Radu Vancu's Blog, page 23

Mircea Cărtărescu. Despre solidaritate

Radu Pavel Gheo publică pe blogul lui un atât de necesar Apel la decenţă. Solidaritate cu Mircea Cărtărescu. Scriu şi eu mai jos câteva rânduri, în semn de solidaritate atât cu Mircea Cărtărescu, cât şi cu apelul lui Gheo.
În 2005, când a început scoaterea la export a literaturii române sub Patapievici, Cărtărescu era deja tradus la Gallimard, Denoël şi Albert Bonniers (ca să numesc numai editurile foarte mari din Franţa şi Suedia), se scria frecvent despre el în cele mai vizibile şi mai prestigioase reviste literare şi ziare occidentale, primise premii internaţionale importante sau fusese nominalizat la altele (şi, ca la Oscar, la premiile mari chiar şi numai nominalizarea e un premiu în sine). În 2005, când H.-R. Patapievici îşi începe mandatul, Mircea Cărtărescu  era aşadar un brand de care ICR-ul s-a lipit. Prin urmare, lucrurile stau taman pe dos: Cărtărescu a promovat ICR-ul, nu invers. A spus-o explicit H.-R. Patapievici într-o emisiune de la defunctul TVR Cultural. 
Că ICR-ul a trebuit să cheltuiască 100.000 de euro în 7 ani (adică vreo 15.000 pe an, cam cât elicopterul lui Zgonea până la cumetria de la Dorohoi) ca să capitalizeze ajutorul de imagine dat de Cărtărescu, e cu totul altceva. Şi e foarte bine: Cărtărescu a fost o locomotivă care, cu bani puţini, a tras după sine toată literatura română recentă.
Aş mai adăuga ceva ce am simţit direct în toate ieşirile mele: din Suedia până-n Serbia, din Istanbul la Bruxelles oamenii vorbesc despre literatura lui Mircea Cărtărescu cu aceeaşi pasiune şi cu aceeaşi ochi febricitaţi cu care se vorbea în România despre "Nostalgia" prin '93, despre "Orbitor. Aripa stângă" prin 1996 ş.a.m.d. Iar la Librăria Academiei din Stockholm era practic cel mai bine reprezentat prozator contemporan, luând faţa lui Kundera, Rushdie, Llosa etc. Oricât ar părea de incredibil, eşti privit cu mare simpatie ca român fiindcă vii din ţara lui Mircea Cărtărescu. 
Ceea ce înseamnă, spus scurt, că suta asta de mii de euro pe care o agită propagandiştii Cotidianului şi ai Antenelor a fost mult mai eficientă decât toate milioanele Ministerului de Externe.
Prin urmare, indiferent ce credem despre opiniile lui politice, ar trebui totuşi să fim solidari cu Mircea Cărtărescu. Fiindcă el, după cum se vede din tot ce a făcut pentru imaginea României, a fost solidar cu noi. Şi ar fi nu doar moral, ci şi inteligent să arătăm că merităm solidaritatea asta preţioasă.

Noapte albă la Biblioteca Astra. Lansarea revistei Transilvania & recital de poezie (Rita Chirian, Teodora Coman, Zona nouă)

Mâine e iar noapte albă la Biblioteca Astra.De pe la 19, după conferinţa lui Oliv Mircea despre Nicolae Steinhardt şi lumea artelor plastice, o să aibă loc lansarea numărului 9 al Revistei Transilvania.Iar după lansare o să fie un recital de poezie, unde o să citească Rita Chirian, Teodora Coman şi poeţi din Zona nouă: Vlad Pojoga, Krista Szocs, Cristina Jidveianu, Daniel Coman, Ioana Vintilă & Radu Vancu.Ne vedem aşadar la 18, la conferinţa lui Oliv Mircea.
Iată afişul şi programul complet al evenimentelor:






Programul evenimentelor


SALA FESTIVĂ (et. 2, corp A)

Invitat special:
19:30 – Un singur OM, Grigore LEȘE – prezentare album

SALA DE LECTURĂ (et. 5, corp B)

Invitat special:
18:00 – Nicolae Steinhardt și lumea artelor plastice: ”frumosul nu-i decât făgăduința fericirii”, conferință susținută de Oliv Mircea

Lansarea Revistei Transilvania, nr. 9/2012

Poeți sibieni în recital: Rita Chirian, Teodora Coman, Vlad Pojoga, Krista Szocs, Cristina Jidveianu, Ioana Vintilă, Daniel Coman și Radu Vancu 

FOAIER (parter, corp B)

Criza Financiară Globală - expoziție de caricatură, Lubomir Kotrha (Slovacia)

21:00 – Prima Noapte, recital de muzică folk – Laurențiu Stoian

SALA DE CONSILIU (et. 1, corp B)

18:30 – Copacul cu cuvinte frumoase - biblioatelier de idei creative (în colaborare cu Asociația React Sibiu și DecoHobbyArt Sibiu). Tema de atelier: reciclare cuvinte, hârtie și idei preconcepute.

SECTIA ADULȚI (et. 4, corp B)

18:00-24:00 - scutirea de plată a penalizărilor pentru cărțile nerestituite la termen

Expoziție de carte ecranizată: Cărți celebre vs. Filme celebre

Vizionare filme artistice:
20:00-22:00 - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
22:15-24:15 - Pe aripile vântului

SECȚIA PENTRU COPII ȘI TINERET

ASTRA, constelația copiilor talentați

18:30-18:40 - Do Re Mi miniconcert cu Luana Prodea, 9 ani
18:40-18:45 - Recital la pian Adelina Rădulescu, 11 ani
18:45-18:50 - Balada unui greier mic recital de poezie Iasmin Barasch, 11 ani
18:50-19:00 - Joc românesc - scurt program de dansuri populare al preşcolarilor de la Centrul de Educație Incluzivă nr. 2 Sibiu, educator Aurelia Buta
19:00-19:10 - Concert Dominique Simionescu, 11 ani
19:10-19:15 - Aventuri în lumea cărții - lansarea revistei Secției pentru Copii şi Tineret; prezintă Minodora Cătălina Dumitrean
19:15-19:20 - Minirecital cu Robert Botezan, 16 ani
19:22-19:38 – Cu lanterna prin bibliotecă – moment artistic oferit de un grup de copii de la Palatul Copiilor Sibiu, cooordonator profesor Claudiu Botoroagă. Participă Cristina Negrea, Sabina Szatmari, Eveline Bota, Andreea Cimpoeru, Rareş Armenean
19:40-19:50 – Cântece de noapte bună cu Ioana Roxana Agârbiceanu, moment folcloric
19:51-20:00 – Mândru-i jocul românesc, dansuri populare jucate de copiii de la Palatul Copiilor Sibiu, prof. Adriana Văsâi
20:05-20:16 - Olimpiada Copiilor 2012: Obiceiuri şi tradiții populare. Prezintă prof. Ioan Nicolae Matei
20:25-20:35 - Teatru scurt Portretul colegei de bancă de Mircea Sântimbreanu. Cătălina Minodora Dumitrean, Ana Halcea, Alexandru Mihai Frățilă (în Secția Copii şi Tineret)
20:40-20:50 - Sceneta Un şmecher la lecție de Mircea Sântimbreanu. Trupa de teatru a Secției pentru Copii şi Tineret: Tudor Dobrotă, Miruna Dobrotă, Diana Dobrotă, Oana Halcea, Andra Ciolan
21:15-21:25 - Dansul lui Moș Ene susținut de voluntarii Secției pentru Copii
21:30-22:00 - Lectura în bibliotecă: recunoaşte personajul, recital de poezie, ghicitori
22:00 ~ până noaptea târziu, Poveștile Sibiului rostite de Răzvan Pop Ana Coca, Paula Mihalache

Secția ARTE (et. 2, corp B)

18:00-01:00 - audiții muzicale : ambiental
21:00 - Prezentarea lucrărilor artistului plastic Ştefan Crețu
20:00-21:45 - Prezentări video (filme documentare şi slide-uri)
18:30 - Omagiu Antonioni – prezentarea filmului Aventura
Sub bolta nemărginită a cerului (Monumente de artă şi arhitectură: Palatul Cotroceni, Bucovina, Spirit şi spațiu baroc – Moldova în secolele XVII-XVIII, Biserica cetate Biertan)
Biserici fortificate săseşti din Transilvania (documentar, 30 minute)
Mănăstiri din România (3 slide-uri, durata: 24 minute)
Mănăstiri şi biserici din Moldova şi Bucovina (film documentar, 50 minute)
Mănăstiri din Transilvania şi Oltenia (slide, 60 minute)
Mănăstirea Prislop (slide, 5 minute)

SALA INTERNET (et. 1, corp B)

Accesare E-BOOK – bibliografie on-line
Expoziție: Biblioteca de informare - publicații OSIM. Gabriela Hașegan

SECȚIA PERIODICE (corp A)

Expoziție: Incursiune în presa sibiană de limba română și germană

SECȚIA ÎMPRUMUT CARTE (corp A)

Expoziție de carte beletristică: Pași în timp

CARTE VECHE (corp A)

Expunere: Istoria și arta cărții. Mari umaniști și tipărituri transilvane din secolele XVI-XVIII în colecții Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu

FILIALA Vasile Aaron

20:00 - Povești de noapte bună - lectura de seară din cele șapte povești magice scrise de Shirley Barber. Dialoguri și comentarii, prezentare de carte.
21:00 - Vizionare desene animate ”Pisicile aristocrate”

FILIALA Bâlea

18:00 - Întâlnire de breaslă

FILIALA Hipodrom

18:00 – Biblioatelier de origami cu un grup de copii din Arpașu de Jos

Dan C. Mihăilescu despre "Cele mai frumoase poeme din 2011"

Acum două zile, primeam un SMS de la Vera Niculescu - îmi spunea că Dan C. Mihăilescu vorbea chiar atunci la Pro TV despre Cele mai frumoase poeme din 2011, antologia lui Claudiu Komartin şi a mea de la Tracus Arte.
Fireşte că am fost foarte curios să văd ce spune DCM despre antologie, ştiind bine cât de mefient e faţă de poezia recentă. Am văzut abia azi, când înregistrarea a fost pusă pe site-ul emisiunii.
Din păcate, nu ştiu cum pot downloada emisiunea, şi implicit n-o pot posta aici. Însă cei care au răbdare să urmeze linkul de mai jos se pot convinge că a vorbit chiar bine. Nu numai de bine, vreau să spun, ci realmente bine. Deşi se cunoaşte că e rămas în urmă cu lecturile din poezia recentă, e limpede că-i un excelent mediu pentru poezie, genul de cititor care, dacă vrea, găseşte imediat frecvenţa de rezonanţă prin care să intre în empatie cu textul.
E amuzant că mă confundă, cred, cu Răzvan Voncu şi-mi spune în debutul emisiunii "Răzvan Vancu"; după cum e de asemenea minunat (pentru mine) că mă confundă cu Răzvan Ţupa şi-mi atribuie un poem al lui, din care citează incipitul şi finalul. Adevărul e că-i un poem pe care aş fi fost mândru să-l pot scrie eu. :)
To whom it may concern - iată, aşadar, şi linkul:

www.google.ro/url?sa=t&rct=j&...

"Zona nouă". Ioana Vintilă

Azi, de la 5, am reînceput Zona nouă, care intrase în vacanţă din iulie încoace.Au citit Daniel Coman (anul I, Litere, Sibiu) şi Ioana Vintilă (clasa a IX-a, Colegiul "Gheorghe Lazăr", Sibiu).Mi-era dor de Zonă şi de zonişti, am vorbit ca o moară stricată, până pe la 8.Redau mai jos poemele Ioanei, care-s un fragment dintr-un poem mai amplu. 

Ioana Vintilă (n. 1997), stupul (fragment)

**

102 grade Fahrenheit

mâncăm carne alterată
mirosul îmbârligă intestinele
tata ne bagă pe toţi în pivniţă
98 grade Fahrenheit
                                  ne prăjim la foc mai mic

gura, urechile şi nasul tatei sunt pline
de albine
doarme cu ele
mama s-a mutat pe colţarul din bucătărie

CINĂM ÎNTRE ICOANE ŞI CRUCIFIXE

când vine S pe la noi
tata dă drumul la albine
doar

 pâine cu unt şi cu sare

CASA NOASTRĂ E UN STUP
SORĂ-MEA E MATCA, DEPUNE OUĂ

noaptea îşi înfige dinţii în burţile lor
îi tranşează
ziua le prăjeşte carnea
zice că a făcut rost de bani să cumpere vită

mâncăm fericiţi
mâncăm fericiţi
mâncăm fericiţi
mâncăm fericiţi

ne scoatem ochii pentru ultima bucată
lingem farfuriile

                                                                                                       nu întrebăm nimic

**

soră-mea merge la toate pomenile
seara  îi taie pofta
                             atunci trebuie să vină acasă

tata mi-a spus că sunt o căpuşă
care a supt prea mult sânge
0%  lapte             doar aşa se explică anemia

TATA ARE ALERGIE LA CĂPUŞE

când are bani îmi tapetează camera
                                               cu lenjerii-sicriu

stă până seara târziu în atelier
zice că patul pe care îl am e prea mare
                              o frunză are nevoie de unul mai mic

                                                                                              de 31 o să-mi dea cadou şi o cruce

**niciun raspuns de când tata a dat
cu toporul în mesajele  de la S

doar pâine uscată şi apă

SUNT UN DEŢINUT DE LA JANOWSKA

tata e gardianul
când vine S să mă vadă
tata îl bagă la carceră

îi lungeşte braţele, picioarele
uneori şi capul

S             A DEVENIT AFAZIC

tata râde
îl face handicapat

mama îmi aduce unt să pun pe pâine
ţipă la tata

don't you see their bodies burning?

sunt o grămadă de oase
mickey sare la mine, vrea să mă roadă
 îmi dă drumul câteva zile
4 cartofi fierţi                   200 de grame
tata îmi plăteşte cursurile de înot
balenele trebuie să ştie să înoatevin acasă

"Marion, have you seen Craig?"
"No, daddy."
"GOOD!"

primesc oasele de  pui
le ţin în gură şi două ore

                                                                                                      ce fată cuminte are tata!

***

BUNICUL  A MURIT CU MÂNA STÂNGĂ RIDICATĂ

a intrat în stop respirator când eu
                plecasem la şcoală

albinele îi gâdilau corpul
                mişcări convulsive

în tot timpul ăsta un băiat mai mare
                                               mă târa în baie şi îmi pipăia sânii

***

la priveghi bunicul a stat în poziţie
de drepţi

TATA ŞI UNCHIUL NU ŞI-AU FĂCUT CRUCE LA SLUJBĂ

unchiul a mâncat trei meniuri la pomană
                a şters toate farfuriile cu pâine

mama i-a dat toţi banii de pe cec ai bunicului
                5537 de lei un an unchiul a fumat doar Kent
                un pachet pe zi / două trabucuri

acum fumează trei ţigări Carpaţi pe zi
                doar când mama doarme

altfel  ea-şi smulge părul din cap
                 nu-i dă lapte o săptămână

                                                                                                                                                                                                                plămânii cedează

***

unchiul vine pe la noi în fiecare zi
stă toată ziua şi citeşte ziarele din 90'
încoace
tricoul decolorat  ciorapii rupţi în călcâie
atrag albinele şi muştele
                                                          
UNCHIUL E COPILUL MAMEI

îl spală, îi dă de mâncare,
îi plăteşte facturile

ţipă la el când
îşi bagă mâinile în farfurie
nu îşi tunde mustaţa
se îmbracă în  vagabond
vorbeşte prea încet
mama zice că dacă o sa moară ea prima

                                                      unchiul o să doarmă pe malul cibinului
                                                                                                     într-o căsuţă de carton


***

grandpa
de trei zile mâncăm doar ciorbă de orez

facturile stau grămadă
pe mijlocul mesei

                                                                                                   ronţăim câte una la felul doi


***

grandpa
ţi-am văzut plămânii umpluţi
de aburii scoşi din gura unui paraplegic
                (iarna)

picioarele umflate

(de fiecare dată când mama îţi schimba ciorapii
                               mă temeam să nu facă bum)

burta dezumflată când mama îţi punea
pampersul

ochii cu Aspacardin 
                 zâmbetul fără proteză

în curând o să ne ţinem toţi de mâini
                în jurul patului
                               cu feţele acoperite

                                                                                                          de baticuri negre

***

grandpa
respiră aerul cu bioparox
                în scurt timp

                                                                                                    n u o să mai simţi durerea

****

tata l-a bătut pe mickey cu o zgardă de fier
                                                               mickey a urlat
am privit totul                                                                                            cu nonşalanţa unui angajat
                                                                                                            de la pompele funebre



****

grandpa

au trecut aproape trei ani
                               podeaua încă mai miroase a urină

praful se aşază pe biblie cu acurateţea
                               unui condamnat la moarte

care se spânzură în celulă

pachetul aproape plin de pamperşi
                                               stă pe dulapul meu de haine
16 aprilie (somewhere between the sacred silence and sleep)

12:32

îmi pun un pampers şi umblu prin casă
                                                                                                                                                                                           cu degetul mare pleoscăindu-mi în gură

Octavian Soviany despre "Frânghia înflorită"

Când a apărut Monstrul fericit, adică în 2009, Octavian Soviany a scris în Tribuna unele dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată despre poezia mea.Acum, scrie chiar mai frumos (dacă e posibil) despre Frânghia înflorită.E nu doar îmbucurător, ci de-a dreptul intimidant când un scriitor de o asemenea anvergură scrie aşa despre tine. Preiau cronica de pe blogul lui.  

Radu Vancu este, neîndoielnic, un poet cu o personalitate foarte puternică; el a reușit să-și construiască, laborios, piatră cu piatră, de la o carte la alta, un teritoriu liric inconfundabil, peste care tutelează, obsesiv, prezența tatălui, a cărui moarte tragică a traumatizat și continuă să traumatizeze conștiința poetului. Așa se întâmplă și în Frânghia înflorită (Casa de editură Max Becher, 2012), carte cu o construcție pe cât de ambițioasă pe atât de convingătoare, în care Radu Vancu încearcă să realizeze poemul total, unde principalele sale obsesii și teme poetice converg ca în focarul unei lentile. Există, pe de o parte, feeria domestică; ea se constituie din notarea micilor întâmplări zilnice, uneori de o căutată banalitate, care aduc în prim-plan fericirea conjugală sau bucuria responsabilă a paternității. În felul acesta poetul pare să-și construiască un spațiu securizant, care se dovedește însă mai vulnerabil decât s-ar crede la prima vedere, căci prezintă (ca în anumite tablouri ale lui Margritte) ciudate fante, crevase, deschideri spre gol, prin care pătrund semnalele lumii de dincolo și prin care vocea tatălui se face din nou auzită, în timp ce visul capătă ceva din atrocitatea unui instrument de supliciu, declanșînd mecanismul dureros al memoriei. Iar discursul paternal (centrul de greutate, de fapt, al volumului) e, într-un fel (remarc amănuntul că e scris în terține) Divina comedie a lui Radu Vancu, ce-și propune să inițieze în misterele morții și ale vieții de după moarte. Tatăl dobândește acum ipostaza unui guru, e un soi de Vergiliu care îl călăuzește pe fiu prin labirintul existenței post-mortem, ce nu mai este însă aici nici infern, nici paradis, ci un ciudat amestec de grotesc și terific, de apocalipsă medievală și desen animat. De altfel Radu Vancu însuși mărturisește (căci poemul își conține, pe ici pe colo, și propriul său comentariu): E drept, destule din poemele astea sunt cumva comice, cu morți spunând lucruri trăznite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cântând cu voci de soprane printe morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn. Dar tocmai această mixtură de elemente atât de eterogene în aparență este cea care le conferă viziunilor apocaliptice (în sensul de revelatorii) ale poetului o extraordinară senzație de autenticitate, totul e perfect proaspăt, perfect insolit, nelăsând nici o clipă impresia de deja-vu. În lumea de dincolo a lui Radu Vancu nu există osânde, nici beatitudini, ea rămâne în cele din urmă viziune și vis, amestec, ca moartea însăși, de angelism și animalitate gregară : îngerelul aterizează într-o  legiune de porci/și al naibii parc-ar fi de mercur/așa intră și se întinde prin corpurile porcești//N-apuci să te minunezi mult, o mână/nevăzută îți arde golănește doi dubaci/după ureche, te întinde pe spate,//cu un scalpel nevăzut îți deschide/cușca pieptului, duce apoi/degetele nevăzute pline de sânge//între buzele nevăzute pline de sânge și șuieră cu schepsis de porcar./Iar porcii se apropie cumva tandru/de tine, își aliniază râtul/pe laturile trocuței de coaste/și, fericiți de lături proaspete,//clefăie sângele, hăpăie inima. Înzestrat cu o inteligență artistică de invidiat, poetul știe prea bine (urmând poate și lecția lui Cristian Popescu) că în lirica actuală metafizicul nu mai este posibil decât în cheie minimalistă sau parodică : de aceea în poemul său locuitorii lumii de dincolo nu mai nimic din grandilocvența uneori sfidătoare a personajelor dantești. Existența lor (dacă se poate spune așa) urmează scenariul tern al vieții de zi, se compune din rememorări, tot mai estompate și tot mai neclare ale existenței terestre sau din colocvii pline de stranietate, pe care Radu Vancu știe să le pună în scenă cu un admirabil simț al grotescului : Ne amintim uneori, dar amintirile sunt tot mai neclare,/tot mai șterse, ca fețele unor păpuși/sărutate cu miile de ani în urmă de aceeași fetiță tristă,//iar când unuia îi răsare o amintire nouă/arzând cu flăcără deasupra mormântului,/coșciugele noastre se bulucesc în jurul lui,//guițând precum purcelușii când aleargă după mama lor,/și ne uităm la amintirea aia ca la un blockbuster,/ca la un Titanic scufundat sub ochii noștri/de aisbergul sicriului iluminat. Câte un coșciug/mai slab de înger smiorcăie, semn că mai are amintiri/proapete. La el ne vom aduna data viitoare. Alteori universul post-mortem dobândește înfățișarea spitalului, în vreme ce Dumnezeu însuși e redus la dimensiunile unui medic bonom, iar întâlnirea cu sacrul devine o banală consultație medicală: Apoi Dumnezeu își face vizita printre sicrie/cum își face doctorul vizita prin saloane./Și, în vreme ce tu îmi faci respirație artificială//așteptând paramedicii, El trece printre morminte/plin de importanță, însoțit de arhangheli & serafimi/ca un ciopor de rezidenți & asistente.//Iar noi, morții ne tângium prin sicrie/precum un cârd de bolnavi din patul de suferință/cerșind un diagnostic cât mai răsunător. Parodia (atâta câtă e) n-are aici nimic blasfemiatoriu, amintind mai curând de umorul blajin al vechilor icoanepe sticlă, iar caricatura benignă a lui Radu Vancu nu discreditează metafizicul, ci dimpotrivă, îl reacreditează, infuzându-i ceva din naturalețea omenescului. De la un moment dat însă, această privire indiscretă spre lumea de dincolo, nu mai este doar un simplu exercițiu de reanimare onirică,  dobândește ceva din cruzimea unui supliciu, pe care fără voia lui fiul îl exercită asupra tatălui, se transformă într-o  formă (poate vinovată) de posesiune : Dragule, așa cum ai înțeles deja,/prea ușor te lasă inima să mă visezi./După cum poate vei fi înțeles deja//că aproape întotdeauna:/viii sunt cei care se întorc și bântuie morții – /stai liniștit în blândul și bătrânul tău cadavru//și deodată intră viul în lumea ta/pe nepusă masă, ca un frate întors/când nimeni nu-l mai aștepta//dintr-un război din care nimeni, niciodată,/ nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viață. Astfel că în final discursul tatălui e înlocuit prin tăcere, crevasele dintre viață și moarte se obturează, visul se rupe ca o peliculă veche, iar lumea pare să reintre în făgașele sale firești. Ceea ce ar putea să însemne și că Frânghia înflorită e, într-un fel, și cartea despărțirii de spectrul tatălui, care l-a urmărit obsesiv până acum pe poet în mai toate cărțile sale. Dincolo însă de toate acestea, încercând, voluntar sau involuntar, să-l traducă pe Dante în limbajul poeziei actuale, Radu Vancu a reușit să scrie un volum cu o miză enormă, unic – aș îndrăzni să afirm -  în ansamblul liricii 2000.

Adina Diniţoiu despre "Frânghia înflorită"

Un text foarte frumos despre "Frânghia înflorită" al Adinei Diniţoiu, în Observator cultural de săptămâna asta.
Adică aici. 
Sau mai jos. :)

Poezia - artă de familie 

Debutat la începutul anilor 2000 (cu Epistole pentru Camelia, 2002) – volum căruia i-au urmat Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010) şi Amintiri pentru tatăl meu (2010) – poetul Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) se desparte, totuşi, de „mizerabilismul“ douămiist, dar şi de neoexpresionismul în speţă ardelean – aşa cum bine remarcă Alexandru Muşina (în textul de pe coperta a patra). Frânghia înflorită (Casa de editură Max Blecher, 2012) vine să încheie o „saga familială“ a unui poet autointitulat „domestic“ – a cărui poezie se învârte, halucinant şi grotesc, idilic şi dramatic, livresc şi intelectual, în jurul tatălui, „mortul iubit“, şi al „paradisului“ casnic numit CamiSebastian (Camelia, soţia, şi Sebastian, fiul).
O carte ce vine, de asemeni, să marcheze un moment aparte, fiindcă e una din cele mai bune cărţi de poezie din ultimii ani, impunînd, aşa cum scrie tot Alexandru Muşina, „unul dintre cei mai importanţi poeţi români de azi“. Şi nu o spun doar poeţii şi colegii de generaţie (Dan Coman spune, la rîndul său, în textul de pe coperta a patra: „O primă mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră“), ci şi criticii. Claudiu Komartin aşază Frânghia înflorită – „ca amploare a conştiinţei poetice“, dar şi prin această temă a morţii, învăluită în broderia onirică –, în vecinătatea poeziei lui Virgil Mazilescu (Caiet de caligrafie şi de citire) şi a celei a lui Cristian Popescu (Familia Popescu). L-aş mai adăuga şi pe Mircea Ivănescu, pentru un anumit cotidianism insolitat, pentru o anumită frazare – evocat de Radu Vancu chiar în acest volum, un alt mare poet, dispărut anul acesta, devenit şi el, pentru tînărul poet, unul dintre „morţii dragi“.Poemul „imoral“Poemele, ample, discursive, scrise în – pentru a-i mai cita o dată pe poeţi – „deja bine-cunoscutatehnică Vancu“ (Dan Coman) sau „într-o formulă care este, deja, «marcă înregistrată Radu Vancu»“ (Alexandru Muşina), se deschid de fiecare dată cu versurile-antet: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi“ şi se închid cu revenirea de la vocea tatălui d’outre tombe, ca un fel de fantomă hamletiană, la realitatea domestică, de la visul halucinant al lumii de dincolo (sursă de „tablouri“ onirice extraordinare, pe toate gamele partiturii, de la grotesc-carnavalesc, în varianta postmodernă de cartoon, la suavităţi şi luminescenţe paradiziace) la liniştea camerei în care dorm cei dragi, Sebastian şi Camelia.Fiecare poem e contrapunctat de un metatext pus între paranteze. În felul acesta, cartea îşi conţine şi efigia teoretică precum chihlimbarul – des evocat în carte – îşi conţine insecta captivă. Cartea fascinează şi apoi se explică singură, aşa încît criticului nu-i rămîne decît să gloseze în marginea reflecţiilor pe care şi le oferă ea însăşi.Radu Vancu e un poet, într-adevăr, cu o amplă conştiinţă poetică, alimentată de o cunoaştere teoretică a poeziei, ca şi a unui vast univers cultural, care infuzează permanent versurile sale. Visceralul e deseori amplificat de livresc – făcut astfel să fie mai suportabil, dar fără a-şi pierde vreo secundă din intensitate, din notele acute. Iată, de pildă, poemul de la paginile 10-11: „«Dragule, în ziua aia cînd soarele de noiembrie/ era călduţ ca un cadavru proaspăt/ şi eu îţi muream în braţe// nu-mi închipuiam că aici,/ unde totu-i înfricoşător de bine,/ e un aer tare ca vodca, îţi taie genunchii// şi-ţi rîcîie stomacul, încît te aştept/ cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,/ mai matolit, mai lihnit.// Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,/ eu o duc aici pe picioare/ pînă o să vii tu –// ca ciorba acră după beţia dulce,/ ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,/ ca glucoza în venele macerate.// Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,/ nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor./ Cred. Aşa că trăieş­te-ţi fericirea,/ o să te mănînc din ochi cînd o să vii,/ n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,/ însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe// sub soarele călduţ de aici,/ şi poate că de data asta o să-mi revin,/ îmbrăţişarea ta de mort proaspăt// o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină/ în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,/ oricît de ridicolă-i chestia asta.»// Aici te trezeşti cu obrajii arzînd şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă“.Într-unul dintre metatexte, Radu Vancu notează, ca pentru sine, că, în mod paradoxal, în perioada aceasta de fericire „domestică“, scrie „poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn“ (p. 17). Dar, aşa cum remarcă altundeva, „fericirea este pentru nefericiţi“, iar nu pentru cei fericiţi; iar poemele sale devin, prin intervenţia masivă a oniricului (căci tot el spune că volumul e mai degrabă o carte de vise decît una de poeme), un soi de „scenografie colorată ca-n Walt Disney“, comic-grotescă (dar niciodată macabră): „Un lucru pe care-mi vine greu să-l înţeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aş avea prejudecăţi, aş spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morţii spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“.Pentru poet, a scrie „lamentaţiile astea“ din „miezul auriu“ al fericirii familiale echivalează cu un gest „imoral de-a dreptul“; şi cu toate astea, irepresibil şi obsesiv, ca orice urmă traumatică, peste care se aşază, totuşi, într-un final, liniştea şi împăcarea matură, ca şi balsamul acelei îndrăgostiri de propriul său fiu (căci poetul e un „bărbat îndrăgostit de fiul său“) – ce capătă sensul unei continuităţi a iubirii: „«Iar cînd visele vin cu adevărat,/ năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare/ şi unde era inimă e o grădină de trandafiri.»// Pleoapele ţi se zbat precum aripile fluturelui/ şi auzi vocea şoptind clar:/ taci, inimă, şi rabdă. Zvîcneşti şi te ridici gîfîind.// Însă unde era inimă e o iarbă deasă;/ sîngele ţese prin carne un giulgiu rece;/ creierul zace peste corp ca o lespede.// Cînd Sebastian vorbeşte într-un tîrziu prin somn,/ prin cameră se răspîndeşte în valuri foşnitoare/ o mireasmă puternică de trandafiri“ (p. 20).La confiniile morţiiPoezia lui Radu Vancu – „malaxor nemilos al vieţilor noastre“ (p. 39) – are, cum spuneam, o sursă traumatică, ea vine din viaţa trăită, dar trage după ea toate „elementele disparate ale vieţii“, într-un mix halucinant şi (adesea) cutremurător; pe de altă parte, în cazul lui Radu Vancu, poezia are şi un efect terapeutic şi tinde înapoi către viaţă, recte familie şi „cei dragi“: „Distrăm pe cei iubiţi cu agoniile noastre, ca să-i putem iubi şi mai mult“. De altfel, în materie de reflecţie asupra poeziei (proprii, dar nu numai), Radu Vancu notează, într-o descripţie extrem de plastică: „Dacă gura lumii macină orice, pînă şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decît gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţele zaharate de lirism candel, fibre aţoase de epică musculară, ciozvîrte greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picante sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteine deduse din variile legume ale showbizului, grăsoase şi mucede ciuperci ale bîrfei culturale – totul e îngurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie“. Poemele fără titlu şi cu aceeaşi strofă „antet“ ale lui Radu Vancu transformă, terapeutic, în energie toate aceste elemente de realitate, creînd imagini (unele recurente în carte) extra­ordinare din registre contrastante (suav-crud, idilic-tragic, comic-grotesc ş.a.m.d.). Aş mai vrea să citez, înainte de a încheia, cîteva strofe remarcabile din poemul în care tatăl mort (sinucis) se adresează mamei, în tonuri de o delicateţe aproape crudă, dînd glas, prin ricoşeu, vocii şi iubirii poetului (fiului) însuşi: „«Şi mai spune-i aşa: Veroni,// cînd rîdeai, aerul se umplea de fluturi./ Cînd tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi/ pe care oameni agili tîrau foci însîngerate// din care urmau să facă untură/ pentru lumînările nopţilor boreale de amor./ Cînd făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau,// băteau din lăbuţele lor caraghioase/ pînă cînd moviliţele de grăsime ce erau/ se făceau lumină.// Cînd rîzi, îngerii îşi deschid aripile de fluturi albinoşi/ şi te privim toţi tremurînd, atît de frumoasă,/ încît Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal»“ (p. 51).Toată această „saga familială“ se încheie apoteotic, cu un amplu şi splendid poem (pp. 70-72), (urmat de un mic „epilog“), care pare să pună punctul final acestei „arte de familie“ cu ecouri din Cristian Popescu. Un poem care ar merita citat în întregime, dar din care voi cita, din lipsă de spaţiu, doar ultima parte (vocea poetului, şi nu a tatălui): „Noaptea arde cu flacără neagră deasupra ta/ ca deasupra unui zăcămînt impur & tulbure,/ ai da orice să mai priveşti o dată// ochii lui cu corp vitros & retină & cornee,/ pe ei îi cauţi dincolo de ochii halucinaţi/ ai cadavrului fermecător care uneşte lumile// şi pune fericirea & teroarea în dicteu automat,/ însă ştii deja că nu-i vei mai vedea niciodată,/ iar curînd, în cîteva ore, în pătuţ & în pat// alţi corpi vitroşi, alte retine, alte cornee/ se vor aprinde cu vîlvătăi de magneziu/ de la lumina dimineţii –// şi nu-mi rămîne, iubit cadavru fermecător,/ decît fericirea necruţătoare & impură & tulbure/ de a fi regele şi cadavrul lor. Şi numai al lor“.Poezie de înaltă tensiune la confiniile morţii, Frânghia înflorită de Radu Vancu este un volum de poezie scris într-o manieră poetică inconfundabilă, nouă şi veche, în acelaşi timp „hipermodernă“ (cu termenul autorului) şi în cea mai bună tradiţie literară autohtonă (Eminescu, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Cristian Popescu). 

Claudiu Komartin, publicat de editura Korrespondenzen din Viena

După cum se vede, antologia se cheamă Und wir werden die Maschinen fur uns weinen lassen / Şi vom lăsa maşinile să plângă în locul nostru şi e tradusă de Georg Aescht. 
Am văzut-o în pdf, atât selecţia, cât şi traducerea mi se par foarte bune.
E un lucru foarte bun nu numai pentru Claudiu, ci şi pentru poezia română recentă - care are în el un ambasador excelent, cum foarte puţini alţii s-ar mai putea găsi.

Mai multe, pe blogul lui Claudiu. 

Bruxelles-ul în două zile

Cu Carmen Ducaru (ICR Bruxelles), la staţia de metrou Botanique, în faţa panoului cu poemul meu

























Cu Luna Miguel (Spania) şi Onno Kosters (Olanda), la lectura & masa rotundă de la PassaPorta

Chiar şi aşa, văzut pe fast forward, Bruxelles-ul a fost minunat.
Mai întâi, pentru oraşul în sine - într-o goană de câteva ore, am apucat să văd cam toată zona istorică, de la Place des Palais la Piaţa Mare, Grote Markt (în care arhitectura flamboaiantă e înfăşurată mai toată în foiţă de aur, încât ai zice că un bulibaşă flamand a tras Grote Markt-ul în ţiplă aurită). Am apucat chiar să petrec o oră într-un anticariat de pe rue Madeleine, am găsit un Lautréamont complet, cu scrisori cu tot, apărut în NRF la Gallimard, cu 6 euro. 
Apoi, pentru felul în care Carmen Ducaru şi Robert Adam (directorul ICR Bruxelles) au organizat totul. Atât vernisajul expoziţiei de poeme din staţia de metrou Botanique, precum şi lectura & masa rotundă de la PassaPorta au ieşit cum nu se putea mai bine. La PassaPorta au fost vreo 120 de spectatori plătitori de bilet, am înţeles chiar că fusese nevoie de rezervări & confirmări - la început m-a cam deprimat gândul că în România n-ai putea face asta, însă se vedea limpede că-i un public reactiv şi conaisseur, format în mulţi ani, poate chiar în decenii de lecturi publice în formatul ăsta. Aşa încât îndrăznesc să sper că în 2022, să zicem, lecturile de poezie cu bilet de intrare vor fi o chestiune normală şi la noi.
Foarte bună mi s-a părut tânăra poetă spaniolă Luna Miguel, cu poemele ei puternice şi antisentimentale despre boală - o bună achiziţie pentru un număr viitor din Poesis Internaţional. M-am bucurat să văd că-l ştia bine pe Nichita Stănescu şi cele 11 Elegii, pe care-l iubea însă mai puţin decât îl iubeam eu pe Bolaño - adorat, de altfel, şi de ea (Bolaño şi Alejandra Pizarnik fiind stelele ei fixe). Iar Gonzalvo, amicul Lunăi de la Institutul Cervantes, îl cunoscuse pe Bolaño în ultimii lui ani, aşa că am avut subiect de discuţie pentru toată seara.
Plimbându-mă prin Bruxelles, fireşte că mă gândeam şi la festivalul de poezie de la Sibiu, care urma să înceapă chiar în ziua întoarcerii mele. Încercam să văd ce aş putea spune la lansarea Cerşetorului de cafea, epistolarul hipnotic al lui Emil Brumaru, când am dat nas în nas cu statuia ecvestră din faţa bisericii Sfântul Iacob din Piaţa Regală. Mă rog, mai degrabă nas în coada calului. Care statuie, am aflat cu stupoare, era a lui Godefroy de Bouillon, primul rege al Ţării Sfinte după asediul Ierusalimului din 1099. Aşadar, tot gândindu-mă la poetul Bulion, cum îl alinta un maliţios, dădusem peste regele Bulion - şi, pe deasupra un rege mistic, ceea ce îmi întărea vechea convingere că şi Emil Brumaru e un poet mistic.
Care poet mistic a fost absolut fermecător în seara lui sibiană de la Humanitas - dar asta e deja altă poveste, fireşte.

Festivalul de poezie al Revistei Transilvania. O istorie ilustrată

(Foto credit: Alexandru Marinovici)















Santha Attila
Michael Astner


Doina Ioanid

Dan Sociu

Andrei Dosa

O. Nimigean

Emil Brumaru

Emil Brumaru

Emil Brumaru, eu

Emil Brumaru, Bogdan Crețu, eu

Sala de festivități a Bibliotecii Astra

Dragoș Varga

Sala de festivități a Bibliotecii Astra

Ion Mureșan

Eu

Alexandru Mușina

V. Leac

Claudiu Komartin, eu

Claudiu Komartin

Gokcenur C.

Dejan Matic

Ruxandra Cesereanu

Constantin Acosmei

Librăria Humanitas

Claudiu Komartin, Milan Dobricic

Ivan Hristov, eu

Ionel Ciupureanu

Claudiu Komartin, Rita Chirian

Claudiu Komartin, Ruxandra Cesereanu, O. Nimigean, Veronica D. Niculescu, Emil Brumaru, eu

Claudiu Komartin, Teodora Coman, Nicolae Coande

Claudiu Komartin, Teodora Coman, Nicolae Coande

Emil Brumaru

Interviu dat lui Marius Chivu pentru "Dilemateca"

Marius Chivu mi-a luat un interviu pentru Dilemateca, poate fi citit aici.
Însă numai de cei care au abonament.
Pentru ceilalţi, îl postez aici (sper să nu falimentez astfel minunata revistă! :) )



































Două din cărţile tale au ca temă sinuciderea tatălui tău, este aceasta trauma originară din care s-a dezvoltat toată poezia ta? În ce măsură literatura ta este consecinţa acestui accident biografic?


Marius, întrebarea ta de început îmi aduce aminte de fandările scurte, pe viaţă şi pe moarte, ale unuia dintre spadasinii preferaţi ai copilăriei mele – Pan Wolodyjowski din Potopul lui Sienkiewicz. Nu ştiu dacă mai ţii minte cum înţelegea el să se lupte: nu cu dantelării baroce ale gesturilor, nici cu furor romantic şi viforos, precum junele prim al romanului, Kmicic – ci, dimpotrivă, litotic şi cumva aticist, cu maximă ergonomie de mişcări, recurgând aproape exclusiv la fandări decisive (ca ale tale), încât, cum repetă Sienkiewicz, „îi stingea pe duşmani ca pe nişte lumânări”. Prin urmare, cum singurul răspuns la o astfel de fandare e o contrafandare, am să-ţi răspund la fel de abrupt: am început să scriu despre sinuciderea lui tata la şapte ani după ce ea s-a întâmplat – mai exact, primele poeme din Biographia litteraria (care apare în 2006) au fost scrise prin 2004. Bizar e că în prima mea carte, Epistole pentru Camelia, din 2002, nu se pomeneşte despre asta decât într-un singur loc, în începutul unui poem care constată că în ’97 s-au produs trei evenimente majore: moartea lui tata, începutul iubirii cu Cami şi întâlnirea cu Mircea Ivănescu. Uite, acum îmi dau seama că am scris cel puţin o carte despre fiecare dintre evenimentele astea. Toate trei sunt, într-un fel, „traumele originare” ale poeziei mele; însă, strict statistic, sinuciderea tatălui meu e trauma prevalentă. Despre ea, e adevărat, am scris cel mai mult. Poate pentru că zecile de minute în care am stat năuc lângă cadavrul lui tata, în vreme ce ce paramedicii încercau în zadar să-l resusciteze, zecile de minute ale morţii lui, adică, au fost cele mai intense zeci de minute ale vieţii mele.
De cîte cărţi e nevoie pentru a te împăca cu o astfel de moarte? Te vezi captiv sau loial acestei teme?
Uneori mă gândesc că un scriitor foarte bun ar fi avut nevoie de o singură carte. Ar fi tranşat totul printr-un singur text definitiv, cu care s-ar fi împăcat, cum spui, cu o astfel de moarte. Cam ca Ileana Mălăncioiu în Sora mea de dincolo, să spunem. Sau ca John Berryman în dialogurile contondente cu sinuciderea tatălui său din Dream Songs – deşi cele 385 de Cântece vis sunt totuşi ceva mai mult decât o culegere uzuală de poeme (sunt, de fapt, cam cât cele şase cărţi ale mele la un loc). Însă îmi aduc apoi aminte de Mircea Ivănescu, pe care sinuciderea fratelui său mai mare l-a bântuit de la textele scrise pe la sfârşitul anilor ’50 până la textele finale de prin anii ’90 – patruzeci de ani a rătăcit, precum Moise, prin deşertul unei astfel de traume. Şi aş zice că se poate vorbi cu egală îndreptăţire şi despre captivitate, şi despre loialitate – e un fel de sindrom Stockholm mai complicat, în care scrisul tău (şi viaţa ta, căci tot aia e) acceptă captivitatea în traumă ca pe o formă de loialitate faţă de mortul drag.
Preluînd sugestia lui Cristi Popescu, în ultima ta carte de poezie, Frînghia înflorită, teoretizezi „poezia ca artă de familie” şi te defineşti drept „poet domestic”... De altfel, ai scris pînă acum cărţi despre şi pentru soţia ta, tatăl tău, fiul tău.... Ce înseamnă, mai exact, o artă de familie, către ce ideal tinde această artă?
Uite cam cum îmi reprezint eu situaţia unui poet de familie: imaginează-ţi-l pe Gregor Samsa, ajuns deja gândac, scriind disperat poeme în care să demonstreze dragilor şi iubiţilor lui asasini că sub carapacea cheratinoasă e el, Gregor, dragul şi iubitul lor frate şi fiu. Imaginează-ţi eforturile deprimante şi comice pe care le fac gheruţele lui ca să mâzgălească pe foi cuvinte cât de cât plauzibile în care să fie prinse, aşa cum e el prins în blestemata de carapace, tot sufletul lor comun, toată memoria lor geminată. Ceea ce face şi mai ridicol un asemenea personaj e că nu cere de la arta lui numai să-i asigure supravieţuirea pură şi complicată. Nu – el vrea, impur şi simplu, să fie fericit. Nici mai puţin, dar nici mai mult. Bref, imaginează-ţi-l pe Gregor Samsa fericit – cam ăsta e idealul unui poet de familie.
Aşadar, tu scrii ca să obţii fericire?
La o întrebare aşa de definitivă, o să-ţi dau un răspuns pe măsură de definitiv: sigur că da! Cu singurul distinguocă efectiv fericit eşti doar atunci când scrii. În rest, adică în afara scrisului propriu-zis, terapeutica poeziei derivă din aceea că poezia e o disciplină. Mai exact, una dintre disciplinele fundamentale ale propriei umanităţi. O formă de individuaţie, la fel de îmbietoare şi de riscantă ca oricare alta. Şi, aşa cum se întâmplă deseori cu cei care intră în acest proces de sinteză a sinelui, destui clachează. Cauze imponderabile fac ca individuaţia să stagneze, iar sărmanul individ se alege cu un sine plasat undeva pe scara intermediară a devenirii. Cu caricatura sinelui propriu, adică. De asta se poate constata că, deşi literatura e o questă a fericirii, comunităţile de scriitori sunt cel mai adesea ghettouri ale melancoliei & nefericirii. Sau, ca să exemplific cu mine însumi – din februarie, de când am terminat Frânghia înflorită, n-am mai putut scrie nici măcar un capăt de vers. Ei bine, de atunci încoace sunt un tip insuportabil, un ursuz şi un arici alături de care e exasperant să trăieşti (întreab-o pe Camelia, dacă nu mă crezi). Ia-mi scrisul, şi m-ai transformat într-un nevrotic. Or, dacă mă întrebi pe mine, prefer să fiu un biet poet domestic decât un nevrotic.
Sintagma de poet domestic pare, totuşi, inofensivă şi nevinovată, poate exista creaţie cu astfel de atribute?
Păi, în măsura în care e imaginabil un Gregor Samsa fericit în sânul familiei, e imaginabilă şi o poezie inofensivă şi nevinovată. Am avut acum câţiva ani un mic şoc când Mircea Ivănescu mi-a destăinuit că poezia lui, atât de decontextualizată politic, avea şi o miză politică secretă: marea lui revanşă faţă de răutatea istoriei, spunea poetul, ar fi fost ca poemele lui să pare scrise într-o ţară liberă, în care comunismul n-ar fi existat niciodată. Aşadar, până şi poezia inofensivă politic a lui Mircea Ivănescu ascunde, în fapt, o grenadă ofensivă sub aparenţa ei nevinovată. Ori, în exact acelaşi sens, ne putem aminti ce spune Kundera despre Hrabal în Une rencontre: umorul enorm din proza lui neutră politic era mai destabilizator pentru comunism decât zeci de manifeste. Oricât de inofensivă şi nevinovată, literatura e aşadar întotdeauna ofensivă şi vinovată. Cât despre sintagma de „poet domestic”, e într-adevăr cam păcălicioasă, de vreme ce-şi propune scopuri atât de maximaliste precum ducerea la bun sfârşit a individuaţiei, chestiune la fel de grea precum citirea din scoarţă-n scoarţă a Cărţii Roşii a lui Jung (ori a lui Breban, bunăoară).
Te-aş întreba şi despre natura imorală a publicării unei literaturi atît de personale, care sînt limitele discreţiei într-o astfel de poezie? Este tipărirea o formă de penitenţă? Este scrisul o formă de vindecare dar cu condiţia să aibă public? După cum vezi, nu te întreb de ce scrii, ci de ce anume publici?
Încercând să păstrez metafora medicală din întrebarea ta, aş zice aşa: pentru poet, publicul e cam ca psihanalistul – nefăcând nimic, face de fapt totul. Tu stai întins pe canapea, povesteşti toate ale tale, el nu spune nimic, mai tuşeşte doar din când în când, mai scoate câte un „hm, interesant” rarissim şi, la sfârşit, te trezeşti tam-nesam vindecat. Fără îndoială că ţi-ai putea spune toate poveştile alea singur, exact la fel; de asemenea neîndoielnic e că ele nu te-ar mai vindeca. Şi mai e ceva: poezia, draga de ea, e de o cruzime feroce. Vine aproape întotdeauna numai la cei care-s dispuşi să se jupoaie de vii cu zâmbetul pe buze. (Eu, mă grăbesc să spun, nu-s!) Marele strămoş al poeţilor domestici spunea, într-o traducere literală, cam aşa: „O, Doamne, dă-mi puterea şi curajul / să-mi contemplu inima şi corpul fără dezgust”. Micul meu amendament la versurile astea, pe care mi le recit adesea ca pe o mantră, prevede că amintita contemplaţie trebuie să fie publică: dacă-i show, atunci show să fie. Atâta doar că n-am ajuns niciodată în stare să-mi privesc inima fără dezgust. (Despre corp, ce să mai vorbesc...)
Asta presupune că vindecarea interioară aduce cu sine sfîrşitul poeziei? Poţi fi „externat” din poezie?
Nu ştiu dacă poezia încetează atunci când dispare boala, însă ştiu sigur că poezia poate să te părăsească definitiv nu numai atunci când eşti nepoetic de sănătos, dar chiar şi atunci când eşti mai bolnav. Am văzut asta la Mircea Ivănescu, pentru care dispariţia doamnei Stela în 1999 n-a mai însemnat şi revenirea terapeutică a poeziei. De data aceea, trauma n-a mai fost locvace. Ori să ne gândim la Rimbaud: n-aş zice că „sfârşitul poeziei” a venit la el ca urmare a unei vindecări interioare. Dimpotrivă, poate că la el sinteza sinelui, sau individuaţia, cum vrem s-o numim, a avut nevoie de suma altor experienţe şi i-a cerut să exemplifice pe viu suferinţa şi nebunia fantasmate în poeme. I-a cerut ca viaţa să devină corelativul obiectiv al propriei poezii. Ceea ce el a şi făcut, la fel de radical ca şi în poezie – dar n-aş îndrăzni să numesc asta „vindecare interioară”. Ca să nu mai bat atât apa-n piuă: da, cred că cei vindecaţi bine-mersi nu mai au nevoie de poezie – decât eventual în calitate de cititori.
Cum îţi primeşte/priveşte poezia propria ta familie?
Slavă Domnului, cu indiferenţă! Sau, ca să fiu mai exact, cu un fel de îngăduinţă amuzată. Şi sper din toată inima că aşa vor rămâne lucrurile şi pe mai departe; mi-e complet nesuferit genul scriitorului venerat de familie, poetul domestic din mine se revoltă cumplit când vede pe cineva subordonând familia poeziei – ele trebuie să fie exact ca puterile în stat, nu pot conlucra eficient decât când sunt reciproc independente. Sau, mai precis, nu pot fi cu adevărat împreună decât atunci când sunt etanş separate. Nu fac deloc paradoxuri, orice poet domestic ştie exact ce vreau să spun.
Mă gîndesc dacă nu cumva un poet domestic îşi trădează familia scriind despre ea?
Chiar despre trădare n-aş vorbi, dar scrisul cere un timp pe care-l furi din viaţa familiei – în loc să trăieşti secundă de secundă alături de cei dragi, cauţi mereu un colţ în care să-ţi vezi de fantasmele & bovarismele tale. Asta nu poate fi decât enervant pentru ei, bănuiesc. Dacă înţeleg bine, întrebarea ta bate însă altundeva, anume înspre zona indiscreţiei comise de o poezie excesiv de biografistă, cum e prin însăşi natura ei orice poezie domestică. Din punctul ăsta de vedere, aşa e, poezia e un soi de trădare – şi toţi poeţii biografişti & domestici serioşi îţi dau deseori senzaţia că tu, ca cititor, comiţi o indiscreţie, tragi cumva cu ochiul pe gaura cheii la istorii de familie care nu te prea privesc. Bizar (şi cumva miraculos) e că, în cele din urmă, atunci când citeşti poeţi biografişti cu adevărat mari, precum Berryman ori Snodgrass (sau Mircea Ivănescu, fireşte), înţelegi că toate lucrurile acelea extrem de personale te privesc şi pe tine, sunt la fel de aproape de tine ca şi cele mai intime probleme personale al tale. Şi, dacă tot am folosit cuvântul „intim”, profit să fac aici o mică paranteză – m-a iritat folosirea lui peiorativă în critica română, practic orice poet catalogat drept intimist e imediat declasat. Or, intim vine din superlativul lui „intus” şi desemnează tot ce e mai dinlăuntrul fiinţei noastre, ceea ce se află în Sfânta Sfintelor sinelui nostru. (Iartă tonul prea exaltat, vine ca reacţie emoţională la bemolii despre care vorbeam). A fi poet intimist ţine, aşadar, de registrul superlativului, nu al peiorativului. Am ţinut neapărat la paranteza asta pentru că mi-a ieşit pe nas de câte ori l-am văzut pe Mircea Ivănescu decretat din vârful buzelor de anumiţi critici drept poet „intimist”, ergo minor.
Pentru că eşti deopotrivă un mare cititor şi un bun comentator de poezie, prin urmare eşti la curent cu ce anume şi mai ales cu cît de mult se publică, te-aş întreba dacă nu ai şi tu impresia în ultimii ani a unei inflaţii de debuturi premature? Cum îţi explici?
Debuturile sunt aproape întotdeauna premature, până şi Nina Berberova, debutând la 84 de ani, ar mai fi putut aştepta puţin. Cât despre debutanţii noştri, nu cred că-s neapărat mai grăbiţi decât noi, cei care debutam cu zece ani în urmă; pur şi simplu pentru ei vremurile sunt mai favorabile, au vreo patru-cinci edituri la care pot să publice poezie în condiţii onorabile, respectivele edituri îi caută şi-i antamează de la primele pagini notabile publicate sau de la primele premii câştigate la concursurile pentru liceeni – în a căror proliferare (a concursurilor, iar nu a liceenilor!) e de căutat de asemenea un motiv pentru efervescenţa asta reală a debuturilor în ultimii doi-trei ani. Şi poate că există, cine ştie, şi o anumită ciclicitate: între ’92 şi ’95 au debutat grupat Iustin Panţa, O. Nimigean, Ioan Es. Pop, Judith Meszaros, chiar şi Cristian Popescu, într-un fel; peste şapte-opt ani, prin 2002-2003, au debutat de asemenea grupat Dan Sociu, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Dan Coman, Ştefan Manasia şi ceilalţi magnifici; iar acum, după alţi şapte-opt ani, poate că a venit rândul unei alte serii de debutanţi remarcabili, cu Andrei Dosa, Matei Hutopila, George Serediuc, Alex Văsieş şi Radu Niţescu pe post de ice-breakeri.
Nu ţi se pare că marile edituri au cam abandonat poezia tinerilor?
N-aş zice că de abandon ar fi vorba, dacă mă gândesc că-n toamna asta Cartea Românească o să lanseze nu mai puţin de patru cărţi ale unor poeţi tineri remarcabili: e vorba despre Rita Chirian, Ofelia Prodan, Vlad Moldovan şi Dan Sociu. Dar e perfect adevărat că, în ultimii ani, tinerii s-au orientat către edituri emergente, mici dar ambiţioase – în primul rând Charmides, Tracus Arte, Casa de Pariuri Literare, Casa de editură Max Blecher. Edituri care şi-au făcut de altfel bine treaba, câtă vreme cărţile lor au obţinut nu numai succes de critică (cronici numeroase, prezenţe în topuri anuale etc.), dar chiar şi premii dintre cele mai importante. De altfel, din câte ştiu, în destule ţări occidentale editurile care publică poezie sunt mai degrabă cele mici şi mijlocii, aşa că poate că nu-i vorba decât despre o aşezare a lucrurilor mai în logica pieţei de carte.
În cele cîteva prelegeri despre literatura română pe care le-am ţinut în străinătate am spus că, dacă ar fi suficiente traduceri, România ar fi în poezie superputerea Europei... Pentru că citeşti poezie şi în alte limbi şi pentru că faci deja de doi ani o antologie cu cele mai bune poezii ale anului, cum ţi se pare că stăm cu poezia, ca valoare, ca audienţă la cititori, ca prestigiu de imagine în cîmpul cultural?
Da, de doi ani facem, Claudiu Komartin şi cu mine, antologia asta. Care are, cum ştii, dimensiuni de roman, cu toate că-i destul de restrictivă – nu numai în ce priveşte selecţia poeţilor, dar şi a poemelor: alegem cam patru-cinci poeme pentru fiecare autor. De unde rezultă că, într-adevăr, se scrie şi mult, şi bine. Avem, vorba poetului manelist, valoare; în ce priveşte audienţa şi prestigiul de imagine, ştim amândoi că aici e buba. Însă, dacă ne consolează cu ceva, caprele poetice ale vecinilor o duc şi mai rău. În majoritatea ţărilor din Europa, se debutează mai greu, un tânăr talentat poate spera să aibă un volum în jurul vârstei de 30 de ani. Însă compensează, ce-i drept, cu prestigiul de imagine; văd relativ frecvent pe TV5 poeţi tineri vorbind invitaţi la diverse emisiuni, de pildă. Şi, mai ales, au un sistem de burse la care nu putem decât visa plini de admiraţie & fiere – în Suedia sunt frecvente bursele de 2.000 de euro pe lună, timp de doi ani, în care n-ai altceva de făcut decât să stai şi să scrii. Poeţii suedezi care-mi povesteau asta erau foarte revoltaţi de cuantumul mic al bursei, inferior salariului unui profesor debutant, ziceau ei. Sau, ca să ne uităm ceva mai aproape de ograda noastră, şi slovenii au o profuziune de burse pentru poeţi. Evident că n-am nici o speranţă că se va ameliora ceva în anii proximi, având în vedere dezastrul din administraţia culturală din ultimele luni. Acum, după dispariţia ICR-ului (căci de dispariţie vorbim, nu de schimbarea conducerii), avem ăi mai prima poeţi şi a mai ultima administraţie culturală, dacă e să ţi-o spun pe şleau.
Mda, şi eu cred că ICR-ul a fost, practic, desfiinţat, cu asemenea buget a devenit un institut fantomă, dar, oare, nu genul acesta de vitregii ajută poezia? Are nevoie poetul de timp şi bani ca să scrie cu adevărat poezie?
Am citat de câte ori am avut ocazia conjectura aceea a lui Ion Mureşan după care poeţii sunt ca anticorpii – atunci când ceva e infectat în corpul social, sunt secretaţi în număr mare pentru a neutraliza boala. Aşa s-ar explica, la urma urmei, de ce poezia e mai vie şi mai sănătoasă taman în acele locuri în care răul istoric e mai prezent – în România, în Serbia, în Croaţia (poemul Anthem al croatului Boris Dežulovića încrâncenat carnea pe mine), în Orientul Apropiat, în America Latină... Există o antologie Norton extraordinară, apărută în 2008, numită Language for a New Century şi alcătuită de Tina Chang, Nathalie Handal şi Ravi Shankar – e acolo ramasată poezie contemporană din zonele de conflict din Orientul Mijlociu şi din Asia, în primul rând, dar şi din alte locuri în care umanitatea e în criză profundă. Ideea antologiei le-a venit celor trei autori după evenimentele din 11 septembrie 2001, şi au muncit şapte ani la edificarea acestui teribil conglomerat de suferinţă şi lumină (căci o neaşteptată lumină irizează textele astea negre şi bolnave). Ei bine, antologia asta ar fi meritat să poarte pe copertă drept motto ipoteza lui Mureşan despre poeţii-anticorpi, în asemenea măsură pare o ilustrare a ei. Dar, dacă e adevărat că poetul n-are nevoie de bani ca să caute fericirea de dincolo de (sau chiar din) traumele lui, e la fel de adevărat că ce s-a întâmplat cu ICR-ul e o mizerie.   
Cum ţi se pare recentul top al revistei Corpul T dedicat celor mai bune volume de poezie din ultimii 22 de ani? A nedreptăţit pe cineva? Rezistă? Se va reconfigura în anii ce vin?
Nu prea mi se pare OK să vorbesc despre topul Corpului T, fiind eu unul dintre cei amintiţi acolo, adică nu mi se pare cuşer să fiu şi jucător, şi arbitru, dar o să spun două vorbe, nu mai mult...
Mai ales că volumul tău cel mai votat este Biographia, care nu mi se pare cel mai bun, dacă-mi permiţi... Apreciez enorm la literatura ta, faptul că volumele tale (cel puţjn ultimele trei) nu sînt doar nişte colecţii de poezii, sînt suite, fiecare carte este un lung poem...
Aşa e, am încercat să scriu câte un poem amplu care să poată funcţiona atât de sine stătător, cât şi în silogism cu cele anterioare. Însă nu despre mine-i vorba aici, ci despre topul respectiv – aşadar, revenind, găsesc aproape revoltătoare absenţa dintre nouăzecişti a lui Iustin Panţa, ale cărui cărţi sunt încă vii şi nevătămate, destule pagini se fac vibratile la lectură; ignorarea lui după zece-unsprezece ani de la dispariţia fizică mi-a adus aminte acea anecdotă cu Nichita Stănescu în care, întrebat de ce nu pleacă din ţară, de vreme ce e celebru, poetul ar fi răspuns: „Cum să plec? Ăştia în două-trei săptămâni te uită!”. Tare mă tem că avea dreptate – deşi a murit la 36 de ani, Panţa a lăsat în urmă o operă substanţială, sunt câteva cărţi peste care nu se poate trece. Şi uite că s-a trecut. În fine... Apoi, douămiiştii sunt totuşi sub-reprezentaţi, şi numeric, şi ca poziţie în top. Însă e cumva normal, fireşte că vârsta devine un criteriu axiologic într-o astfel de întreprindere; vreau să spun că, dacă ar avea de ales între Ieudul fără ieşire, Arta Popescu, Jucăria mortului şi Ghinga, cărţi, după mine, absolut la fel de puternice, oricine le-ar transcrie în ordinea cronologică a naşterii autorului, poate cu o mică ezitare între Es. Pop şi Popescu, în funcţie de gustul fiecăruia. Fireşte că se va reconfigura, ca orice canon şi ca orice top, însă nu prea mai e loc de surprize fundamentale. Va fi mai degrabă vorba despre renegocierea locului în top decât despre new entry-uri eclatante.   
Lipsesc multe titluri foarte bune precum Bucla lui TO Bobe sau Din amintirile unui Chelbasan de Anamaria Sandu sau Floarea de menghină a Svetlanei... dar eu am observat şi altceva, că voturile au mers mai degrabă înspre partea hard şi dark a poeziei (deşi cîştigătorul absolut e Levantul)... Este aici o prejudecată a valorii?
O, da, despre asta sunt sigur, există o întreagă mitologie a poeziei-ca-suferinţă! Nu că eu n-aş crede că poezia şi trauma sunt inextricabil legate, dovadă stă ce am spus mai sus; însă poezia nu e numai suferinţă, e în egală măsură şi fericire, ba chiar e mai greu să scrii poezie despre fericire decât poezie despre traumă. A spus-o Houellebecq însuşi, l-am văzut într-o emisiune pe TV5 în care mărturisea că visul lui e să ajungă un scriitor suficient de bun ca să scrie o carte de poeme despre fericire (el a şi debutat ca poet, de altfel), întrucât literatura traumei e prea uşor de scris,se pune singură în pagină, suferinţa se îmbină în celuloză precum sângele în tifon (comparaţia asta finală îmi aparţine, nu-i a lui Houellebecq, nici măcar el n-ar fi putut spune ceva atât de patetic). Am simţit, de altfel, pe pielea mea efectele acestei prejudecăţi, atunci când a apărut Sebastian în vis. Nu că n-ar fi fost o carte norocoasă – a avut aproape treizeci de cronici, ceea ce cred că-i foarte mult pentru ecosistemul nostru literar, a primit câteva premii, mă rog, a avut micul ei destin. Dar unii dintre prietenii mei, foarte buni cititori de poezie şi excelenţi poeţi, n-au putut digera cartea asta, mi-au spus-o deschis şi prieteneşte şi cu asta basta. A păţit-o şi Dan Coman, cu Dicţionarul Mara, o carte foarte frumoasă, dar la care prejudecata temei a funcţionat, de asemenea. Şi atunci cum să nu-l admiri o dată în plus pe Emil Brumaru, care, la decernarea premiului Opera Omnia al Observatorului cultural, dar şi în epistolarul recent apărut (Opere 3, adică), mărturiseşte franc că, într-o literatură de nefericiţi, aşa cum e literatura română, el nu poate scrie decât pe fericire?
Mulţi poeţi şi-au exprimat, în ultimii ani, mai nuanţat sau mai dur nemulţumirile faţă de criticii literari, dar dincolo de reproşuri şi uneori chiar înjurături, criticilor (care, apropo, abia dacă mai au unde scrie, sînt prost plătiţi, sînt automat suspectaţi de ignoranţă, rea credinţă, oportunisme etc.) nu li s-a recunoscut niciodată meritul de a fi popularizat şi promovat în toate felurile posibile poezia română, fie prin eseuri şi conferinţe ţinute în străinătate, fie prin propuneri, nominalizări şi recomandări pentru burse, traduceri, workshop-uri, prezenţe la tîrguri de carte etc. Cum au ajuns criticii să fie atît de dispreţuiţi?
Ei, n-o lua şi tu atât de în serios. Face parte din fişa postului unui critic să fie când adulat, când înjurat, deseori de aceeaşi limbă – adu-ţi aminte de Ion Barbu şi E. Lovinescu, de pildă. Acum, sincer să fiu, orice critic, oricât de bun ar fi, e uneori enervant când intră la o idee şi o ţine langa cu ea – că tot l-am pomenit pe Lovinescu, citind Critice-le nu poţi să nu te iriţi văzând cât îl tot exaltă pe Baltazar, pe care-l pune laolaltă cu Eminescu şi autorul Mioriţei (literal!), contrapunîndu-l expressis verbis lui Bacovia şi, implicit, lui Barbu. Te enervezi acum, la 80-90 de ani după textul cu pricina, darmite bieţii contemporani, cât vor fi bombănit printre dinţi! Însă cine nu ţine la înjurătură nu face de critic, aş zice. Poeţii vor toţi să fie iubiţi şi corcoliţi; cum nici un suflet de critic nu-i atât de plin de iubire & corcoleală, iaca pozna. Mai e însă ceva care cred că explică lamentaţiile poeţilor: cu generaţia noastră, s-a cam întrerupt o filiaţie a criticilor genuini de poezie, empatici & voluptuoşi, scriind despre poezie discursuri îndrăgostite şi calofile, cu pagina inflamată de un soi special de lirism (există, aşadar, şi o variantă de lirism critic, nu doar poetic) care-o face recitibilă nu doar quacritică, cum ar spune H.-R. Patapievici, ci şi qua poezie. Mă refer la filiaţia Lovinescu-Negoiţescu-Matei Călinescu-Raicu-Valeriu Cristea-Grigurcu-Cistelecan-Soviany, fireşte. Paginile criticilor douămiişti nu mai au vibrato-ul acela. Poate doar la Doris Mironescu, sau la Antonio Patraş, însă cam atât. Iar poeţii, cum spuneam, vor să fie corcoliţi, cer criticului să fie prietenul lor ideal. Recunosc, sunt de asemenea foarte puţini poeţii care să merite din partea criticului tot efortul ăsta. Al scrisului empatic & epifanic şi al prieteniei, adică.  
Te contrazic aici, căci de fiecare dată cînd criticii scriu cald şi personal sînt taxaţi drept impresionişti, fără metode critice etc.. Şi-apoi nu ştiam că poeţii aşteaptă iubire de la critici? Sau poate că poezia ultimului deceniu e mai greu de iubit...
Da, cred că-i greu de iubit, la cât e de neagră-n cerul gurii...  Dar, de fapt, poezia a fost întotdeauna hachiţoasă şi belalie, ca toate damele fatale. Spui că, atunci când scriu cald şi personal, criticii sunt taxaţi de impresionişti lipsiţi de metodă. Aşa e – dar bagă de seamă că cei care-i taxează nu-s nicidecum poeţii, ci ceilalţi critici. Poeţii vor cu disperare ca oficiul critic să nu fie făcut de un tată aspru şi drept, ci de o mamă iubitoare şi dorlotantă, pe care s-o poţi îndupleca cu mici şantaje afective. Chiar şi cei mari simt aşa, sau poate mai ales cei mari – să ne aducem aminte de Baudelaire, care încerca disperat să-i intre-n graţii lui Sainte-Beuve, trimiţându-i flori şi turtă dulce. Cum ştim, marele critic nu s-a lăsat, a făcut pe tatăl aspru şi neînduplecat – şi rău a făcut. Aşa că, ce să spun, fiţi şi voi ceva mai mămoşi, gândiţi-vă că poeţii ăştia care scriu cu sânge au sertarele pline de turtă dulce pe care abia aşteaptă să aibă cui o trimite!