Radu Vancu's Blog, page 3

Concursul PEN International pentru tineri scriitori

Am primit de la Magda Cârneci, președintele PEN Club România, următorul anunț, cu rugămintea de a-l distribui.
Așadar, la arme! :) (R.V.)

PEN România anunță deschiderea fazei naționale a concursului PEN International "New Voices 2015". Sunt invitați să participe la acest concurs tineri poeți și prozatori între 18 și 30 de ani (neîmpliniți pînă la 1 septembrie 2015), care nu au publicat încă un volum la o editură pînă la închiderea concursului (dar care pot să fi publicat în diverse reviste pe hârtie sau electronice). 
Bucată de proză propusă poate avea între 2000-4000 de cuvinte (aprox.12.000-24.000 semne cu spații). Poeziile, individuale sau formând un lung poem compus din mai multe părți, nu pot depăși 2500 de cuvinte în total (aprox.15.000 semne cu spații). Toate propunerile trebuie să fie inedite și nu trebuie să apară public pînă la data închiderii concursului (1 septembrie 2015). 
Vor fi aleși 2 candidați, un poet și un prozator, o femeie și un bărbat. Manuscrisele vor fi însoțite de un scurt CV și o fotocopie a actului de identitate. PEN România va alege cei 2 candidați cu ajutorul unui juriu alcătuit din 3 membri PEN. Cele 2 manuscrise selectate vor fi traduse în engleză de PEN România și trimise apoi la sediul PEN Internațional de la Londra. 
Selecția internațională va alege o prima listă lungă de 6 nume, apoi o listă scurtă de 3 nume, din care va fi numit câștigătorul final. Acesta va fi anunțat la congresul anual PEN Internațional din octombrie 2015 și va primi un premiu de 1000 de euro. Scriitorii nominalizați în finală scurtă vor fi ulterior publicați și implicați de către PEN Internațional în diverse acțiuni culturale. 
  
Data-limită de trimitere a manuscriselor în limbă română, pe e-mailul magda.carneci@gmail.com, este 25 aprilie 2015. 

Adrian G. Romila vine mâine la Sibiu, ca să lansăm frumoa...

Adrian G. Romila vine mâine la Sibiu, ca să lansăm frumoasa lui carte de pirați și corăbii.De la 6, la librăria Humanitas.Dacă vor veni toți cei care-n adolescență s-au visat Anton Lupan și au fost îndrăgostiți de Adnana (și topiți după polonicul lui Ismail), ar trebui ca subterana librăriei să fie neîncăpătoare. :)

Radu Jude: „Revista Film Menu e în pericol”

Am primit de la Radu Jude textul de mai jos, cu rugămintea de a-l publica.
E o reacție îngrijorată de solidarizare cu revista studențească Film Menu, a cărei existență e pusă în pericol de anumite gesturi recente ale rectorului UNATC, Adrian Titieni.
Solidaritatea lui Radu Jude cu tinerii de la Film Menu e importantă pentru că:
1) arată că problema e reală & importantă;
2) Jude nu e doar un regizor excelent. (Radu Vancu)Revista Film Menu e în pericolCînd filmul realizat de mine, Aferim!, a avut premiera la Festivalul de la Berlin, am mulțumit public, de pe scenă, revistei Film Menu. Motivul e unul foarte simplu: am simțit că reușita filmului se datorează și acestei reviste studențești care a fost pentru mine o sursă continuă de inspirație și de chestionare a propiilor idei legate de cinema (și nu numai). Am repetat aceste mulțumiri și la premiera de la București, cu gîndul că Ursul de Argint obținut de film – și de cinematografia română, de fapt – aparține într-un fel și revistei Film Menu.Film Menu nu este doar cea mai bună revistă de film din România (și vreau să fie clar, mă refer la întreaga istorie a țării noastre de după apariția cinematografului), ci a reușit să fie o revistă prin care gîndirea critică despre cinema să pară interesantă și altora, nu doar celor care lucrează în acest domeniu. Cunosc scriitori, filozofi, critici literari, librari, istorici, studenți și liceeni care citesc cu maxim interes această revistă. În plus, evenimentele conexe pe care FilmMenu le organizează (un cineclub săptămînal, întîlniri periodice între studenți și cineaști, editarea de cărți etc.) au reușit să devină surse reale de educație audio-vizuală pentru participanți, în marea lor majoritate tineri. Nu e puțin lucru ca o revistă studențească – distribuită gratuit – să ajungă la o asemenea performanță, nu e puțin lucru ca la proiecții cu filme dificile să ai sala plină, nu e puțin lucru să publici pentru prima dată în România Note despre cinematograf a lui Robert Bresson (carte fundamentală în domeniu, apărută acum mai bine de 40 de ani în Franța). Astfel încît e uimitor că cei din conducerea UNATC, în frunte cu rectorul Adrian Titieni, au hotărît suprimarea revistei. Redacția Film Menu explică aici mai clar despre ce e vorba:https://filmmenu.wordpress.com/2015/0... că e important ca cei care cred că această revistă (care poate fi citită și online aici: https://filmmenu.wordpress.com) merită să apară în continuare să își manifeste suținerea publică. Altfel, vom avea parte iarăși de unul din cazurile alea în care netrebnicia românească iese învingătoare.Radu Jude,
cineast

Scrisoare publică a redacției Film Menu către Rectorul UNATC, Adrian Titieni

Redacția Film Menu, revistă a studenților de la UNATC, face publică următoarea scrisoare deschisă adresată rectorului UNATC, dl Adrian Titieni, cerându-i explicații pentru deciziile recente care pun în pericol existența revistei. Ar fi păcat ca o revistă atât de bună să dispară din pricina unor meschine rivalități universitare. Solidaritatea cu demersul lor e cât se poate de firească. (R.V.)

În urmă cu șase ani, într-un moment în care nu exista nicio revistă de cinema în format tipărit în România, a apărut primul număr al Film Menu. Proiectul a fost inițiat de Sorin Botoșeneanu, decan al Facultății de Film, și a fost sprijinit de UNATC. Încă de la început, revista și-a propus să devină o platformă complementară spațiului academic, care să creeze condițiile necesare formării unei noi generații de critici de film. Fiind finanțată exclusiv din fonduri ale facultății, cu o participare benevolă din partea studenților și a tuturor celor implicați, revista a putut fi structurată după principii necomerciale, propunând o abordare riguroasă a gândirii despre cinema. De asemenea, a beneficiat de o libertate editorială totală la nivel de conținut din partea instituției. Film Menu a fost distribuită gratuit și într-un număr relativ mare de exemplare (3000/ediție) nu doar în interiorul universității, ci într-o mai mare măsură în afara acesteia, fie în cadrul unor festivaluri de film, în librăriile din București și din țară, cât și în alte spații alternative. Totodată, redacția s-a implicat în organizarea unui număr mare de proiecții care au avut loc în ultimii ani în sala de cinema a UNATC, fiind deschise, în regim de gratuitate, și unui public din afara instituției. În acest fel, a fost posibil un schimb activ și continuu de idei între redactorii revistei și grupul din ce în ce mai larg de cinefili coagulat în jurul activității acesteia.

În ultimele luni rectorul UNATC Adrian Titieni a făcut numeroase presiuni asupra decanului Facultății de Film, Sorin Botoșeneanu pentru a-l constrânge să demisioneze din funcție, acțiune care a culminat cu suspendarea acestuia, în toamna anului 2014, în baza a două acuzații respinse în repetate rânduri de membrii consiliului Facultății de Film. Una dintre pârghiile folosite de rector în a pune presiune pe decan a fost revista Film Menu.

În luna iulie a anului 2014, consiliul de administrație al UNATC – din care fac parte rectorul, cei doi prorectori Laura Baron și Nicolae Mandea, cei doi decani Sorin Botoșeneanu (Film) și Paul Chiribuță (Teatru), președintele Senatului, Laurențiu Damian, și directorul general administrativ, Emil Banea – a hotărât, în absența decanului Facultății de Film, înjumătățirea bugetului și a tirajului revistei Film Menu, fără niciun fel de justificări. De la acel moment a mai apărut un număr al revistei, în luna noiembrie a anului 2014, într-un tiraj nemodificat. Însă ni s-a spus că decizia urmează să fie pusă în aplicare începând cu anul 2015. Menționăm că până în momentul de față contractul cu tipografia nu a fost reînnoit, ceea ce face imposibilă lansarea vreunei noi ediții a revistei. În consecință, din luna noiembrie a anului trecut nu am mai lansat niciun număr nou al revistei și nici nu știm care va fi statutul acesteia în viitor.

În ultimele două luni am făcut repetate demersuri în scris către rectorul UNATC, Adrian Titieni, pentru a lămuri situația revistei. În urma unei ședințe de consiliu profesoral al Facultății de Film care a avut loc în ianuarie 2015 și în cadrul căreia rectorul a făcut mai multe aluzii privind activitățile Film Menu și ale redactorului coordonator Andrei Rus, am depus o adresă în numele redacției solicitând în scris clarificări referitoare la poziția oficială a rectorului vizavi de statutul revistei. Nu am primit niciun răspuns oficial, în scris, la această cerere, în schimb, la câteva zile după ședința de consiliu amintită mai sus, redactorul coordonator al Film Menu a fost depunctat de către rector pe fișa de evaluare profesională anuală a cadrelor didactice. Andrei Rus a solicitat în scris explicații rectorului, singurul răspuns al acestuia fiind să modifice punctajele acordate inițial, mărindu-le.

La scurt timp, ne-au fost transmise deciziile luate în cadrul unei alte ședințe a consiliului de administrație, prin care se hotărau următoarele: desființarea firmei Atelier de Film (un alt proiect inițiat de Sorin Botoșeneanu), sancționarea printr-un avertisment public a redactorului coordonator și un număr de măsuri care urmează să îngrădească libertatea editorială a revistei. Până în momentul de față niciun document oficial cu privire la aceste decizii nu a fost transmis către Facultatea de Film sau către redacția Film Menu, iar asupra deciziei de desființare a firmei Atelier de Film se pare că s-a revenit, deși situația acesteia rămâne incertă. Mai mult decât atât, deoarece nu ni s-a răspuns în termen de 30 de zile la prima hârtie prin care ceream explicații rectorului, am solicitat o audiență cu acesta și cu membrii consiliului de administrație, din dorința de a lămuri toate aceste probleme și de a înțelege motivele care stau la baza deciziilor din ultimele luni cu privire la statutul și activitatea revistei. Am aflat că audiența a fost refuzată, dar, din nou, nu prin intermediul unui răspuns scris.

În lipsa unui dialog din care să înțelegem motivațiile ce stau la baza acestor acțiuni ale rectorului, nu putem decât să tragem următoarele concluzii: că toate sancțiunile împotriva Film Menu reprezintă încercări de intimidare și, indirect, atacuri la adresa decanului suspendat Sorin Botoșeneanu.

Dat fiind refuzul repetat al rectorului și, ulterior, al consiliului de administrație de a comunica direct cu noi, considerăm că am epuizat căile de dialog direct cu conducerea universității.

Dincolo de lipsa de comunicare și de transparență care au cauzat impasul actual, noi ne dorim să continuăm toate activitățile ce au contribuit la creșterea vizibilității UNATC-ului pe harta spațiilor culturale din București. În ultimii șase ani am lansat 24 de numere ale revistei Film Menu, ceea ce echivalează cu distribuirea a peste 70 de mii de exemplare. Am organizat proiecții de film, în cadrul Cineclubului Film Menu și a evenimentelor „Să Film!”, la care au participat peste 20 de mii de spectatori. Toate aceste evenimente au implicat atât proiecții, cât și discuții ulterioare moderate de redactorii revistei – în cazul Cineclubului – sau cu participarea a peste 30 de echipe de realizatori din România – în cazul „S[ Film!”. Iar recent am colaborat la demararea unui proiect de traducere și publicare a unei colecții de cărți esențiale despre cinema, alături de Atelier de Film. Credem că e extrem de important ca și generațiile următoare de studenți ai Facultății de Film să se bucure de libertatea și de spațiul de dezvoltare alternativ pe care îl reprezintă Film Menu. Dorim ca universitatea să rămână un spațiu deschis oamenilor din afara instituției. Și vrem să aflăm de ce, în ciuda realizărilor noastre, pentru rectorul Adrian Titieni și pentru majoritatea membrilor consiliului de administrație toate acestea par să nu fie importante.

În aceste condiții, cerem public să fie clarificat în mod oficial statutul revistei în cadrul UNATC și cerem anularea deciziei de suspendare și repunerea în funcție a decanului Sorin Botoșeneanu.

Redacția Film Menu

Luni, 16 martie 2015

Premiul Eminescu. Alte răspunsuri ale lui Nicolae Manolescu. Traficul de prestigiu II

În cel mai recent număr din România literară, dl Nicolae Manolescu răspunde iar întrebărilor, nedumeririlor și acuzațiilor iscate de modul în care a fost decernat luna trecută premiul Eminescu.Spre deosebire de intervențiile anterioare la temă, dl Manolescu înțelege în sfârșit să poarte dialogul pe un ton urban, fără insulte și atacuri ad hominem.Însă cele patru categorii de argumente pe care le utilizează sunt, la fel ca și în dățile trecute, fără legătură cu discuția reală.Să le luăm pe rând, în ordinea crescătoare a importanței.1) Prima categorie de argumente ține de victimizare. Spune dl Manolescu așa: „Paul Cernat are ce are, ca și Al. Goldiș, Claudiu Komartin și Radu Vancu, cu USR și cu președintele ei”. E evident fals: semnatarii Apelului sunt oameni foarte diverși, despărțiți de opțiuni politice sau literare radical diferite, din mai multe generații literare – nici un om rațional nu poate crede că ar avea toți ceva personal cu USR și cu președintele ei.În plus, ce am avea de câștigat? E inutil să spun că, în viața literară, dl Manolescu este poate cel mai influent actor – așa încât, prin gestul nostru fățiș de opoziție, avem mai degrabă numai de pierdut.2) A doua categorie de argumente ține de încercarea de intimidare. Dl Manolescu îl amenință pe Victor Potra, care cere un control financiar la USR, cu consecințe penale. Fără să fiu prea priceput în astfel de chestiuni, cred totuși că nu se poate dresa un rechizitoriu serios împotriva lui Potra: el cere pur și simplu un control financiar la USR, întrucât ar exista suspiciuni întemeiate. Nu văd cum s-ar putea încadra aceasta la denunț calomnios.3) În al treilea rând, dl Manolescu încearcă un exercițiu de diversiune. Plasează termenii discuției astfel încât să se înțeleagă că noi am contesta autoritatea și competența membrilor juriului. Or, se poate constata lesne din textul Apelului că le recunoaștem expertiza superlativă – iar reacția noastră inițială era de nedumerire în fața paradoxului că un juriu compus din asemenea personalități poate ajunge la rezultate atât de stupefiante.Plecând de la această nedumerire inițială, le ceream membrilor juriului desecretizarea procesului de vot. Și, pe măsură ce au răspuns cererii noastre, s-a văzut că votul fusese grav distorsionat – până într-acolo încât președintele juriului, profesorul Mircea Martin, a acuzat un viciu de procedură. Dl Manolescu a refuzat să-l admită – iar rezultatul e cel pe care-l știm.Prin urmare, noi nu contestăm autoritatea membrilor juriului, cum se străduiește dl Manolescu să lase impresia – ci procedura în sine. Iar suspiciunile noastre se întemeiază chiar pe mărturiile membrilor și președintelui juriului.În treacăt fie spus – zice dl Manolescu într-o frază mânioasă: „Nici Cernat, nici ceilalți n-au autoritatea profesională de a le contesta opțiunile”. După cum am spus deja, nici nu contestăm opțiunile – ci procedurile, în speță manipularea lor. Însă țin să subliniez aici osificarea și suficiența la care a ajuns gândirea cândva liberală a lui Nicolae Manolescu. Adevărul e taman pe dos: în cultură, oricine are căderea să conteste orice. Felul în care o face, argumentele pe care le folosește, poziția pe care se situează – doar ele dau calitatea și legitimitatea contestației. Nici măcar comuniștii nu i-au retras foarte tânărului Nicolae Manolescu dreptul de a sancționa „tristețea erudiției” lui Tudor Vianu. Toți cei care s-au întrebat atunci cu ce „autoritate profesională” o făcea n-au avut dreptate. Gândirea critică se legitimează prin sine însăși, își e o autoritate suficientă per se.  Cu aceeași autoritate au scris sever tinerii Paul Cernat sau Alex Goldiș sau Bogdan Crețu sau Daniel Cristea-Enache despre Istoria critică a lui Nicolae Manolescu. Gândirea critică e un drept pe care nu-l poate bloca nici o autoritate. Oricât de enormă, oricât de fostă liberală.4) Ultimul set de argumente al dlui Manolescu ține de mistificarea propriu-zisă. Care nu e totuna cu diversiunea: dacă la acel capitol dl Manolescu încerca pur și simplu să modifice datele problemei, argumentele mistificatoare introduc pur și simplu neadevăruri.Două sunt cele mai importante:i) Dl Manolescu afirmă în mod repetat că domnia sa a fost președintele juriului. Or, toate comunicatele oficiale precizau că Mircea Martin a fost președintele juriului; în intervenția din Observator cultural, profesorul Martin spune de asemenea că a fost președintele juriului. Acum, dl Manolescu încearcă să-i uzurpe această poziție – cred că pentru a nu fi nevoit să explice de s-a comportat ca președinte fără ca, în fapt, să fie; și, mai ales, pentru a putea justifica ignorarea viciului de procedură semnalat de Mircea Martin, adevăratul președinte.ii) Dl Manolescu spune că membrii juriului „și-au reconfirmat public votul” – referindu-se la modul în care a fost reconstituit votul într-un comunicat din România literară. Or, comunicatul cu pricina nu corespunde în nici un fel cu ceea ce susțin membrii juriului: aceștia spun că li s-au cerut câte două nume, iar în comunicat apare câte unul singur; de asemenea, al doilea nume li s-a cerut doar ca o opțiune de rang secund, pentru cazul în care ar apărea situații de balotaj – pentru ca apoi această nominalizare secundară să fie tratată ca prima lor opțiune. Ba chiar unica, după cum vedem. Pe scurt, dl Manolescu încearcă să dea legitimitate votului bazându-se pe un comunicat care nu corespunde cu realitatea.Cam acestea sunt argumentele dlui Manolescu. Ele țin exclusiv de victimizare, intimidare, diversiune și mistificare. Prin urmare, nici unul dintre aceste false argumente nu poate susține fraza finală, cu care încearcă să rezume și să bagatelizeze discuțiile: „un juriu cu autoritate a premiat un poet foarte bun. Restul e mult zgomot pentru nimic”. Fiindcă:1)      nu autoritatea juriului o contestăm, ci procedurile;2)      dl Gabriel Chifu e un poet onorabil, dar nu unul foarte bun – mai ales în comparație cu restul nominalizaților, mult mai merituoși decât el;3)      dl Manolescu nu a infirmat nici unul dintre argumentele suspiciunilor noastre, cu atât mai legitime cu cât sunt preluate din declarațiile membrilor juriului – și ale adevăratului lui președinte.Cred că înțeleg de unde vine enervarea dlui Manolescu. Nu doar de la faptul strict al  contestării procedurilor de premiere. Sigur, și asta e iritant. Dar ceea ce e mai grav e disoluția unei autorități personale pe care o credea nu doar inexpugnabilă, ci chiar inamovibilă. Cu alte cuvinte, dl Manolescu era convins că autoritatea domniei sale e cumva transcendentă în raport cu propriile fapte de scris și de viață. Genul acesta de autoritate enormă poate da iluzia că e preeminentă realității în care originează; ba chiar mai mult, că poate genera realitate.Faimoasa propoziție a lui Nicolae Manolescu, „Canonul se face, nu se discută”, din această convingere vine.De asemenea, în cazul punctual al lui Gabriel Chifu, am impresia că Nicolae Manolescu a încercat un exercițiu borgesian de inventare a unui autor canonic. A fost convins că propria autoritate poate să-l genereze. Prin urmare, a luat un autor de plan secund, coincident cu vicepreședintele USR; a scris despre el în Istoria sa mai multe pagini decât despre Dimitrie Cantemir; i-a dat câteva premii importante: premiul USR pentru poezie, un alt premiu USR pentru roman, un mare premiu al unui festival de literatură organizat de USR (la care organizatorul a luat deci și premiul, cum se vede). Ultimul pas în acest proces de inventare a unui autor canonic a fost acest premiu Eminescu – Opera Omnia. Reacția scandalizată a breslei nu ține, așadar, doar de acest premiu în sine; ea vine ca răspuns la o amplă operațiune de inventare a unui autor canonic pe care Nicolae Manolescu a pus-o în scenă.Contemplând eșecul acestei operațiuni, care părea ajunsă la bun sfârșit, dl Manolescu contemplă de fapt eșecul acelui dicton amintit mai sus, după care „canonul se face, nu se discută”.  Ba se discută, domnule profesor; iar discuțiile ample din ultimele trei săptămâni exact asta probează: oricât de mare, critica nu poate inventa autori canonici. Nu ex nihilo, adică nu din autori de tot modești; și nu atunci când ambiția de a-i inventa nu se întemeiază pe talentul criticului, ci pe distorsionări ale votului unui juriu.În încercarea de a inventa un Gabriel Chifu canonic, Nicolae Manolescu a făcut, prin urmare, un exercițiu de trafic de prestigiu. A vrut să transfere din autoritatea proprie unui terț. Reacția comunității literare e limpede: indiferent cât de multe premii aranjezi, indiferent cât de enormă e autoritatea care-ți rezervă pagini multiple în istoriile literare, nu poți ajunge scriitor mare dacă nu ești unul.Fiindcă nu prestigiul & autoritatea personale sunt trascendente în raport cu literatura – ci taman pe dos.

Două notițe despre distrugere

Mi s-a părut că nu merită nici o reacţie textul în care Alex. Ştefănescu înţelege să-i ia apărarea lui Nicolae Manolescu tratandu-i în bloc pe semnatarii Apelului drept mediocri, alcoolici, resentimentari ș.a.m.d. Cum nu pot însă să refuz nimic Ioanei Both, care mi-a cerut o părere, iat-o: dacă după Nicolae Manolescu, oricum ar fi el acum, rămân un raft de cărţi, Cenaclul de Luni, generaţii de studenţi etc., după Alex. Ştefănescu nu rămâne absolut nimic. Nici măcar o carte cât de cât lizibilă. Pe de altă parte, acest fapt îl face să nu aibă anvergură nici în rău; Alex. Ştefănescu e faţă de Nicolae Manolescu ceea ce e Lilian Zamfiroiu faţă de Andrei Marga. Sau, schimbând ce e de schimbat, ceea ce e, faţă de Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu. Cu care, aşadar, nu-i de mirare că se solidarizează.

Oarecum în aceeaşi ordine de idei - au dărâmat casa lui Mircea Ivănescu.
Acolo unde era înainte atâta iubire, acum e doar un excavator micuţ.

Premiul Eminescu. Președintele juriului acuză un viciu de procedură. Apel către domnul Gabriel Chifu

După cum spuneam în textul anterior la temă, unul dintre lucrurile bune ieșite din scandalul în jurul premiului Eminescu este restabilirea publică a demnității juriului. Prin răspunsurile profesorilor Mircea Martin, Al. Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu, s-a văzut că majoritatea juriului (și mai ales majoritatea lui mai consistentă, dacă mi se permite) și-a respectat, și de această dată, blazonul.
Dl profesor Mircea Martin, președinte al juriului, tocmai a publicat în Observator cultural un al doilea text în care, răspunzând punctual întrebărilor mele din Traficul de prestigiu. Raport de etapă la Afacerea Opera Omnia, confirmă explicit faptul că îngrijorările semnatarilor Apelului au fost pe deplin întemeiate. 
Foarte pe scurt spus, profesorul Martin afirmă că a observat viciul de procedură încă din faza votului, i-a comunicat observația lui Nicolae Manolescu – care, în urma unei discuții aprinse, a decis s-o ignore.
Dar să nu anticipăm. Să luăm lucrurile cronologic.
1. Eroarea strategică a dlui profesor Mircea Martin
Dl profesor Martin acceptă propunerea desecretizării voturilor – și o face cu o onestitate exemplară.Opțiunea domniei-sale a fost Marta Petreu. Ezitase între ea și Mircea Cărtărescu, însă, dat fiind că doamna Petreu e cu un an mai în vârstă decât autorul Levantului, a decis să o susțină pe ea. Opțiune perfect plauzibilă, firește.
Acum intervine surpriza: pentru prima dată în istoria premiului Eminescu, Nicolae Manolescu cere nominalizarea a doi poeți. Argumentul, firav din punct de vedere logic, e că „procesul de votare se simplifică astfel”.
În acest punct, onestitatea profesorului Martin merge până la a-și admite public eroarea: recunoaște franc că al doilea nume propus de domnia-sa a fost cel al lui Gabriel Chifu. Nu pentru că l-ar fi crezut suficient de valoros, ci cu totul dimpotrivă – fiindcă era sigur că n-are nici o șansă. Pentru a maximiza șansele Martei Petreu, a propus un nume despre era sigur că nu se va regăsi pe listele nimănui (ceilalți poeți având, toți, șanse reale să se afle printre opțiuni).
Pentru a nu fi acuzat de răstălmăcire, iată cuvintele profesorului Martin:
„Am avut o discuţie mai lungă, în urma căreia al doilea nume pe care l-am dat a fost cel al lui Gabriel Chifu. De ce nu l-am numit pe Mircea Cărtărescu al doilea? Pentru că, aşa cum îmi reprezentam eu lucrurile, confruntarea avea să aibă loc între Mircea Cărtărescu şi Marta Petreu, iar eu voiam să-i dau o şansă Martei.Adevărul este că nu eram pregătit să propun un al doilea nume (Nota Bene: era pentru prima dată, cînd preşedintele de facto cerea două nume, în loc de unul singur) şi, în orice caz, nu mi-am imaginat că un autor de pe locul doi va ajunge în finală şi chiar va cîştiga (nici nu ştiam, în acel moment, că respectivul autor mai primise, anul trecut, două premii). Nu am dat importanţă şi pondere celei de-a doua opţiuni. A fost o greşeală, mi-o imput. Astfel de răsturnări se mai întîmplă în jurii, ar fi trebuit să le prevăd şi să le preîntîmpin.”
Calculul strategic al profesorului Martin a fost greșit, după cum se vede; sau, în orice caz, a fost dejucat de un strateg mai bun. Cert e că premiul a fost luat, ca să folosesc chiar cuvintele președintelui juriului, de „un autor de pe locul doi”, în legătură cu care nu-și putea nici măcar imagina că va ajunge în finală, darmite că o va și câștiga.
Având în vedere că Alexandru Cistelecan, Ion Pop, Cornel Ungureanu nu l-au votat, și că votul lui Mircea Martin a fost, de fapt, o eroare strategică, legitimitatea morală a premiului Eminescu primit de Gabriel Chifu poate fi declarată, din acest moment, nulă.
2. Viciul de procedură
Încheierea textului profesorului Martin acuză deschis viciul de procedură – și spune fățiș că Nicolae Manolescu a decis să ignore acest viciu, comunicat de îndată.
Iată pasajul concluziv al textului președintelui juriului:
„Ce s-a întîmplat mai departe nu mai ţine de mine. Am înţeles că Marta Petreu n-a mai primit alte voturi sau n-a primit destule şi, prin urmare, a ieşit din competiţie. Competiţie în care, deduc din nou, au rămas Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. În acest moment, consider că s-a produs un viciu de procedură. Dacă, pînă la un punct, procedura lui Manolescu de a colecta voturile fără a le comunica celorlalţi membri ai juriului cum a votat fiecare avea o anumită raţiune (dincolo de inegalitatea flagrantă între preşedintele de facto şi ceilalţi), înaintea votului decisiv, toţi ar fi trebuit să ştim care e situaţia şi să votăm în cunoştinţă de cauză. Cu atît mai mult cu cît ni se ceruseră, la început, două nume şi, între timp, ordinea lor se schimbase. Altfel spus, ar fi trebuit să ştim că, în urma voturilor anterioare, aveam de ales între Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. Or, acest moment n-a mai avut loc şi, în ce mă priveşte, am aflat rezultatul final telefonîndu-i lui Gellu Dorian. L-am sunat pe Nicolae Manolescu şi i-am cerut să mai facă un tur de scrutin cu „cărţile“ (adică voturile) pe masă. Discuţia a fost aprinsă, dar, din păcate, fără rezultat. Mesajul adresat lui Nicolae Manolescu şi publicat tot în nr. 756 din Observator cultural nu este fără legătură cu această discuţie.Restul se cunoaşte...”
„Mesajul” la care se referă domnul profesor Martin e reprezentat de demisia prezentată lui Nicolae Manolescu.
Având în vedere că se bazează pe un viciu de procedură, legitimitatea procedurală a premiului Eminescu primit de Gabriel Chifu poate fi declarată, din acest moment, nulă.
Prin urmare, Gabriel Chifu a primit premiul Eminescu doar pentru că președintele juriului a făcut un calcul strategic greșit.Și, de asemenea, pentru că Nicolae Manolescu a decis să ignore viciul de procedură comunicat de președintele juriului.Nu văd, acum altă soluție decât aceea de a apela public la conștiința laureatului.
Vă întreb public, așadar, domnule Gabriel Chifu:
Ați primit o distincție într-un mod care, moral și procedural, îi compromite orice legitimitate.O spun membrii juriului, o spune președintele juriului.Există o singură ieșire onorabilă din această situație.Renunțarea la premiu ar exonera juriul de erorile lui strategice, ar închide discuția privitoare la viciul de procedură, ar face fără obiect acuzațiile de manipulare a votului.Ar scoate Uniunea Scriitorilor din postura ingrată în care se află acum.Și, mai ales, ar restabili prestigiul premiului Eminescu.Știți, așadar, ce aveți de făcut.
Bref: domnule Gabriel Chifu, întrucât premiul Eminescu v-a fost atribuit dintr-o eroare strategică și procedurală, aveți forța morală să renunțați la el?
Vă cunosc puțin, însă, așa cum am spus, decența dumneavoastră mi s-a părut mereu evidentă.La această decență fac acum apel – pentru a pune capăt unei enorme indecențe.

Premiul Eminescu. Ce s-a câștigat când ceva s-a pierdut

Cea mai consistentă critică a modernității rămâne cea făcută de Horia-Roman Patapievici în 2001 în Omul recent – al cărei subtitlu este: „o critică a modernității din perspectiva întrebării: Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”.Întoarsă pe dos, așa cum apare în titlul articolului de față, întrebarea e de asemenea foarte utilă – fiindcă permite ceea ce aș putea numi o gestionare optimistă a dezastrelor. Și cum la dezastre suntem eficienți, o astfel de gestionare a lor nu ne-ar strica.Micul dezastru de care e vorba de această dată e cel legat de premiul Eminescu. Și voi încerca să arăt că, deși s-au pierdut iremediabil anumite lucruri, cele care s-au câștigat sunt mai multe. Ca să parafrazez un poet grec: poate că dezastrul acesta a fost, până la urmă, o soluție.
Ce s-a câștigat
1. După anunțarea laureatului, în micul țarc al literelor autohtone a fost un moment de derută generală – urmat de furie, apoi de depresie. Nici o instanță de validare nu mai părea credibilă. Se dusese pe copcă până și acest premiu. Fapt cu atât mai năucitor cu cât juriul era alcătuit din câțiva dintre cei mai mari critici de poezie din anii 60 încoace. Ei bine, după toate protestele care au urma, exact acești critici majori au reacționat cei dintâi – scrisoarea deschisă a lui Mircea Martin, apoi cea comună a lui Alexandru Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu au restabilit demnitatea juriului.Sunt convins că, fără Apelul nostru, dureros și pentru destinatarii, și pentru expeditorii lui, această confirmare publică a demnității juriului nu s-ar fi produs.
2. Semnatar al Apelului, Florin Iaru a pornit apoi o investigație pe cont propriu – suspiciunile lui plecau de la procedura complet netransparentă a jurizării. Un membru al juriului (nici măcar președintele lui!) conducea prin telefon tot procesul de jurizare, fără să existe documente scrise care să certifice fiecare etapă a votului. Așa încât Florin Iaru a lansat o acuzație gravă: anume că Nicolae Manolescu a falsificat rezultatul votului. Riscantă și gravă acuzație.După declarațiile publice ale celor patru membri ai juriului, rezultă însă că nici unul dintre ei nu a votat cu laureatul. Semnatarii scrisorii comune spun deschis că votul lor i-a situat în minoritate; iar Mircea Martin admite că e o clară diferență valorică între Gabriel Chifu și alți nominalizați – și nu e de presupus că, sesizând această evidentă diferență, președintele juriului ar fi ales s-o ignore prin votul lui.Prin urmare, dacă 4 din 7 membri ai juriului nu au votat cu laureatul, rezultă că acuzația lui Florin Iaru capătă o consistență serioasă.Rămâne ca ceilalți membri ai juriului (Mircea A. Diaconu, Ioan Holban) să accepte desecretizarea votului. Nu văd de ce n-ar face-o, de vreme ce patru dintre colegii lor sunt de acord cu ea. Altfel, s-ar pune singuri într-o postură inconfortabilă. S-a câștigat, din acest punct de vedere, dreptul de a cere transparență în procedurile de jurizare. Cred că e necesară o campanie pentru ca toate premiile literare serioase din România să fie acordate în urma unei jurizări transparente, în care discuțiile juriului să se poarte chiar în prezența publicului. Există în Occident premii prestigioase a căror jurizare e transmisă live de televiziuni mari. Nu zic că trebuie să ajungem chiar acolo, dar transparența jurizării trebuie cumva asigurată.
3. Așa cum spunea și Alex Goldiș, în poate cel mai echilibrat text la temă, nu s-a mai văzut în ultimul deceniu o asemenea fierbere în breasla scriitoricească. Scriitorii au semnat cu zecile un Apel. S-au trimis scrisori deschise.S-a vorbit despre demisii în bloc din USR. (Și cred c-o să se și producă.)Se vorbește despre grupuri de inițiativă pentru reforma USR.Etc.S-a recâștigat ceea ce părea pe veci pierdut: solidaritatea scriitorilor.În care nimic nu ne mai permitea să credem.

Ce s-a pierdut
1. S-a diminuat prestigiul unui premiu care părea scutit de asemenea suspiciuni. Nu e o pierdere definitivă, asta e vestea bună – cu o procedură de jurizare transparentă, cu nominalizări și apoi laureați dincolo de dubii, prestigiul poate fi reconstruit.
2. Prestigiul personal al lui Nicolae Manolescu a ieșit șifonat rău. S-ar putea zice că e o pierdere strict personală, așa încât nu ne privește; dar adevărul e că, prin activitatea lui extraordinară de sub comunism, Nicolae Manolescu devenise o instituție în sine – a cărei imagine era geminată, în ochii publicului larg, cu aceea a literaturii române. E, prin urmare, o pierdere care ne privește și ne afectează pe toți.(În textul amintit, Alex Goldiș face o observație de un sintetism demn de Suetonius: Nicolae Manolescu a fost, zice Goldiș, criticul cel mai liber din perioada dogmatică și cel mai dogmatic din perioada liberă. E foarte bizar de ce s-a comportat așa. Ca să rămân tot la antici, aș spune că se adeverește încă o dată vorba lui Heraclit: caracterul e destinul. Aș mai glosa caracterizarea laconică a lui Goldiș spunând că e, aceasta, contradicția lui Manolescu.)
3. A ieșit șifonat și prestigiul USR. Aș zice că e o pierdere colaterală, determinată de șifonarea prestigiului lui Nicolae Manolescu. Ceea ce arată, o dată în plus, cât de transpersonal e acesta.

Concluzie
Însumând, s-au câștigat trei lucruri importante, s-au pierdut altele trei. (Sau două și jumătate, dacă socotim că afectarea prestigiului USR e un efect colateral al șifonării prestigiului lui Nicolae Manolescu.)Dat fiind că, dintre pierderi, una e recuperabilă, cealaltă cumva personală și nu prea, aș zice că, all in all, câștigurile sunt mai importante decât pierderile.Mai ales dreptul la transparență și recâștigarea solidarității le socotesc importante, din punctul de vedere al interesului public.În plan strict personal, mă bucură restabilirea demnității juriului – prea sunt legat de ce au făcut toți acești oameni pentru poezia română pentru a nu o lua și ca o victorie și o bucurie personală.
Pentru ca dreptul la transparență și restabilirea demnității juriului să meargă până la ultimele consecințe, mai e totuși nevoie că și ceilalți trei membri ai juriului să admită desecretizarea votului.Închei, așadar, acest articol printr-o întrebare frontală: Domnilor Nicolae Manolescu, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, sunteți de acord cu desecretizarea voturilor (fie și numai în primele două tururi)?Un răspuns negativ ar fi nu doar întristător.

Premiul Eminescu. Răspunsul lui Al. Cistelecan, Ion Pop & Cornel Ungureanu

Am primit de la domnul Al. Cistelecan următorul răspuns la scrisoarea noastră publică.E formulat, după cum se vede, în numele a trei dintre membrii juriului: Al. Cistelecan, Ion Pop, Cornel Ungureanu.Fără alte comentarii, am dat curs cererii de a-l publica pe Contributors. (Radu Vancu)
Stimați colegi,În calitate de membri ai juriului care desemnează laureatul Premiului Național pentru poezie ”Mihai Eminescu,” am primit cu mare mâhnire reproșurile și acuzațiile pe care mai tinerii noștri colegi ni le-au adresat printr-o scrisoare publică. Ne-au întristat deopotrivă vorbele grele primite și fragilitatea încrederii pe care ne-au arătat-o, o încredere care s-a risipit la cel dintâi prilej (nu vrem să spunem că s-a risipit cu atâta grabă și ușurință încât pare că abia a așteptat un pretext). Nu ne simțim vinovați – și, prin urmare, îndreptățiți să primim aceste reproșuri – decât în măsura în care am fost de acord cu un principiu valabil în toate juriile de acest fel – și anume ca decizia finală să fie luată prin majoritate de voturi. Am votat cu deplină bună-credință și credem că și colegii noștri au procedat la fel. Nu s-a făcut asupra opțiunilor noastre nicio presiune, dar e de admis că puteam rămâne în minoritate (ceea ce s-a și întîmplat). Unii dintre dumneavoastră au solicitat deconspirarea voturilor. N-avem nimic împotrivă, dar aceasta trebuie să fie o decizie a întregului juriu, nu o inițiativă personală a vreunui membru, așa cum premiul se acordă de întreg juriul, nu doar de o parte a lui.E poate cazul ca procedurile de nominalizare, deliberare și votare să fie schimbate. Suntem de acord cu cele propuse de profesorul Mircea Martin în Observator cultural. Ar fi poate și mai bine dacă nominalizările înseși ar reveni, ca prerogativă transparentă, juriului (pare o variantă rezonabilă).  Având, însă,  în vedere masiva explozie de neîncredere, soluția cea mai democratică și corectă privind nominalizările ni se pare a consta în desfășurarea unei anchete printre redactorii revistelor literare (cele care aparțin Uniunii și cele aflate sub egida USR, să zicem) și printre conducerile filialelor USR (cu o nouă testare a primilor zece clasați după prima anchetă).Chiar dacă opțiunile noastre n-au fost de partea lui, credem că Gabriel Chifu e nu numai un poet nominalizabil, ci și unul premiabil (poate aveți și dvs. conștiința exagerărilor făcute în judecățile intempestive de acum).În ce priveşte demisiile noastre din juriu, nu vedem de ce le-am prezenta, de vreme ce nu cosiderăm că am procedat neprincipial în opţiunile noastre. Dacă cei care decid asupra componenţei juriului sunt de altă părere, suntem gata să le prezentăm, dar numai ca demisii de onoare.(Cele spuse în scrisoarea de protest despre „generaţiile subsecvente” şi despre incapacitatea noastră de a le înţelege poezia le luăm drept un „compliment” suplimentar. Sperăm să ne fie făcut de cineva în directă cunoştinţă de cauză).
Al. CistelecanIon PopCornel Ungureanu

Traficul de prestigiu. Raport de etapă la Afacerea Opera Omnia

I

În aceste rânduri de început, încerc să spun de ce ar interesa pe cititorul străin de lumea literară toată această agitație în marginea premiului Mihai Eminescu – Opera Omnia.Fiindcă e mai mult decât o chestiune literară; în joc nu e doar un premiu, fie el oricât de prestigios – ci o chestiune de morală publică.Sunt tot mai convins că, în chestiunea premiului Eminescu, este vorba de fapt despre un caz de ceea ce s-ar putea chema „trafic de prestigiu”.Aș numi „trafic de prestigiu” acea situație în care o persoană își cauționează prin prestigiul profesional faptele reprobabile și culpele din alt domeniu de activitate. E un transfer simbolic prin care e mereu inocentat, orice ar face.Se ia, de pildă, un rector prestigios și se așază în fruntea unui institut cultural de elită. Îl face țăndări în câteva luni; dacă protestezi, ți se răspunde imediat: „Ce vorbești, omul e un rector (ba chiar un ministru, ori chiar filozof) excepțional!”. Se ia un cadru didactic de la Harvard și se face ministru de finanțe. Oricâte trăsnăi ar face și ar zice, oricât usturoi ar mânca, ți se va spune: „Nu se poate, domnule, nu miroase câtuși de puțin – e absolvent de Harvard, nu uita!”Se ia un profesor universitar, se face prim-ministru; după ce va fi închis pentru corupție, lumea va spune indignată: „Cum au putut, domnule, să-i facă una ca asta – omul e totuși profesor universitar!”Etc. E limpede, cred, ce vrea să zică „trafic de prestigiu”.Ceva asemănător se întâmplă de ceva vreme cu faptele președintelui USR Nicolae Manolescu. Toate îi sunt inocentate de meritele criticului literar (extraordinar, nu încape vorbă) Nicolae Manolescu.Vei observa că dă afară din redacții scriitori pentru delicte de opinie? Ți se va răspunde urzicat: „Lasă vorba, tinere, acesta e un mare critic literar!”Vei spune că cenzurează colegi la România literară? Ți se va închide gura sec: „Da, dar habar n-ai ce însemnau cronicile lui înainte de Revoluție!”Va cere cineva, fie el și Florin Iaru, să se reconstituie procesul de vot în cazul unui premiu de mare prestigiu? „N-am auzit de tine”, îi va spune marele critic, „ești un invidios, treci și scrie-ți cărțile”. Iar publicul va spune: „dacă așa spune un mare critic, așa trebuie să fie”. Iar președintele USR Nicolae Manolescu va fi iar făcut scăpat de criticul literar numit, aproape întâmplător, tot Nicolae Manolescu.
Prin urmare, cititorule, ar trebui să te intereseze cazul ăsta, chiar dacă nu ești filolog, fiindcă traficul de prestigiu ne-a făcut zile fripte tuturor.Și trebuie să învățăm să-l recunoaștem – și să nu-l acceptăm.Nimeni nu are dreptul să ne fraudeze, oricât de reputat profesional ar fi.Nu după prestigiu trebuie evaluat omul. Ci după fapte îi vei cunoaște, se spune în textul clasic. Iar faptele nu arată, de data aceasta, deloc bine. Să le vedem, așadar, bob cu bob.

II
Au trecut deja patru zile de când scriitorimea română se agită în chestiunea premiului Mihai Eminescu – Opera Omnia de la Botoșani. Pentru inerta noastră breaslă, la care orice minune ține o treime de zi, e deja remarcabil de mult.Îndeajuns, în orice caz, pentru a schița un raport de etapă – pentru a vedea cum stăm, adică, după tot ce s-a spus. Și, poate mai ales, după ce nu s-a spus.Există, de fapt, două linii de discuție. Le iau pe rând.
1) Avem, pe de o parte, Apelul semnat de câteva zeci de scriitori din toate generațiile de la optzeciști încoace. Se cere în el demisia juriului în urma erorii flagrante de a-l premia pe Gabriel Chifu – poet onorabil, dar în nici un caz de nivelul excelenței (pe care un asemenea premiu îl presupune). Un juriu care nu poate face diferența între valoarea poeziei lui Gabriel Chifu și valoarea celorlalți competitori e, evident, ineficient. Mecanismul lui e undeva gripat și, indiferent de valoarea oamenilor care-l compun, trebuie înlocuit cu un altul.În ce privește Apelul, am avut câteva reacții.
a) A lui Nicolae Manolescu. A fost o reacție temperamentală, mai agresivă în fond decât a semnatarilor Apelului. Nu poți răspunde unei reacții legitime de stupoare indignată cu arogantul: „mergeți să vă scrieți cărțile!” Pe cine trimite domnul Manolescu la scris? Pe Octavian Soviany? Dar, Dumnezeule, a umplut deja două rafturi de bibliotecă cu poezie, proză, traduceri – toate superlative! Pe Florin Iaru? Pe Emilian Galaicu-Păun? Dar ei tot scriu, de treizeci de ani încoace! Cui spune, apoi, domnul Manolescu: „n-am auzit de voi!” Lui Andrei Terian, căruia i-a coordonat doctoratul? Celor premiați de „România literară”? Și de Uniunea Scriitorilor? (Sunt destui printre semnatari.) Sau, pesemne, celor premiați de Academia Română? Sunt și din aceștia.În fond, ce încearcă domnul Manolescu este să acrediteze ideea că semnatarii Apelului sunt niște poeți invidioși pe succesul altui confrate, niște neica nimeni în care vorbește resentimentul. Or, se vede că e fals: e vorba și de poeți, dar și de prozatori, și de critici, și de traducători – aproape toți laureați ai celor mai prestigioase premii din România. Încercarea aceasta de a deplasa discuția nu e demnă de un președinte al Uniunii Scriitorilor. Și, de altfel, arată că domnul Manolescu nu vrea să discute fondul chestiunii: anume premierea unui poet în dauna altor confrați, mult mai prestigioși & meritorii. Iar faptul că evită această discuție nu-l avantajează deloc.
b) A lui Mircea Martin. Este vorba despre o scrisoare deschisă, publicată în Observator cultural. E o reacție mult mai așezată, evident de bună-credință, în care se poartă cu adevărat un dialog. Lămurește una dintre întrebările fundamentale din Apel – anume de ce nu au fost premiați, înainte să dispară dintre noi, Alexandru Mușina & Traian T. Coșovei: fiindcă, spune domnul Martin, juriul lucrează cu nominalizările care i se dau. Alege, care va să zică, dintre cele câteva nume indicate de organizatori. E limpede că, pe viitor, juriul va trebui să dețină și prerogativa nominalizărilor.Admite, apoi, „clara diferență de valoare” dintre Ion Mureșan, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, pe de o parte, și Gabriel Chifu, pe de alta. Și ne întreabă dacă am fi reacționat la fel dacă dl Chifu nu ar fi fost director executiv la România literară și vicepreședinte al USR. Da, domnule profesor, am fi reacționat la fel; fiindcă centrală în Apelul nostru e doar chestiunea adevărului poeziei – toate celelalte circumstanțe (agravante, admit) fiind... circumstanțiale.Apoi, dl Martin trimite la propria laudatio – pentru a se vedea felul în care își reprezintă domnia sa personal poezia lui Gabriel Chifu. Într-adevăr, e un text exact, fără ditirambi jenanți, ba chiar dimpotrivă, cu destule distinguo-uri și bemoli la cheie, din al cărui subtext reiese limpede că poezia d-lui Chifu, în fond, e departe de excelența presupusă de acel context festiv. Textul, într-adevăr, îi face cinste criticului Mircea Martin; dar nu explică și nu justifică prin nimic alegerea juriului condus de președintele Mircea Martin. Cum spuneam mai sus, dacă un juriu nu poate distinge între asemenea „clare diferențe de valoare”, admise de propriul președinte, atunci acel juriu trebuie să plece.Pe lângă explicații, scrisoarea domnului profesor Martin naște alte câteva întrebări importante. Iată-le:i) Profesorul Martin se întreabă: „Sincope au fost, într-adevăr, dar nu cumva diferenţa de nivel şi sincopele înseşi corespund situaţiei din teren, din terenul poeziei româneşti contemporane? Mai avem astăzi, oare, un poet de talia lui M. Ivănescu, a ultimului Doinaş, a ultimului Cezar Baltag?” E evident că, în intenție, e o întrebare retorică – indicând subtextual un categoric răspuns negativ. Ei bine, ba da, avem astăzi poeți oricând comparabili cu aceștia: Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Constantin Acosmei sunt, fiecare, lideri strălucitori ai unor generații de poeți, oricând egali cu cei indicați de domnul profesor. (Nu vreau să spun că ar trebui premiat Constantin Acosmei, născut în 1972, cu acest premiu pentru întreaga operă; nu încă, adică. Ci doar să arăt că, în fiecare generație din anii 80 încoace, există poeți extraordinari, demni de un premiu de acest prestigiu.)Prin însuși faptul că pune această întrebare, și mai ales că ea i se pare retorică, domnul profesor Martin arată că am avut dreptate atunci când, în Apel, am presupus că membrii juriului nu mai disting corect valorile din generațiile postoptzeciste. Am avut dreptate – o constat cu părere de rău.ii) Profesorul Martin vorbește despre un președinte de jure, în persoana domniei-sale, și unul de facto, în persoana profesorului Manolescu. Există prevăzute în regulament aceste două funcții, cu atribuțiile distincte ale fiecăreia? Se spune cumva în regulament că președintele de facto poate interzice membrilor juriului să comunice între ei? Și că el e singurul care are în orice moment acces la datele votului – pe care nimeni altcineva nu le poate verifica?iii) Profesorul Martin nu spune dacă dă sau nu curs cererii lui Florin Iaru de reconstituire a voturilor din primele două tururi de scrutin. Lucru esențial, după cum o să vedem mai jos.
2) A doua linie de discuție pleacă de la o anchetă a lui Florin Iaru, publicată în Cațavencii. Coroborând informațiile din ancheta lui, Florin Iaru crede că Nicolae Manolescu a condus toată procedura votului prin telefon, astfel încât să nu existe proces-verbal, și că a modificat numele câștigătorului real, așa cum rezulta el din voturile juriului. Prin urmare, conchide Iaru, „ne aflăm în fața unui caz de manipulare și fals în acte publice, făcut cu bună știință”.  După cum se vede, acuzația lui Florin Iaru e mult mai gravă decât conținutul Apelului, care lua în calcul doar un malpraxis profesional; ea îl privește strict pe Nicolae Manolescu – al cărui interes imediat ar fi să lămurească lucrurile, reconstituind cu transparență deplină procesul de jurizare. Dacă există procese-verbale și acte doveditoare ale votului, domnul Manolescu ar trebui să le facă de îndată publice. Nu doar fiindcă și finanțarea premiului se face din bani publici; ci fiindcă și onoarea domniei-sale are de suferit tot public. De altfel, chiar dacă nu-i privește direct, toți membrii juriului ar trebui să aibă același interes: să probeze public că președintele breslei lor a procedat corect. Tăcerea lor prelungită nu poate însă decât să adâncească suspiciunea și să dea și mai multă greutate presupunerilor lui Florin Iaru.Cert e că, la această a doua linie de discuție, n-a răspuns încă de fapt nimeni.
Avem, prin urmare, două linii de discuții. La cea dintâi, privind acuzația de malpraxis, a răspuns președintele juriului – cu bună-credință, dar determinând alte întrebări privind procedurile & regulamentul premiului, în siajul celor anterioare. Și probând faptul că, într-adevăr, pentru președintele juriului nici un poet ulterior lui M. Ivănescu, Șt. Aug. Doinaș sau Cezar Baltag nu mai atinge excelența.La cea de-a doua, privind acuzația de manipulare și fals în acte publice, n-a răspuns încă nimeni. Ceea ce e deja foarte grav. Dacă membrii juriului cred că, prin tăcerea lor, îl protejează pe domnul Manolescu, atunci se înșală. E în interesul tuturor ca lucrurile să se clarifice. Altfel, există o limită dincolo de care solidaritatea devine complicitate. Dincolo de orice discuții posibile, domnul profesor Mircea Martin a dovedit, prin răspunsul său, că îi pasă. Oare profesorilor Ion Pop și Alexandru Cistelecan nu le pasă? Dar celorlalți membri ai juriului? Sunt printre ei oameni care îmi sunt modele – nu doar intelectuale, ci și umane. Mă refer, ca să fie limpede, la Ion Pop și la Alexandru Cistelecan. Au acceptat să facă parte din comisia mea de doctorat, acum zece ani. În teza mea despre Mircea Ivănescu arătam, printre altele, cum un fost doctorand al conducătorului meu de doctorat scrisese o teză, tot despre Mircea Ivănescu, atribuindu-i fraudulos acestuia poeme scrise de Radu Andriescu, Daniel Bănulescu etc. Țin minte cum Ion Pop s-a uimit atunci, aflând că respectivul doctorand devenise doctor, și a întrebat indignat: „Dar ce, conducătorul tău de doctorat nu are lentile?” Vă întreb și eu acum: domnule Ion Pop, domnule Alexandru Cistelecan, nu aveți lentile? Nu puteți vedea cât de nedrept e totul? Se prea poate ca Florin Iaru să aibă dreptate – caz în care ați fost manipulați fără rușine. Și se cuvine să reacționați. Sau, dimpotrivă, se prea poate ca el să se înșele – iar acuzațiile lui să fie nedrepte. Caz în care de asemenea se cuvine să reacționați. Numai vorbind deschis despre ce s-a întâmplat se poate face lumină. Numai acceptând soluția propusă de Florin Iaru: reconstituirea voturilor din primele două tururi de scrutin. Atât de simplu e. Sunt convins că, dacă dumneavoastră veți accepta această reconstituire, toți ceilalți membri ai juriului o vor face. Niici unul dintre ceilalți nu va avea argumente să tacă, atunci când niște oameni de prestigiul dumneavoastră vor vorbi.În caz contrar, tăcerea dumneavoastră nu va mai fi, cum am spus, solidaritate. Ci ceva cu totul nedemn de acele două modele majore ale mele.Pe care tăcerea dumneavoastră le erodează neîncetat.