ovidiu, intraţi habar n-am când în apartament, asistau la deloc vesela reprezentaţie. Însă ştiam la fel de bine ca ei că e mort, că s-a terminat, că totul e o piesă penibilă, şi cu cât ies mai repede din scenă, cu atât mai bine.” Îmi dau seama că e un subiect extrem de dureros, dar aş vrea să ne vorbeşti puţin de legătura, destul de evidentă, după cum se observă şi din citatul ales din „Monstrul fericit”, dintre sinuciderea tatălui, alcool şi poezie. 
Radu Vancu - E şi pentru mine destul de dificil să-mi dau seama; sinuciderea lui tata, alcoolul şi scrisul au făcut multă vreme un nod indestructibil, precum cel de la ştreangul din jurul gâtului lui de atunci, din dimineaţa aia de noiembrie. Sau, mă rog, care mi se părea indestructibil – alcoolul, iată, am reuşit să-l descâlcesc din înnăditura cu pricina. (Sau m-a descâlcit el pe mine? Totuna.) Nu ştiu, cum n-am ştiut niciodată, cu adevărat de ce beam atât de diluvial; m-a întrebat asta vara trecută Horia-Roman Patapievici, şi n-am ştiut ce să-i răspund exact. Probabil că alcoolismul meu torenţial avea legătură cu alcoolismul torenţial al lui tata – bând, participam cumva în continuare la existenţa lui, prin mijlocirea acestui mare prieten comun care era alcoolul. Sigur, mai intervenea apoi şi mitologia atât de complicată a alcoolismului necesar al scriitorului, pe care o adoptasem cu entuziasm; şi o complicam şi eu cât puteam de mult, colecţionând mereu referinţe la ea şi ilustrări ale ei, în aşa fel încât să mă conving că nu se poate să nu beau, că scrisul ar fi iremediabil compromis de eventuala renunţare la alcool. Iar apoi, prin 2008, poemele mele au început să se îmbibe ele însele de substanţa în care originau – poemele catalizate de alcool au devenit poeme cu alcool, încet-încet toată cartea la care lucram a devenit un fel de apolog al alcoolului – iar în aprilie 2009, când a apărut Monstrul fericit, am renunţat simultan şi complet la alcool. (Sau el a renunţat la mine, în fine.) Desigur, contează decisiv şi că în mai 2009 urma să se nască Sebastian, fiul meu – şi nu voiam ca relaţia mea cu el să fie cumva periclitată de alcool, aşa cum fusese a mea cu tata. Aşa că intrarea în viaţa mea a unei fiinţe fundamentale a coincis cu ieşirea din ea a unei alte fiinţe pe care o crezusem esenţială. A fost vorba, cred, de un caz particular al legii conservării universale.
Violeta Savu - Unul din deliciile mele livreşti este să descopăr scriitori care poate nu-s celebri, dar care au un „ceva” special. Aşa mi s-a întâmplat cu scriitorul mozambican Mia Couto, iar cartea lui „Veranda cu frangipani” mi s-a lipit de suflet. Deşi pot părea simple speculaţii, găsesc că există asemănare şi complementaritate între acest insolit roman şi cartea ta „Frânghia înflorită”, între figura spectrală a tatălui sinucis şi cea a personajului principal din roman, aflat în stadiu de „xipoco” (suflete care rătăcesc între lumi). Dar coincidenţa magică şi tulburătoare este visul/visarea care leagă sufletele. „Morţii nu visează, vă asigur. Visează doar în nopţile ploioase. În restul timpului, ei sunt cei visaţi. Eu, care n-am avut niciodată pe cineva care să-şi amintească de mine, de cine sunt eu visat? De arbore. Doar frangipani îmi dedică gânduri nocturne.” „Atât de mult m-a copleşit speranţa, încât am avut vise fără ploaie şi noapte. Ce-am visat? Am visat că mă îngroapă aşa cum se cuvine, aşa cum cer credinţele noastre. Muream aşezat, cu bărbia pe veranda genunchilor.” E o frază din romanul lui Mia Couto.„Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi”; „Dragule, de fiecare dată când mă visezi/ pe aici se fac nişte zile încântătoare,/ de îndată ce în capul tău începe visul// bietul diavol vine fuguţa lângă mine,/ îmi prinde faţa-n palme/ şi plânge în hohote deasupra sicriului” „Iar când visele vin cu adevărat,/ năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare/ şi unde era inimă, e grădină de trandafiri”. Asta spui tu în „Frânghia înflorită”. Iată, că indiferent de cultura căreia aparţinem, aşteptăm să ne întâlnim cu „cei mai dragi” dintre morţi prin intermediul visului. Radu, cât de mult te-a ajutat visul? Te mai lasă inima să-l visezi pe cel mai iubit dintre morţi? Au trecut nişte ani de la tragicul eveniment – e schimbat tatăl tău în visele tale?
Radu Vancu - M-a ajutat enorm, mai ales în perioada Frânghiei înflorite. Eu nu sunt un om cu o viaţă onirică prea bogată, de regulă visez moderat şi neinteresant, şi invidiez galben oameni precum Jung sau Cărtărescu, cu oniriile lor fabuloase, pe care le recitesc de câteva ori pe an. Însă în anii în care am scris Frânghia, adică 2011-2012, chiar am visat enorm, destule poeme chiar sunt transcrieri ale acelor vise, ascultam muzică la căşti noapte de noapte la calculatorul din mansardă, cu ochii inflamaţi de videoclipurile lor fabuloase, când nu mai rezistam fizic (şi, de fapt, psihic) mă duceam la somn, însă videoclipurile continuau în capul meu de cum închideam ochii – şi, abia trezit, le notam repede, ca un fel de dactilograf năuc, de teamă să nu le uit. În februarie 2012, visele s-au încheiat – la fel şi poemele. Am înţeles atunci că era încheiată şi cartea, şi i-am dat-o lui Claudiu Komartin, care a şi publicat-o. Şi n-am mai visat deloc până pe la finalul lui 2013 sau începutul lui 2014, ca şi cum creierul îmi fusese prăjit de visele alea prea intense şi prea policolore.
Violeta Savu - Anul trecut, prin septembrie, ai fost invitat în Bacău, la Colocviile Revistei Ateneu, ocazie cu care ne-am întâlnit şi mi-ai zis cu regret că nu mai reuşeşti să scrii poezie de când ai încheiat volumul „Frânghia înflorită”. Ţi-am replicat că eşti ancorat în activitatea literară sub alte forme deocamdată, scrii eseuri, realizezi traduceri foarte importante. Răspunsul tău m-a marcat foarte mult: „Dacă nu reuşeşti să scrii poezie, ţi se pare că nu scrii nimic!”. Iată că recent ai publicat pe blogul tău (pe care, de altfel, eşti foarte activ, şi care poate fi folosit de oricine pentru a se informa despre ce se întâmplă important în literatura română, şi nu numai) poeme intitulate „Dragă Sinucidere”. Am toată încrederea că de aici se va contura un nou volum. Am observat multă metafizică şi esenţializare a suferinţei în aceste poeme noi ale tale despre sinucidere. Dar şi căutări de vindecare, într-unul din poeme vorbeşti chiar de „manuale de suicidologie”. Chiar şi la alegerile tale în ceea ce priveşte traducerile se observă o schimbare. Anul trecut ai tradus din John Berryman (poet a cărui viaţă şi moarte au fost marcate de... sinucidere, întâi a tatălui său, apoi a lui însuşi). A apărut astfel, anul trecut, la Casa de Editură Max Blecher, o carte foarte frumoasă, „Cântece vis”. Ştiu că acum traduci intens din Ezra Pound, un scriitor care era renumit şi pentru caracterul lui deosebit, îşi sprijinea la nevoie prietenii, pe unii îi „scăpa de tentativele de... sinucidere”. Ce anume traduci din poetul modernist american, când şi la ce editură va apărea cartea cu poemele traduse de tine din Ezra Pound? Bănuiesc că un traducător se apropie mult sufleteşte de autorul pe care îl traduce. Ce-a însemnat şi înseamnă pentru tine John Berryman? Dar Ezra Pound?
Radu Vancu - O să iasă la Humanitas, la târgul din mai, un prim volum dintr-o ediţie Pound gândită şi îngrijită de H.-R. Patapievici; vor fi, în acest prim volum, poemele dintre 1908 şi 1920, de la Personae la Hugh Selwyn Mauberley. Cărţile astea de tinereţe a lui Pound sunt însăşi placa turnantă a modernităţii poetice – de asta se amestecă în ele poeme încă vii, pe care le citeşti cu stupor & fascin şi azi, cu poeme istoricizate, contemporane cu Robert Browning (şi cu fluturii, şi cu Dumnezeu), de unde şi vin, în nici un caz cu Ilya Kaminsky & Tara Skurtu, să zicem. În orice caz, e la ani-lumină de ce se scria între 1905 şi 1909 în limba română (mă rog, faţă de Bacovia doar la doi-trei parseci, e drept). Încerc să-mi fac cât mai conştiincios datoria faţă de Ezra, mi-e teamă de vindicaţiunile lui când ne vom întâlni unde ne vom întâlni. Am ţinut să traduc din Berryman & Pound fiindcă, dacă ar fi citiţi aşa cum trebuie, s-ar vedea deodată limpede că revolta & anarhia pot fi incomensurabil mai explozive & eficiente când se servesc de tehnologiile frumuseţii & tradiţiei.
Violeta Savu - Este cunoscut faptul că eşti un bun cititor şi comentator de poezie. Mereu eşti la curent cu ce se întâmplă nou şi important în literatura română, dar şi în cea străină. Ce asemănări şi deosebiri ai observat între poezia actuală românească şi cea străină?
Radu Vancu - Diferenţele sunt atât de mari, încât îmi vine greu să găsesc un răspuns cât de cât articulat. M-aş folosi mai degrabă de cuvintele străinilor despre poezia noastră – de exemplu, atunci când a apărut în Statele Unite excelenta antologie a lui Martin Woodside din poezia română, Ilya Kaminsky a scris o recenzie entuziastă în Web del Sol, în care scria că în poezia română contemporană se simte „a sense of spiritual urgency”, care ne-ar fi ajutat să reinventăm fundamental poezia. Observaţia lui mi se pare fundamentală – într-adevăr, poezia celor mai buni poeţi români de azi, de la Ion Mureşan la Claudiu Komartin, să zicem, mi se pare că vine dintr-un „sens al unei urgenţe spirituale” care are de comunicat o (po)etică sau o viziune care nu suferă nici o amânare. La noi nu a prins aproape deloc poezia concretă, poezia L=A=N=G=U=A=G=E, poezia pe care Bernstein o numea, în Artifice of Absorption, „a impermeabilităţii” – dimpotrivă, poezia română a rămas foarte permeabilă la emoţional, la feeling, şi aproape complet opacă la tehnicalităţi – absolut esenţiale, de altfel, pentru reforma radicală a poeziei. De asta, de pildă, Ioan Es. Pop, poet al absorbţiei emoţionale prin excelenţă, a putut fi foarte lesne considerat un mare poet (cum şi e, fireşte); pe când poeţi precum Chris Tanasescu, de pildă, extraordinar tehnician al „impermeabilităţii” în sensul lui Bernstein, nu e încă văzut decât de prea puţini ca un poet esenţial al acestor vremuri.
Violeta Savu - Pentru că lista scriitorilor preferaţi ar fi cu siguranţă foarte lungă, te voi întreba ce muzică preferi să asculţi. Te întreb asta cu atât mai mult cu cât unii comentatori au remarcat muzicalitatea poeziilor tale. Volumul cel mai ritmat fiind, probabil, cel dedicat fiului tău, acel optimist şi deconectant „Sebastian în vis”.
Radu Vancu - Ascult mai ales rock, în diverse forme, de la clasic la progresiv şi indie, şi trip hop, care mă mişcă în ultima vreme cel mai mult. Sebastian în vispoate să pară cel mai muzical volum al meu, dat fiind că-i cel mai ritmat; însă cartea pe care am scris-o aproape de la un capăt la celălalt numai pe muzică a fost Frânghia înflorită – ascultam, cum am spus deja, cu căştile pe urechi (ca să nu-l trezesc pe Sebastian) Radiohead, Portishead, System of A Down, Serj Tankian etc. şi transcriam în transă visele astea, ba chiar o imagine din carte e luată direct dintr-un videoclip al lui Tankian (nu spun care, sunt un plagiator care-şi ascunde cu grijă urmele, după cum ştii). Dintre autohtoni, îmi plac mult, în vremea din urmă, Robin and the Backstabbers, descoperiţi prin Luiza Vasiliu (multă muzică am descoperit graţiei ei – mulţumesc, Luiza!), şi hip-hopperul Deliric, care are unele dintre cele mai inteligente texte din poezia post-decembristă.
Violeta Savu - Deşi e un clişeu, am să te rog, în final, să îmi spui dacă ai fi vrut să răspunzi şi la o întrebare pe care n-am formulat-o.
Radu Vancu  - Ştiu şi eu? Mi-ar fi plăcut să vorbesc, eventual, despre tinerii din Zona nouă, cenaclul sibian care face în mai patru ani de când se întâlneşte săptămânal; sunt aici vreo cincisprezece scriitori tineri care dau sens literaturii înseşi – căutarea lor febrilă, entuziasmele lor, ataşamantele şi respingerile lor atât de radicale şi de pure, toată gesticulaţia lor pasională în jurul literaturii îi dă acesteia unicul ei sens posibil: acela de punct de convergenţă al unei pasiuni enorme, care face posibilă şi plauzibilă existenţa individuală. Sunt prea mulţi cei cincisprezece ca să-i numesc aici, o să amintesc doar pe cei debutaţi în volum, adică Anatol Grosu şi Krista Szöcs, recipienţi ai unor premii dintre cele mai importante, de la premiul Eminescu la premiul Panţa. Iar ceilalţi, aflaţi în pragul debutului, nu sunt deloc mai prejos decât cei doi. Îi puteţi citi, ca să vă convingeţi, în revista Zona nouă, coordonată de Vlad Pojoga – textele lor de acolo sunt atât de autentice, încât pot remonta până şi un blazat abulic ca ca mine.

Writing Process. O leapșă

First of all, I have to thank Ruxandra Cesereanu for inviting me to join this game.
She wrote about her writing process in her blog here - http://mesmeeacuttita.wordpress.com/2014/04/06/writing-process/
I also invited three writers & bloggers who will answer next Monday:
- Rita Chirian: http://ritachirian.blogspot.ro/
- Veronica D. Niculescu: http://veronica-niculescu.blogspot.ro/
- Claudiu Komartin: http://unanotimpinberceni.blogspot.ro/

Here are my answers.

Writing Process



1) What am I working on?
I am working on a book composed of poems and short diary-like entries – both obsessed with suicide. The provisional title is Dear Suicide, but I am also positive that in the end it will sound completely different. Despite its rather gloomy title, I hope that it will be a humorous, even comical (or at least serio-comical) book. 
2) How does my work differ from others of its genre?
Well, this book originates in the real event of my father's suicide – and, as far as I know, no one else has written about it. J Now, trying to give a more serious answer, I'd say that what differentiates it from other „suicidal” books is this hopefully seri-comic mixture of gloom and humour, which I always thought is more convincing when one speaks about bleak topics (as suicide is usually and misconceivingly considered). (See Cioran's peculiar humour when he writes about suicide, for example.)
3) Why do I write what I do?
Because I am self-centered and egotistical, there's no doubt about it. I can only write about what matters for my private ego; if I'd like to flatter my cultural psyche, I'd say that I am a post-confessional who understands literature as both rough individuation & endless intertextuality. (Or endless individuation & rough intertextuality – which is quite the same.)
4) How does your writing process work?
I have no idea. I simply sit down and write, in the past two or three years with my son Sebastian complaining that he wants the laptop for his games – which are of course more important than my senseless typing. So, again, my writing is egotistical & interested in my own private games. I only hope that Sebastian will eventually forgive me for it.

Zona nouă. Daniel Coman

Joi seara, la Zona nouă, Daniel Coman a citit textele de mai jos.El citea, pescărușii se roteau deasupra geamului lângă care era el așezat, era liniște, era seară.(Cum pescăruși n-am aici pe blog, va trebui să vi-i imaginați în vreme ce citiți textele lui Daniel.)
Așadar, Daniel Coman
         # 1 sună ca singura variantă    bunătatea mea pentru ceilalți           
acum e frig      cândva prietenii au băgat destul de multă căldură în mine   acum e frig și noapte                          / bunătatea mea nu-mi dă voie   
            # 2 nimic nu va cădea din ce ascund norii     nicio pasăre rară          stau cu
degetele larg răsfirate     / te văd și asta răsună-n dedesubturi ca un clopot pe sintetizator     
/ nu e nimic diferit în imaginea asta / tu fumând în fața paharului   sau în imaginea asta / tu
întinsă pe pat              / ba da                         acum e cald     e noapte și cald           arcuri electrice
albăstrui pulsează ritmat sub pleoapele mele

            # 3 tu vii cu brațele deschise spre corpul meu / sau nu                     tu vii și mă tragi în
locuri în care vreau să merg    / și nu am curajul să merg       intrăm în camera ca o cutie de
chibrite peste care un copilaș îndreaptă cu lupa căldura soarelui     / tu vii cu brațele deschise spre
corpul meu       inima se smulge cu putere sângele se prelinge se coagulează          sângele
vindecă sub căldura soarelui nou

            # 4 așteptarea ta         siguranța că voi întinde cel puțin o mână       cel puțin tot corpul    
noaptea asta    / amintirea tăcerii de pe sculptura în lemn                 / noaptea asta fără steaua
vega    fără beatrice

            # 5 între noi un timp ca o balenă pe plajele insulelor nordice           / și numai din partea
mea     mi-au spus       / și nici măcar asta      jumătatea mea funcțională întâlnește jumătatea ta
funcțională      alcoolul ne face ridicoli și      / zâmbești        / o imagine autentică în memoria
aparatului foto

           # 6 eu vin cu nesiguranța mea            amândoi băgăm fise în același dumnezeu      /
imaginea asta îmi dă ceva speranță    / imaginea asta            sentimentul că pasărea albă se va
plimba veșnic fără cap            / acum calmitatea ta în jurul meu       un ecran cu filme porno
înconjoară un copilaș

            # 7 dragostea asta îmi face greață      dragostea asta mare                / o mică incizie: fără
scaunul de plastic incomod    fără banii         fără iluzia vieții          

            # 8 să bifez pasul următor      ce pot face cu obiectul ăsta catifelat când îl ating    cu
dragostea asta caldă ca un bebeluș din care ies aburi           / puzzle-ul ăsta se întinde mai mult
decât am prevăzut

            # 9 acum îți privesc fața de undeva de deasupra ta   mâine soarele va răsări galben
la aceeași oră cu un minut mai devreme        ei vor traversa la fel de triști înspre muncă    noi ne
vom trezi la fel de beți           / îți privesc fața  iar celulele mele explodează cu puterea unor mici
bombe artizanale

            # 10 fumul de țigară învăluie memoria ca pe-o roată de cașcaval     intru    / îmi aprind
țigara îți aprind țigara             / acum dragostea noastră umple scrumiera pe cât de repede râsul
tău țese pânze de păianjen

            # 11 am anticipat asta                        / noaptea         cu luna & calmitatea ei
pulsatilă          ca să trăiești ai nevoie            dacă poți         să nu mori


            # 12 varèse & conceptul de organized sound ca un câmp de maci la dungă                       te văd
și asta nu e de-ajuns   mi-au zis         / cum ar fi       teama & comp. să nu aibă pondere mai mare
decât treizeci de delfini plonjând în același timp

            # 13 întrebările ca o cutie plină cu veselă ca un șarpe cu clopoței                / mă scufund
în grăsimea asta de focă la fel cum tragi o bluză pe tine       și am pretenția la o strângere de
mână fermă

Andrei Bodiu (27 aprilie 1965 - 3 aprilie 2014)

A făcut aseară un infarct la Oradea.
E atât de oribil, încât e neverosimil.Și șocant, și revoltător.

Priveghiul lui Andrei Bodiu va avea loc la capela Bisericii Sfânta Treime din Scheii Braşovului (str. Pe Tocile) mîine, adică sâmbătă, de la ora 19:00.
Iar înmormîntarea duminică, 6 aprilie, ora 14:00, la cimitirul aceleiaşi biserici.
Dumnezeu să-l odihnească.