Radu Vancu's Blog, page 19
January 11, 2013
Marius Conkan. Lansare la Cluj, luni, de la 18.30
Una dintre cele mai bune cărţi de poezie din 2012 este Extazul Sfântului Markon a lui Marius Conkan.
O să spun asta la lansarea ei de la Cluj, luni, de la 18.30, la Librăria Book Corner.
Reproduc mai jos cuvintele mele de pe coperta a patra.
Dacă Ianuş & co au luat de beatnici anarhismul şi, în general, insurgenţa social-politică, Marius Conkan ia de la Ginsberg pathosul vizionar şi mistic, reîncărcând astfel discursul poetic cu toate atributele demonizate şi exorcizate (nu cu deplină eficienţă, iată) de vulgata postmodernă autohtonă – aşa încât poezia din Extazul Sfântului Markon va fi oraculară, epifanică, vizionară („văd”, repetă el obsesiv – aşa cum maestrul american repeta obsesiv „am văzut”), atrasă hipnotic de numinos, pe care-l decriptează în toate faldurile şi cutele realului, cât de mignone ar fi ele (vorbeşte la un moment dat de “votca numinoasă” – se cunoaşte că în Clujul lui Conkan își bea votca și Ion Mureșan). Mizând, ca în poemele ample ale lui Ginsberg şi ca în imnele liturgice, pe retorica figurilor repetiţiei, tânărul poet contrage totul în versetele lui aluvionare, juxtapunând bine mersi cele mai dispare zone ale realului: „Dunărea curgea peste piramida lui Keops şi Burj al Arab, / peste Vezuviu şi Popocatepetl, / peste grădini de exterminare şi tancuri mesianice”, „Dunărea curgea peste zidul chinezesc şi oracolul de la Delphi, / peste Colosseum şi Santa Maria degli Angeli, / peste cimitirul vesel şi muzeul Madame Tussaud”. În vremuri minimaliste, Marius Conkan e as maximalist as it gets. O frondă pe care poezia lui o ilustrează, nu încape vorbă, strălucitor.
January 8, 2013
Sebastian. Cartea preferată
Dilema Veche (mă rog, de fapt Dilemateca) a făcut o anchetă teribil de serioasă privind Cărţile preferate de copiii scriitorilor.Ce au răspuns Ana Dragu, Raluca Dună, Dan Lungu, Antonio Patraş, Răzvan Petrescu, Adina Rosetti, Simona Sora, Lucian Dan Teodorovici & Mihaela Ursa puteţi vedea aici. Copiez mai jos răspunsul meu.
Cum Sebastian are 3 ani şi jumătate, e limpede că, pînă de curînd, cărţile lui preferate au fost cele fără text, numai cu imagini & abţibilde. E drept, există o poză făcută pe la 2 ani în care citeşte absorbit pe oliţă o ediţie Wordsworth din Shakespeare - însă e un fake snob. Prima lui poză într-adevăr livrescă e din Librăria Humanitas, ţinînd iluminat în mînă o carte uriaşă pe a cărei copertă se poate citi 1000 de camioane şi maşini cu abţibilde. Avea vreo 2 ani şi jumătate, cred, şi a citit-o cu răbdare de kabbalist - a permutat cele 1000 de abţibilde în toate combinaţiile posibile, la fel cum alţii permută literele Torei pentru a afla numele lui Dumnezeu. Pe la 3 ani a învăţat literele mari de tipar, aşa încît era în stare să găsească singur în librării cărţile pe a căror copertă era scris numele supereroului favorit - micuţa, modesta, ultraperfecta (şi hiperenervanta, dacă mă întrebaţi pe mine - aşa că mai bine nu mă întrebaţi) locomotivă Thomas. Camelia i-a cumpărat tot felul de cărţi de poveşti pentru care în copilărie mi-aş fi dat sufletul personal - ba chiar mi l-aş da şi acum, pentru unele; el rămîne însă la toate nepăsător şi rece, ştie doar una şi bună: Thomas e prietenul pe care-l iubeşte fără fisură. Îmi aduce autoritar cărţile cu desene multe şi texte minimaliste, mi le trînteşte în poală şi-mi porunceşte: "Citeşte-mi-o pe cea cu Thomas şi trenul de intervenţie!" Îi citesc, el urmăreşte corespondenţa dintre imagini şi cuvinte şi, pe măsură ce se iluminează, îmi dau seama că era să fac o mare greşeală: sufletul trebuie să mi-l dau de acum înainte pe cărţile lui, nu pe ale mele. Aşa merge treaba.
Cum Sebastian are 3 ani şi jumătate, e limpede că, pînă de curînd, cărţile lui preferate au fost cele fără text, numai cu imagini & abţibilde. E drept, există o poză făcută pe la 2 ani în care citeşte absorbit pe oliţă o ediţie Wordsworth din Shakespeare - însă e un fake snob. Prima lui poză într-adevăr livrescă e din Librăria Humanitas, ţinînd iluminat în mînă o carte uriaşă pe a cărei copertă se poate citi 1000 de camioane şi maşini cu abţibilde. Avea vreo 2 ani şi jumătate, cred, şi a citit-o cu răbdare de kabbalist - a permutat cele 1000 de abţibilde în toate combinaţiile posibile, la fel cum alţii permută literele Torei pentru a afla numele lui Dumnezeu. Pe la 3 ani a învăţat literele mari de tipar, aşa încît era în stare să găsească singur în librării cărţile pe a căror copertă era scris numele supereroului favorit - micuţa, modesta, ultraperfecta (şi hiperenervanta, dacă mă întrebaţi pe mine - aşa că mai bine nu mă întrebaţi) locomotivă Thomas. Camelia i-a cumpărat tot felul de cărţi de poveşti pentru care în copilărie mi-aş fi dat sufletul personal - ba chiar mi l-aş da şi acum, pentru unele; el rămîne însă la toate nepăsător şi rece, ştie doar una şi bună: Thomas e prietenul pe care-l iubeşte fără fisură. Îmi aduce autoritar cărţile cu desene multe şi texte minimaliste, mi le trînteşte în poală şi-mi porunceşte: "Citeşte-mi-o pe cea cu Thomas şi trenul de intervenţie!" Îi citesc, el urmăreşte corespondenţa dintre imagini şi cuvinte şi, pe măsură ce se iluminează, îmi dau seama că era să fac o mare greşeală: sufletul trebuie să mi-l dau de acum înainte pe cărţile lui, nu pe ale mele. Aşa merge treaba.
January 3, 2013
Aurel Pantea, "Nimicitorul"
Aurel Pantea şi Ion Mureşan, la Zilele Revistei Familia, octombrie 2008.
[Imagine preluată de pe blogul lui Alexandru Seres]
[cronica mea din Euphorion, 6/2012]
Nimicitorul. Cu majusculă
Într-un fel, din punctul de vedere al posterităţii sale critice, Aurel Pantea a tras marele loz câştigător în 2008, o dată cu apariţia Istoriei critice a literaturii române: el este, nu mai încape vorbă, unul dintre marii nedreptăţiţi de acolo, alături de Mircea Ivănescu şi Ion Mureşan, de pildă. Şi, după cum atunci când vorbim de Sainte-Beuve reflexul prim e de a aminti uriaşele, genialele lui rateuri (recteBaudelaire, Flaubert etc.), tot astfel atunci când se va vorbi despre Nicolae Manolescu şi Istoria lui canonizatoare am bănuiala că reflexul prim va fi acela de a înşira erorile lui de judecată – între care cea privitoare la poezia lui Aurel Pantea ar trebui considerată cea dintâi, de vreme ce ceilalţi poeţi sunt, de bine, de rău (mai ales de rău, ce-i drept), prezenţi în paginile embelfricotatului op, pe când Aurel Pantea e absent cu totul.Iată, însă, că pe Aurel Pantea locul dobândit oarecum apofatic în Parnasul canonic nu-l determină să se lase de scris (se cunosc cazurile, nu insist). După apariţia Istoriei critice, Pantea a publicat două cărţi de poezie superlative – Negru pe negru, în 2009 (un fel de demi-antologie, aş zice), şi Nimicitorul, în 2012, cea din urmă ocazionând textul de faţă. Fără să fie puncte de inflexiune ori de revoluţie în raport cu poezia lui de până acum, cele două cărţi negre şi nimicitoare îi ranforsează pe de o parte structura de rezistenţă, demonstrând strălucitor cât de puternice sunt textele lui Pantea (în sensul în care Harold Bloom vorbeşte despre „poeţi puternici”, fireşte – adică de poeţi în care anxietatea influenţei e quasi-nedetectabilă, ei fiind surse ale numitei anxietăţi pentru poeţii subsecvenţi); iar pe de altă parte, îi precizează încă mai net şi mai limpede poetica, miza aşa-zicând ideologică a unei poezii de o atât de acută conştiinţă de sine. Astfel, textele din Nimicitorul îşi arată, încă mai decis (şi mai decisiv) decât cele din Negru pe negru, descendenţa din acea conştiinţă a „transcendenţei pline” teoretizate extensiv de Pantea. Disidenţa poetului faţă de modernism, se vede acum cât se poate de clar, nu se face nici dinspre postmodernism (poezia lui Pantea fiind tot ce poate fi mai nepostmodern), nici dinspre antimodernism (aşijderea), ci mai degrabă dintr-un tip special de hipermodernism; rămânând, după terminologia lui Gheorghe Crăciun, un poet reflexiv, imersat cu toată fiinţa în materia limbajului, asemenea poeţilor moderni, Pantea contrazice totuşi punctual, cu rigurozitate matematică, portretul-robot al poetului modern, ori mai degrabă al poeziei moderne, aşa cum a fost el fixat de Hugo Friedrich în celebrul lui studiu (şi atât de limitativ – fie şi numai fiindcă lasă pe dinafară pe unul dintre cei mai influenţi părinţi ai modernităţii, genitorul suprarealiştilor şi, implicit, al beatnicilor, Lautréamont). Dacă Friedrich postulează conştiinţa transcendenţei goale drept punct origopentru poetul modern, Pantea îi contrapune numaidecât conştiinţa unei transcendenţe pline, manifestă în toate articulaţiile limbajului poetic; de asemenea, creştinismul în ruină teoretizat de Friedrich e înlocuit la Pantea de un creştinism crepuscular, agonic, însă deloc delabrat ori ruinat – Dumnezeul lui fiind unul vital, ba chiar hiperactiv, e drept că deseori terific în raport cu creatura, însă, cum fiecare înger e înspăimântător (schrecklich, ne spune Rilke), fireşte că nu ne putem aştepta la mai puţin de la Creatorul îngerilor şi al tuturor văzutelor şi nevăzutelor: „Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame, / Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face raţionamente, / e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sunt dispreţul, dragostea şi răzbunarea, / nu face politică, o suportă şi o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele, / stă cu peştii şi pe toţi îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor / le e un pic mai puţin teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi / exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot” (p. 21). Procedând astfel, Pantea construieşte programatic un set de categorii poetice punctual opozabile celor ale lui Friedrich, rămânând însă în acelaşi timp un poet pentru care limbajul e, dacă nu transcendenţa însăşi, atunci cel puţin singura interfaţă cu aceasta – adică un poet de aparenţă modernistă. Negând aşadar categoriile modernismului poetic, pentru a le reconstrui într-o variantă tare, plină, Pantea pare a fi, după cum spuneam, mai degrabă un poet hipermodern.Limbajul e, aşadar, interfaţa cu o transcendenţă plină; iar sediul limbajului e trupul, în el cresc vorbele şi în el se produce întâlnirea autoscopică şi catastrofică a limbajului cu sine – după cum probează, printre altele, acest tulburător poem: „Am vorbit, Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit / cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele / mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău, / stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte, / că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sunt întunecate, / Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă / aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte” (p. 15). Iar metastazarea limbajului în corp e atât de generalizată şi atât de eficientă, încât chiar şi după moarte propoziţiile subzistă în corp, precum urmele cianurii în păr, să zicem: „ne întoarcem în materia pură, fără buze, / cu pământ în gură şi cu propoziţii” (p. 7). „Nimicitorul” nu ar fi aşadar, pe cât se pare, transcendenţa, cât limbajul care-i este agent şi mediu; corpul e un recipient prea fragil pentru energia activă în limbaj. Aşa se explică de ce, fascinat şi terorizat de limbajul nimicitor al poeziei, Pantea nu e totuşi un iconoclast ori un apostat – ba chiar unele texte sunt de-a dreptul psaltice, cum e cazul splendidului poem final adresat lui Isus. El ştie că nu transcendenţa e prea dură, ci bietul corp prea fragil: limbajul care-l informează îl şi distruge. În vremuri prea de tot minimaliste, Pantea e cel mai maximalist dintre poeţi. Pentru el, nici o diminuare a poeziei nu e acceptabilă – nici în discurs, nici în expresie, nici în temă, nici în emoţie. Poezia şi toate ale ei se scriu cu majusculă. Precum numele Nimicitorului.
Aurel Pantea, Nimicitorul, editura Limes, 2012, 100 p.
December 29, 2012
Radu către Claudiu. A şasea scrisoare
Dragule,
Nici nu mai ţin minte de când nu ne-am mai scris. Cred că de prin februarie. Sau să fi fost martie? Oricum ar fi, a mai trecut un an prin noi, au fost şi soare, au fost şi ploi, vorba marilor oameni. Am ajuns de atâtea ori în Bucureşti (eu), de atâtea ori în Sibiu (tu), încât apropierea asta fizică făcea cumva inutile scrisorile. Iar când am fost departe în spaţiu unul de altul, eu la Chişinău ori la Bruxelles, tu la Istanbul şi Viena, a fost timpul mult prea scurt ca să putem să aşternem ceva pe hârtie. M-am simţit vinovat faţă de epistolarul nostru, care începuse să crească s-ar zice ca din apă în pofida (ori, poate, chiar graţie) depărtării dintre noi – tu fiind în lunile alea la Londra, iar eu la Sibiu –, pentru ca apropierea noastră prea intensă să-l pună pe foc, în toată virtualitatea lui. Aşa că o să iau eu iniţiativa acum, după cele cinci scrisori ale tale şi cele cinci răspunsuri ale mele. Schimbăm aşadar la cinci, ca la ping-pong. O să trec eu la serviciu.
Oarecum ca o reacţie de apărare faţă de oribilul vortex politic, am citit prea mult şi prea amestecat în ultimele luni – şi acum mi-e greaţă, sunt bolnav chiar şi fizic, dar mai ales mă încearcă o greaţă a creierului, ca şi cum aş avea în cap un colon înfundat cu excremente policolore, gata să explodeze oricând. Iar dacă fac efortul să-mi amintesc vreun dish care să-mi fi dat creierul bulimic pe spate, constat că am o problemă – îmi amintesc mai degrabă eseuri & critică decât literatură per se. Îmi vin, de pildă, în minte cartea lui Iovănel despre Sebastian (eclatantă), Breviarul sceptic al lui Gherghel (hiperinteligent, ultraludic, entuziasmant), lecţiile despre poezie susţinute de Ingeborg Bachmann la Universitatea din Frankfurt şi publicate în serial de revista PO&SIE prin 1985... Luat repede, la proză pot lista doar Hotel Universal, romanul Simonei Sora (o revelaţie – doar conversiunile en fanfare ale poeţilor Nimigean & Soviany la proză şi cea a criticului Marius Chivu la poezie mi-au mai revelat o surpriză de asemenea proporţii; ce romancier mateino-cortázarian camufla excelentul critic al Dilemei vechi!), plus cei doi DeLillo traduşi excelent, ca de obicei, de Vera Niculescu, Cosmopolis şi Point Omega, jucării sofisticate & strălucitoare produse de o tehnologie la care proza noastră nu prea are acces – dar cumva parcă prea economicoase, mai degrabă synopsisul bine făcut al unor romane excepţionale decât romanele ca atare. Aseară am început Cronicile genocidului, deocamdată e sordid & puternic, în linia celui mai bun Aldulescu. Abia la poezie ce-aş putea încropi o listă mai lunguiaţă, în primul rând cu admirabilele cărţi de la Blecherul nostru, cu debutanţii de la Casa de Pariuri Literare, cu seria excelentă de la Cartea Românească... Tot poezia, drăguţa de ea, mai salvează finalul filmului. Tot ea scapă turma, cum se spunea în jocul din copilărie. Şi tot despre ea, fireşte, o să vorbim în cele ce urmează. Acum, mai jos, şi în vecii vecilor. (Ca orice ipohondru, dau şi într-o doagă mistică, după cum vezi. Poate c-o să mă ierţi, mai ales că epitaful ipohondrului îi dă întotdeauna dreptate. Ştii, cred, ce scrie pe piatra tombală a ipohondrului: „V-am spus eu!”. Pas de-l mai combate!)
Există un pasaj din Punctul Omega care intră într-un bizar silogism cu o frază a Ingeborgăi; în roman, Richard Elster, bătrânul şi genialoidul hermeneut conspiraţionist recrutat de serviciile secrete americane, produce un gândem despre pulsiunea spre moarte a conştiinţei: „Conştiinţa se acumulează. Începe să se întoarcă asupra ei înseşi. Există ceva aproape matematic în asta, mi se pare. E aproape ca o lege din matematică sau fizică, pe care încă n-am reuşit s-o desluşim, unde mintea transcende totul către interior. Punctul omega. [...] Paroxismul. Fie o transformare sublimă a minţii şi sufletului, fie vreo convulsie materială. Vream să se petreacă”. Iar Ingeborg Bachmann scrie, continuând parcă ceea ce DeLillo urma să scrie peste vreo douăzeci şi mai bine de ani, despre pulsiunea spre moarte a poeziei: „on commence à parler de ‚la fin de la poésie’, lorsqu’on considère ce genre de possibilité avec volupté ou haine, comme si c’était la poésie elle-même qui desirerait en finir avec elle-même ou comme si cette fin était son thème final”. Şi precizează imediat „le lieu où l’un des présupposés de cette fin s’est toujours trouvé: dans les poètes eux-mêmes, dans la souffrance de leur insuffisance, dans leurs sentiments de culpabilité”. Exemplifică apoi cu Tolstoi, care-n ultimii ani de viaţă condamnă arta, anulează moral tot ce a scris şi face un mişto amar de toate geniile, inclusiv (sau mai ales) de Shakespeare; cu Gogol, care distruge sequel-ul Sufletelor moarte (deşi Lucian Raicu, dacă-mi aduc bine aminte, nu are prea mari regrete legate de asta, judecând sever cele câteva capitole păstrate); cu Kleist, care-şi arde Robert Guiscard-ul şi apoi se sinucide; cu Grillparzer, cu Mörike, cu Brentano ş.a.m.d. Aşadar, după DeLillo, când materia începe să gândească, e pierdută – acumularea de conştiinţă e ireversibilă & autodistructivă, de vreme ce punctul omega al conştiinţei e chestionarea ei înseşi, voinţa, în fond suicidară, a unei transmutaţii totale. Practic, pentru DeLillo, din momentul în care capătă conştiinţă, tot universul a devenit poet – în sensul în care Ingeborg Bachmann vorbeşte despre poet ca fiinţă autodistructivă. „Punctul Omega” e „tema finală” a poeziei, a poetului & a lumii – paroxismul acelei „convulsii materiale” căutată cu atâta febricitare. Mă întreb dacă nu cumva pentru Ingeborg punctul Omega a fost vârful aprins al ţigării – a adormit fumând, şi ţigara a cauzat incendiul („convulsia materială”) care a omorât-o. S-a spus chiar că a fost vorba de sinucidere, un tip de autodistrucţie ca răspuns pasional & pulsional la autodistrucţia genialului ei iubit – Paul Celan se sinucide în 1970, Ingeborg moare în 1973. Aşa încât s-ar adăuga, dându-i şi mai multă greutate, şirului de poeţi distruşi de propria poezie – trebuie deci avut grijă când vorbeşti prea intens despre punctul Omega. E ca-n Zen – contemplând punctul, devii punctul.
Însă fireşte că nu-i adevărat – poezia n-a distrus pe nimeni. A spune despre cineva că e „distrus de poezie” e un nonsens la fel de expletiv şi de ridicol cum ai zice „distrus de muzică” sau „distrus de cinema”. Punctul Omega, în măsura în care există (şi există), nu e tema finală a poeziei (ori a muzicii, ori a filmului etc.), ci e tema finală a omului (adică a poetului, a muzicianului, a actorului/regizorului ş.a.m.d.). Care s-ar fi distrus orice ar fi făcut – dacă-n loc de poezie ar fi făcut chimie, sau paleoastronautică, sau contabilitate, tot la Punctul Omega ar fi ajuns. (Chiar şi contabilitate? Chiar şi.) Poate că poezia arde eventual etapele, grăbeşte procesul, comprimă distanţa dintre puncte. (Iată o definiţie posibilă: poezia e ceea ce suprimă distanţa dintre puncte.) Însă de distrus, nu distruge cu mâna ei.
Ori poate mă înşel, şi poezia l-a urcat cu mâna ei pe Berryman pe balustrada podului de pe Washington Avenue şi i-a dat brânci, făcându-l să cadă în nas pe taluzul de beton (legendarul, perpetuul ghinion al lui Berryman), încât l-au mai recunoscut numai după montura ochelarilor (ceea ce înseamnă că avea ochelari de calitate, totuşi). Şi poate că poezia însăşi s-a lăsat pe vine în faţa aragazului Sylviei Plath şi, greşind la început butoanele, a dat drumul la gaz. După cum poate că poezia l-a atârnat pe Emil Ivănescu în ştreang; şi, după ce s-a rupt laţul, tot poezia i-a turnat pe gât flaconul cu medicamente; şi, după ce l-a vomat, tot poezia i-a tăiat venele; şi, după ce a văzut că nu ţâşneşte destul sânge din venele anemice, tot poezia l-a împins spre geamul de la acel etaj unu – de unde el, cu infinită şi aproape tandră grijă, a sărit în aşa fel încât să se lovească cu partea din spate a capului de bordură, pentru ca apoi, „zvâcnind doar de două ori din picioare” (cum îmi spunea Mircea Ivănescu că ar fi declarat doamna care fusese martor ocular), să încheie conturile cu viaţa şi cu poezia ei cu tot (sau cu poezia şi cu viaţa ei cu tot). Poate că poezia, tot făcând pe pia et bona mater, e marele, genialul serial killer, the all-time champion. Naiba ştie. (Chiar, naiba o fi ştiind? Asta chiar că-i o întrebare.)
Oricum ar fi, mi-e greu să-mi dau seama ce aş prefera: o poezie care, în oricâte imundităţi & dejecţii ar coborî, rămâne imaculată – sau o poezie care, dimpotrivă, face toate treburile murdare cu mâna ei. Din dilema asta nu pot ieşi – cel puţin deocamdată. Poate-mi dai tu o mână de ajutor. Iar până ies, prefer să cred că poezia n-a distrus totuşi pe nimeni. Îmi spun asta ca pe o mantră, strângând din dinţi şi încercând să nu aud vocea micuţă din spatele capului (da, cam din locul în care s-a lovit Emil Ivănescu de bordură) şoptind disperat, iar şi iar, fără încetare: „Cred, poezie, ajută necredinţei mele”.
Şi, dacă tot am ajuns iar la doaga mistică, să-ţi scriu şi despre ea două vorbe. De fiecare dată când intru ori ies din casă, de fiecare dată când intru ori ies din baie, trec cu neţăsitake prin faţa celor câteva rafturi de bibliotecă burduşite cu literatura mistică din care s-au alimentat sute de nopţi ale adolescenţei mele alioşakaramazoviene: de la Vieţile sfinţilor traduse revoltător („prelucrate”, se spune pe pagina de gardă) de Al. Lascarov-Moldovanu la Sfântul Augustin, de la Jakob Böhme la Existiert Gott? a lui Kung (masiv, portocaliu, intimidant), de la Simeon Monahul la Martin Buber, de la Sfântul Ambrozie cel Mare la Berdiaev, de la Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament a lui W. Barclay la Storia della letteratura latina cristiana dalle origini alla meta del VI secolo, per cura di Luigi Salvatorelli, toate cărţile astea plus alte câteva zeci mă fac să plec capul când trec pe lângă ele, sau măcar să-l întorc într-o parte – fiindcă tânjesc (ce verb idiot de patetic, dar exact atât de idiot de patetic îmi doresc asta) tânjesc, aşadar, să repet nopţile alea de lectură incandescentă & cumva medievală, nopţi de lectură fizică, nu aproape hormonală & erotică, ci hormonală & erotică de-a dreptul, ca-n Sărmanul Dionis & ca-n toate filmele proaste cu adolescenţi genialoizi & mistici. (Toate ampersand-urile de mai sus vor să mimeze detaşarea americană faţă de un subiect tratat cu pathetism european. S-o mimeze, n-au decât, tu nu te vei lăsa înşelat, dragule, şi vei şti că altele am eu în sufletul meu). Mă frige buza, aşadar, şi-mi cere întruna inimioara să-i recitesc; partea oribilă e că nu pot să-i recitesc, oricât aş vrea. Ca să pot citi măcar o pagină din oricare dintre ei, trebuie să fiu curat, cum implicam că mă aflu în adolescenţă (curat & stupid & prezumţios, de vreme ce mă credeam curat!). Condiţie pe care demult n-o mai îndeplinesc. În cei vreo trei luştri de alcoolism n-am putut citi nici măcar câteva rânduri fără să fiu năclăit imediat de conştiinţa imposturii mele morale: un beţiv citind împiedicat, cu gură & creier îmbăloşate, cărţi despre puritate – şi o silă irepresibilă mă făcea să nu mai pot înainta în lectură, orice pagină era mai greu de metabolizat decât 200 de ml de vodkă veniţi la capătul unei nopţi de sibaritism etilic. Ca să pot citi cărţile astea, a trebuit să renunţ la alcool & bovarismele lui mistice, la viciile solitare & publice deopotrivă – iar acum tot nu pot să le recitesc, se strânge ceva în inimă ca un viermişor în coconul lui de fiecare dată când trec prin zona aia a bibliotecii. Şi trec de zece-douăzeci de ori pe zi. Dau aşadar, după cum vezi, o grămadă de bătaie de cap viermişorului (dar nu şi de creier, de vreme ce viermii n-au creier – şi înţelept lucru e că n-au).
Mă gândesc la poeţii căzuţi în doaga mistică – la Clemens Brentano, romanticul călugărit, la dadaistul Hans Arp, ajuns autor de docte istorii ale Bisericii Catolice, la proto-surrealistul De Chirico, convertit de icoanele clasice din Villa Borghese, la fracturistul Ianuş, la Baştovoi, Peniuc & Urmanov – îi invidiez galben pe toţi, fiindcă ei pot să citească paginile alea insuportabil de pure, de care eu nu ştiu dacă mă voi mai putea apropia vreodată, cu toate că ştiu la fel de bine că, fără recitirea lor, nimic din tot ce citesc nu are vreun rost. Impardonabil e că mă simt suficient de pur pentru a citi pătimaş atâta literatură; şi n-am nici o îndoială că va exista o pedeapsă şi pentru asta. Orice prezumţie de puritate e o variantă de angelism – păcat serios, în ciuda numelui serafic.
Aş da tot ce am scris şi tot ce aş mai putea scrie ca să pot semna liniştit un vers precum ăsta: „Am citit toate cărţile şi carnea e pură”. Însă aiasta nu se poate, Maiestatea Mallarmé ştia bine că după lectură carnea e tristă ca după coit şi ca după orice păcat. Cei care se purifică ori se relaxează prin lectură apar acum, în ochii mei injectaţi de resentiment, stupizi & fericiţi. Iar eu, stupid & nefericit, îi invidiez, perseverând în viciu (perverserând, vorba lui Ion Horea despre Negoiţescu) şi sperând că voi găsi suficiente resurse de nesimţire ca să atac potul cel mare şi să încep cândva să recitesc Biblia. (Cât l-am invidiat pe Mircea Cărtărescu atunci când am văzut că el a recitit-o cap-coadă, fără poticneli & dramolete misticoide, cam cum am citit-o eu în copilărie în ediţia ilustrată a bunicii din Cisnădie – o fi prezumţios să cred că măcar atunci eram pur? O fi.)
Sunt, după cum vezi, o babă – nu comunistă, ci medievală.
Te îmbrăţişez aşadar cu tot sufletul meu băbesc & medieval,
din Punctul Omega al mansardei,
al tău,
Radu
Sibiu, 29 decembrie 2012
Nici nu mai ţin minte de când nu ne-am mai scris. Cred că de prin februarie. Sau să fi fost martie? Oricum ar fi, a mai trecut un an prin noi, au fost şi soare, au fost şi ploi, vorba marilor oameni. Am ajuns de atâtea ori în Bucureşti (eu), de atâtea ori în Sibiu (tu), încât apropierea asta fizică făcea cumva inutile scrisorile. Iar când am fost departe în spaţiu unul de altul, eu la Chişinău ori la Bruxelles, tu la Istanbul şi Viena, a fost timpul mult prea scurt ca să putem să aşternem ceva pe hârtie. M-am simţit vinovat faţă de epistolarul nostru, care începuse să crească s-ar zice ca din apă în pofida (ori, poate, chiar graţie) depărtării dintre noi – tu fiind în lunile alea la Londra, iar eu la Sibiu –, pentru ca apropierea noastră prea intensă să-l pună pe foc, în toată virtualitatea lui. Aşa că o să iau eu iniţiativa acum, după cele cinci scrisori ale tale şi cele cinci răspunsuri ale mele. Schimbăm aşadar la cinci, ca la ping-pong. O să trec eu la serviciu.
Oarecum ca o reacţie de apărare faţă de oribilul vortex politic, am citit prea mult şi prea amestecat în ultimele luni – şi acum mi-e greaţă, sunt bolnav chiar şi fizic, dar mai ales mă încearcă o greaţă a creierului, ca şi cum aş avea în cap un colon înfundat cu excremente policolore, gata să explodeze oricând. Iar dacă fac efortul să-mi amintesc vreun dish care să-mi fi dat creierul bulimic pe spate, constat că am o problemă – îmi amintesc mai degrabă eseuri & critică decât literatură per se. Îmi vin, de pildă, în minte cartea lui Iovănel despre Sebastian (eclatantă), Breviarul sceptic al lui Gherghel (hiperinteligent, ultraludic, entuziasmant), lecţiile despre poezie susţinute de Ingeborg Bachmann la Universitatea din Frankfurt şi publicate în serial de revista PO&SIE prin 1985... Luat repede, la proză pot lista doar Hotel Universal, romanul Simonei Sora (o revelaţie – doar conversiunile en fanfare ale poeţilor Nimigean & Soviany la proză şi cea a criticului Marius Chivu la poezie mi-au mai revelat o surpriză de asemenea proporţii; ce romancier mateino-cortázarian camufla excelentul critic al Dilemei vechi!), plus cei doi DeLillo traduşi excelent, ca de obicei, de Vera Niculescu, Cosmopolis şi Point Omega, jucării sofisticate & strălucitoare produse de o tehnologie la care proza noastră nu prea are acces – dar cumva parcă prea economicoase, mai degrabă synopsisul bine făcut al unor romane excepţionale decât romanele ca atare. Aseară am început Cronicile genocidului, deocamdată e sordid & puternic, în linia celui mai bun Aldulescu. Abia la poezie ce-aş putea încropi o listă mai lunguiaţă, în primul rând cu admirabilele cărţi de la Blecherul nostru, cu debutanţii de la Casa de Pariuri Literare, cu seria excelentă de la Cartea Românească... Tot poezia, drăguţa de ea, mai salvează finalul filmului. Tot ea scapă turma, cum se spunea în jocul din copilărie. Şi tot despre ea, fireşte, o să vorbim în cele ce urmează. Acum, mai jos, şi în vecii vecilor. (Ca orice ipohondru, dau şi într-o doagă mistică, după cum vezi. Poate c-o să mă ierţi, mai ales că epitaful ipohondrului îi dă întotdeauna dreptate. Ştii, cred, ce scrie pe piatra tombală a ipohondrului: „V-am spus eu!”. Pas de-l mai combate!)
Există un pasaj din Punctul Omega care intră într-un bizar silogism cu o frază a Ingeborgăi; în roman, Richard Elster, bătrânul şi genialoidul hermeneut conspiraţionist recrutat de serviciile secrete americane, produce un gândem despre pulsiunea spre moarte a conştiinţei: „Conştiinţa se acumulează. Începe să se întoarcă asupra ei înseşi. Există ceva aproape matematic în asta, mi se pare. E aproape ca o lege din matematică sau fizică, pe care încă n-am reuşit s-o desluşim, unde mintea transcende totul către interior. Punctul omega. [...] Paroxismul. Fie o transformare sublimă a minţii şi sufletului, fie vreo convulsie materială. Vream să se petreacă”. Iar Ingeborg Bachmann scrie, continuând parcă ceea ce DeLillo urma să scrie peste vreo douăzeci şi mai bine de ani, despre pulsiunea spre moarte a poeziei: „on commence à parler de ‚la fin de la poésie’, lorsqu’on considère ce genre de possibilité avec volupté ou haine, comme si c’était la poésie elle-même qui desirerait en finir avec elle-même ou comme si cette fin était son thème final”. Şi precizează imediat „le lieu où l’un des présupposés de cette fin s’est toujours trouvé: dans les poètes eux-mêmes, dans la souffrance de leur insuffisance, dans leurs sentiments de culpabilité”. Exemplifică apoi cu Tolstoi, care-n ultimii ani de viaţă condamnă arta, anulează moral tot ce a scris şi face un mişto amar de toate geniile, inclusiv (sau mai ales) de Shakespeare; cu Gogol, care distruge sequel-ul Sufletelor moarte (deşi Lucian Raicu, dacă-mi aduc bine aminte, nu are prea mari regrete legate de asta, judecând sever cele câteva capitole păstrate); cu Kleist, care-şi arde Robert Guiscard-ul şi apoi se sinucide; cu Grillparzer, cu Mörike, cu Brentano ş.a.m.d. Aşadar, după DeLillo, când materia începe să gândească, e pierdută – acumularea de conştiinţă e ireversibilă & autodistructivă, de vreme ce punctul omega al conştiinţei e chestionarea ei înseşi, voinţa, în fond suicidară, a unei transmutaţii totale. Practic, pentru DeLillo, din momentul în care capătă conştiinţă, tot universul a devenit poet – în sensul în care Ingeborg Bachmann vorbeşte despre poet ca fiinţă autodistructivă. „Punctul Omega” e „tema finală” a poeziei, a poetului & a lumii – paroxismul acelei „convulsii materiale” căutată cu atâta febricitare. Mă întreb dacă nu cumva pentru Ingeborg punctul Omega a fost vârful aprins al ţigării – a adormit fumând, şi ţigara a cauzat incendiul („convulsia materială”) care a omorât-o. S-a spus chiar că a fost vorba de sinucidere, un tip de autodistrucţie ca răspuns pasional & pulsional la autodistrucţia genialului ei iubit – Paul Celan se sinucide în 1970, Ingeborg moare în 1973. Aşa încât s-ar adăuga, dându-i şi mai multă greutate, şirului de poeţi distruşi de propria poezie – trebuie deci avut grijă când vorbeşti prea intens despre punctul Omega. E ca-n Zen – contemplând punctul, devii punctul.
Însă fireşte că nu-i adevărat – poezia n-a distrus pe nimeni. A spune despre cineva că e „distrus de poezie” e un nonsens la fel de expletiv şi de ridicol cum ai zice „distrus de muzică” sau „distrus de cinema”. Punctul Omega, în măsura în care există (şi există), nu e tema finală a poeziei (ori a muzicii, ori a filmului etc.), ci e tema finală a omului (adică a poetului, a muzicianului, a actorului/regizorului ş.a.m.d.). Care s-ar fi distrus orice ar fi făcut – dacă-n loc de poezie ar fi făcut chimie, sau paleoastronautică, sau contabilitate, tot la Punctul Omega ar fi ajuns. (Chiar şi contabilitate? Chiar şi.) Poate că poezia arde eventual etapele, grăbeşte procesul, comprimă distanţa dintre puncte. (Iată o definiţie posibilă: poezia e ceea ce suprimă distanţa dintre puncte.) Însă de distrus, nu distruge cu mâna ei.
Ori poate mă înşel, şi poezia l-a urcat cu mâna ei pe Berryman pe balustrada podului de pe Washington Avenue şi i-a dat brânci, făcându-l să cadă în nas pe taluzul de beton (legendarul, perpetuul ghinion al lui Berryman), încât l-au mai recunoscut numai după montura ochelarilor (ceea ce înseamnă că avea ochelari de calitate, totuşi). Şi poate că poezia însăşi s-a lăsat pe vine în faţa aragazului Sylviei Plath şi, greşind la început butoanele, a dat drumul la gaz. După cum poate că poezia l-a atârnat pe Emil Ivănescu în ştreang; şi, după ce s-a rupt laţul, tot poezia i-a turnat pe gât flaconul cu medicamente; şi, după ce l-a vomat, tot poezia i-a tăiat venele; şi, după ce a văzut că nu ţâşneşte destul sânge din venele anemice, tot poezia l-a împins spre geamul de la acel etaj unu – de unde el, cu infinită şi aproape tandră grijă, a sărit în aşa fel încât să se lovească cu partea din spate a capului de bordură, pentru ca apoi, „zvâcnind doar de două ori din picioare” (cum îmi spunea Mircea Ivănescu că ar fi declarat doamna care fusese martor ocular), să încheie conturile cu viaţa şi cu poezia ei cu tot (sau cu poezia şi cu viaţa ei cu tot). Poate că poezia, tot făcând pe pia et bona mater, e marele, genialul serial killer, the all-time champion. Naiba ştie. (Chiar, naiba o fi ştiind? Asta chiar că-i o întrebare.)
Oricum ar fi, mi-e greu să-mi dau seama ce aş prefera: o poezie care, în oricâte imundităţi & dejecţii ar coborî, rămâne imaculată – sau o poezie care, dimpotrivă, face toate treburile murdare cu mâna ei. Din dilema asta nu pot ieşi – cel puţin deocamdată. Poate-mi dai tu o mână de ajutor. Iar până ies, prefer să cred că poezia n-a distrus totuşi pe nimeni. Îmi spun asta ca pe o mantră, strângând din dinţi şi încercând să nu aud vocea micuţă din spatele capului (da, cam din locul în care s-a lovit Emil Ivănescu de bordură) şoptind disperat, iar şi iar, fără încetare: „Cred, poezie, ajută necredinţei mele”.
Şi, dacă tot am ajuns iar la doaga mistică, să-ţi scriu şi despre ea două vorbe. De fiecare dată când intru ori ies din casă, de fiecare dată când intru ori ies din baie, trec cu neţăsitake prin faţa celor câteva rafturi de bibliotecă burduşite cu literatura mistică din care s-au alimentat sute de nopţi ale adolescenţei mele alioşakaramazoviene: de la Vieţile sfinţilor traduse revoltător („prelucrate”, se spune pe pagina de gardă) de Al. Lascarov-Moldovanu la Sfântul Augustin, de la Jakob Böhme la Existiert Gott? a lui Kung (masiv, portocaliu, intimidant), de la Simeon Monahul la Martin Buber, de la Sfântul Ambrozie cel Mare la Berdiaev, de la Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament a lui W. Barclay la Storia della letteratura latina cristiana dalle origini alla meta del VI secolo, per cura di Luigi Salvatorelli, toate cărţile astea plus alte câteva zeci mă fac să plec capul când trec pe lângă ele, sau măcar să-l întorc într-o parte – fiindcă tânjesc (ce verb idiot de patetic, dar exact atât de idiot de patetic îmi doresc asta) tânjesc, aşadar, să repet nopţile alea de lectură incandescentă & cumva medievală, nopţi de lectură fizică, nu aproape hormonală & erotică, ci hormonală & erotică de-a dreptul, ca-n Sărmanul Dionis & ca-n toate filmele proaste cu adolescenţi genialoizi & mistici. (Toate ampersand-urile de mai sus vor să mimeze detaşarea americană faţă de un subiect tratat cu pathetism european. S-o mimeze, n-au decât, tu nu te vei lăsa înşelat, dragule, şi vei şti că altele am eu în sufletul meu). Mă frige buza, aşadar, şi-mi cere întruna inimioara să-i recitesc; partea oribilă e că nu pot să-i recitesc, oricât aş vrea. Ca să pot citi măcar o pagină din oricare dintre ei, trebuie să fiu curat, cum implicam că mă aflu în adolescenţă (curat & stupid & prezumţios, de vreme ce mă credeam curat!). Condiţie pe care demult n-o mai îndeplinesc. În cei vreo trei luştri de alcoolism n-am putut citi nici măcar câteva rânduri fără să fiu năclăit imediat de conştiinţa imposturii mele morale: un beţiv citind împiedicat, cu gură & creier îmbăloşate, cărţi despre puritate – şi o silă irepresibilă mă făcea să nu mai pot înainta în lectură, orice pagină era mai greu de metabolizat decât 200 de ml de vodkă veniţi la capătul unei nopţi de sibaritism etilic. Ca să pot citi cărţile astea, a trebuit să renunţ la alcool & bovarismele lui mistice, la viciile solitare & publice deopotrivă – iar acum tot nu pot să le recitesc, se strânge ceva în inimă ca un viermişor în coconul lui de fiecare dată când trec prin zona aia a bibliotecii. Şi trec de zece-douăzeci de ori pe zi. Dau aşadar, după cum vezi, o grămadă de bătaie de cap viermişorului (dar nu şi de creier, de vreme ce viermii n-au creier – şi înţelept lucru e că n-au).
Mă gândesc la poeţii căzuţi în doaga mistică – la Clemens Brentano, romanticul călugărit, la dadaistul Hans Arp, ajuns autor de docte istorii ale Bisericii Catolice, la proto-surrealistul De Chirico, convertit de icoanele clasice din Villa Borghese, la fracturistul Ianuş, la Baştovoi, Peniuc & Urmanov – îi invidiez galben pe toţi, fiindcă ei pot să citească paginile alea insuportabil de pure, de care eu nu ştiu dacă mă voi mai putea apropia vreodată, cu toate că ştiu la fel de bine că, fără recitirea lor, nimic din tot ce citesc nu are vreun rost. Impardonabil e că mă simt suficient de pur pentru a citi pătimaş atâta literatură; şi n-am nici o îndoială că va exista o pedeapsă şi pentru asta. Orice prezumţie de puritate e o variantă de angelism – păcat serios, în ciuda numelui serafic.
Aş da tot ce am scris şi tot ce aş mai putea scrie ca să pot semna liniştit un vers precum ăsta: „Am citit toate cărţile şi carnea e pură”. Însă aiasta nu se poate, Maiestatea Mallarmé ştia bine că după lectură carnea e tristă ca după coit şi ca după orice păcat. Cei care se purifică ori se relaxează prin lectură apar acum, în ochii mei injectaţi de resentiment, stupizi & fericiţi. Iar eu, stupid & nefericit, îi invidiez, perseverând în viciu (perverserând, vorba lui Ion Horea despre Negoiţescu) şi sperând că voi găsi suficiente resurse de nesimţire ca să atac potul cel mare şi să încep cândva să recitesc Biblia. (Cât l-am invidiat pe Mircea Cărtărescu atunci când am văzut că el a recitit-o cap-coadă, fără poticneli & dramolete misticoide, cam cum am citit-o eu în copilărie în ediţia ilustrată a bunicii din Cisnădie – o fi prezumţios să cred că măcar atunci eram pur? O fi.)
Sunt, după cum vezi, o babă – nu comunistă, ci medievală.
Te îmbrăţişez aşadar cu tot sufletul meu băbesc & medieval,
din Punctul Omega al mansardei,
al tău,
Radu
Sibiu, 29 decembrie 2012
December 28, 2012
Irina Petraş despre "Frânghia înflorită" & "Sebastian în vis"
[în Apostrof, nr. 12]
Scrisoare tatei sau despre string-enţă
Irina Petraş
În serialul despre poezia tânără – Poezia în văzul lumii – publicat în Tribuna (octombrie-noiembrie 2011), îl menţionam pe Radu Vancu în secţiunea Întoarcerea refulatului. Spuneam acolo că, în era omului micşorat şi infantilizat, principiul realităţii fiind înlocuit (după Gilles Lipovetsky) de principiul transparenţei, vedenia e un surogat care împacă – iluzoriu – atât nevoia de constituire a unei referenţialităţi securizante, ţinând de vedere, cât şi dorinţa de a înlocui un real nesatisfăcător cu o lume nouă prin mijlocirea unei viziuni. În aceste condiţii, în ciuda exhibării senzuale şi sexuale sau tocmai de aceea, una dintre marile teme tradiţionale ale poeziei – dragostea – se vlăguieşte, dispare, se invizibilizează. Iubirea ca în cărţi sau ca în filme este un construct care îşi revelează, sub ochiul dezîncântat al sincerităţii ob-scene (după Baudrillard), ridicolul. O poezie a iubirii, a îndrăgostirii, a fiorului nu mai e cu putinţă, dar intervine o ramificaţie oarecum domestică a ei. Nu o re-sentimentalizare a discursului se petrece, ci o recuperare a emoţiei şi a înfiorării, esenţa însăşi a poeziei, prin raportare la progenituri. Copilul e utilizat ca breşă prin care se pot strecura în poem, din nou, legitime, iubirea, tandreţea, emoţia. Poeţii-taţi se întrec în supuneri înduioşat-expresive la măreţia inegalabilă a copilului lor, încărcat – pe bune, dar şi artificial, ca o veritabilă creangă de Salzburg a discursului îndrăgostit – cu puteri deloc la îndemână maturilor şi cu un acces la misterele simple ale biologicului, ale viului, ale visceralului uitate de adulţi. Dimensiunea livrescă a vârstei de lapte şi pamperşi, foarte abil controlată mai ales de Radu Vancu, situează acest gen de poezie în chiar centrul revoluţiei scripturale. Nu e o poezie marginală, minoră, nesemnificativă, ci una care forţează poarta pierdută a centralităţii, gravităţii, semnificaţiei, oferindu-se ca una dintre căile prin care poezia va reabilita limbajul „înalt“. Cu referire la Sebastian în vis, Alex Goldiş vorbea, pe bună dreptate, despre „epopeea aproape goetheană (măcar prin mize şi aspiraţii) a răscumpărării unui cosmos decăzut de către acest geniu mic şi inconştient“. Pe de altă parte, identificând tipuri literare de raportare la moarte, îl număram pe Radu Vancu (în temeiul câtorva poeme citite pe net) nu la sfidarea de la distanţă, a morţii parafine (după titlul lui Robert Şerban), proprie poeziei tinere, care bravează fără plasă fiindcă, oricât de adânc ar fi gândul morţii, ea e încă departe, ci la situarea umăr la umăr, în proximitate – o moarte a celuilalt dezbrăcată de toată recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria fiinţă. Însă aici nu e experienţa directă, aproape pe viu, a morţii destinale – ca la Marius Chivu (Vântureasa de plastic) sau O. Nimigean (Rădăcina de bucsau). În Frânghia înflorită (Frânghia înflorită, Album de familie, Casa de Editură Max Blecher, 2012, 78 de pagini) nu e moartea crudă care îl loveşte pe cel mai drag (mama), ci o moarte încă mai rea, căci „aleasă“ de tată, o moarte având toate semnalmentele unei trădări. Proximitatea e acum traumatizantă, o învăţare contorsionată a muritudinii şi a com-pasiunii. Pierderea brutală a tatălui la vârsta suspendată a adolescenţei declanşează o sensibilitate precoce a morţii, o presimţire a ei cu sentimentul unei stranii înrudiri cu lumi de dincolo. Mici experimente ale imponderabilităţii încurcă primejdios tărâmurile.
Revin acum, după lectura integrală a celor două cărţi, şi încerc o re-punere în pagină. La Radu Vancu asistăm la o re-învăţare trudnică şi foarte expresivă a vieţii. Nu întâmplător, calea e a visului. O teorie mai nouă asupra mecanismelor onirice susţine că visele sunt zone de antrenament în care oamenii repetă şi exersează comportamente fundamentale pentru supravieţuirea în stare de veghe. Privarea de vis pe care o introduce, metaforic vorbind, sinuciderea tatălui goleşte de sens chiar gesturile vieţii cotidiene. Frânghia e ani în şir verticală, în cădere perpetuă, alunecoasă, sălbăticită. E nevoie de intervenţia atent construită a visului pentru a re-pune în funcţiune legături rupte, pentru a „înflori“ frânghia. Ea poate fi acum orizontală şi prelungă, căderea e oprită; la distanţă egală de veghe şi vis se poate construi viaţa însăşi. Prins în stringuri/corzi – Radu Vancu vorbeşte de „captivitatea în traumă“ ca formă de loialitate faţă de mortul drag –, poetul înăspreşte nodurile nete ale realului sub tratament oniric, aşa încât se pot agăţa frânturi de sens în cârligele lor, iar trauma cântă dacă ştii de unde să-i ciupeşti corzile: „un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“. Realitatea string-entă poate fi interpretată în infinite moduri, nu există o adevărată realitate, ci doar una dependentă de modelul avansat la un moment dat: „Sebastian în vis îl vede pe Sebastian din realitate / jucându-se cu zornăitoare din pluşuri bălţate. Suzeta / germană anticolici e leoarcă de fericire şi Sebastian / zâmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există, / chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar / avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală“. Domesticirea – Radu Vancu se descrie pe sine ca poet domesticit, poet de familie – nu înseamnă reducere a temperaturii, nici renunţare la complexitatea interioară, ci intervenţie ordonatoare decisă, sub zodia înaltei, deschisei expresivităţi. Lucru spus, de altminteri, în unul dintre comentariile din subterana poemelor, un fel de retrageri în colţul paginii (al ringului?), pentru o nouă pământare, care să facă posibilă revenirea: „Subconştientul meu mic-burghez vrea să facă ordine, să aşeze în silogism microarmonia şi catastrofa, să regizeze un cartoon feeric după un scenariu deprimist. Ca o gospodină care înşiruie pe mileurile etajerei poza bărbatului spânzurat alături de pozele copiilor. Că aşa-i frumos. Ce-i pasă subconştientului-gospodină că mania lui logică îmi face pielea de găină şi inima terci“. Am numit aceste rânduri şi „scrisoare tatei“ cu gândul la Scrisoare mamei, a lui Pirandello. Efectul insuportabil al morţii celui drag este că retează gândul său la tine, nu mai eşti fiul-gândit-de-tată. Poemul şi visul pot ameliora ruptura, pot reface corespondenţa (în mai multele sale sensuri). Poetul joacă repetat, în forme anume declanşate stereotip, căci lovesc insistent la o poartă închisă pentru totdeauna, rolul tatălui şi-şi transmite sfaturi şi semnale de iubire: „dragule, de fiecare dată când mă visezi / pe aici se fac nişte zile încântătoare...“; „noi, morţii voştri dragi, / nu vorbim mai nimic unii cu alţii, / ci ne uităm întruna la inimile voastre“. Extenuarea e dublă şi de semn contrar: pe de-o parte, extenuarea prin tatăl mort, neagră, obsesivă, traumatică, dimpreună cu vina supravieţuitorului şi efortul de a împăca două lumi reunibile doar în fantasmă („După cum poate vei fi înţeles deja // că aproape întotdeauna: / viii sunt cei care se întorc şi bântuie morţii – / stai liniştit în blândul şi bătrânul tău cadavru // şi deodată intră viul în lumea ta / pe nepusă masă, ca un frate întors / când nimeni nu-l mai aştepta // dintr-un război din care nimeni, niciodată,/ nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viaţă“); pe de altă parte, extenuarea trandafirie a tatălui tânăr care poate delega o parte din rosturile sale fiului care visează proiectat într-un viitor la fel de autonom ca trecutul tatălui mort: „Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn, / prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare / o mireasmă puternică de trandafiri“. Frânghia înflorită intră în balans, ritmând cu o excepţională ştiinţă a „tactului“ şi cu un umor galben de cea mai tulburătoare calitate, viaţa şi moartea şi ridicolul disperat care le străbate: „Aşa că trăieşte-ţi fericirea, / o să te mănânc din ochi când o să vii, / n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept, / însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe // sub soarele călduţ de aici, / şi poate că de data asta o să-mi revin, / îmbrăţişarea ta de mort proaspăt // o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină / în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie, / oricât de ridicolă-i chestia asta“; dar şi „Sebastian, ţinut pe genunchi şi legănat întâia oară, / face Frumuseţea ţinută pe genunchi amară, iar Elocinţa / peltică. Faţă de ochişorii lui visând, Arta e pitică“. Această din urmă pretinsă micşorare a Artei e contrazisă de fiecare nouă carte semnată Radu Vancu: „Dacă gura lumii macină orice, până şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decât gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice“.
Scrisoare tatei sau despre string-enţă
Irina Petraş
În serialul despre poezia tânără – Poezia în văzul lumii – publicat în Tribuna (octombrie-noiembrie 2011), îl menţionam pe Radu Vancu în secţiunea Întoarcerea refulatului. Spuneam acolo că, în era omului micşorat şi infantilizat, principiul realităţii fiind înlocuit (după Gilles Lipovetsky) de principiul transparenţei, vedenia e un surogat care împacă – iluzoriu – atât nevoia de constituire a unei referenţialităţi securizante, ţinând de vedere, cât şi dorinţa de a înlocui un real nesatisfăcător cu o lume nouă prin mijlocirea unei viziuni. În aceste condiţii, în ciuda exhibării senzuale şi sexuale sau tocmai de aceea, una dintre marile teme tradiţionale ale poeziei – dragostea – se vlăguieşte, dispare, se invizibilizează. Iubirea ca în cărţi sau ca în filme este un construct care îşi revelează, sub ochiul dezîncântat al sincerităţii ob-scene (după Baudrillard), ridicolul. O poezie a iubirii, a îndrăgostirii, a fiorului nu mai e cu putinţă, dar intervine o ramificaţie oarecum domestică a ei. Nu o re-sentimentalizare a discursului se petrece, ci o recuperare a emoţiei şi a înfiorării, esenţa însăşi a poeziei, prin raportare la progenituri. Copilul e utilizat ca breşă prin care se pot strecura în poem, din nou, legitime, iubirea, tandreţea, emoţia. Poeţii-taţi se întrec în supuneri înduioşat-expresive la măreţia inegalabilă a copilului lor, încărcat – pe bune, dar şi artificial, ca o veritabilă creangă de Salzburg a discursului îndrăgostit – cu puteri deloc la îndemână maturilor şi cu un acces la misterele simple ale biologicului, ale viului, ale visceralului uitate de adulţi. Dimensiunea livrescă a vârstei de lapte şi pamperşi, foarte abil controlată mai ales de Radu Vancu, situează acest gen de poezie în chiar centrul revoluţiei scripturale. Nu e o poezie marginală, minoră, nesemnificativă, ci una care forţează poarta pierdută a centralităţii, gravităţii, semnificaţiei, oferindu-se ca una dintre căile prin care poezia va reabilita limbajul „înalt“. Cu referire la Sebastian în vis, Alex Goldiş vorbea, pe bună dreptate, despre „epopeea aproape goetheană (măcar prin mize şi aspiraţii) a răscumpărării unui cosmos decăzut de către acest geniu mic şi inconştient“. Pe de altă parte, identificând tipuri literare de raportare la moarte, îl număram pe Radu Vancu (în temeiul câtorva poeme citite pe net) nu la sfidarea de la distanţă, a morţii parafine (după titlul lui Robert Şerban), proprie poeziei tinere, care bravează fără plasă fiindcă, oricât de adânc ar fi gândul morţii, ea e încă departe, ci la situarea umăr la umăr, în proximitate – o moarte a celuilalt dezbrăcată de toată recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria fiinţă. Însă aici nu e experienţa directă, aproape pe viu, a morţii destinale – ca la Marius Chivu (Vântureasa de plastic) sau O. Nimigean (Rădăcina de bucsau). În Frânghia înflorită (Frânghia înflorită, Album de familie, Casa de Editură Max Blecher, 2012, 78 de pagini) nu e moartea crudă care îl loveşte pe cel mai drag (mama), ci o moarte încă mai rea, căci „aleasă“ de tată, o moarte având toate semnalmentele unei trădări. Proximitatea e acum traumatizantă, o învăţare contorsionată a muritudinii şi a com-pasiunii. Pierderea brutală a tatălui la vârsta suspendată a adolescenţei declanşează o sensibilitate precoce a morţii, o presimţire a ei cu sentimentul unei stranii înrudiri cu lumi de dincolo. Mici experimente ale imponderabilităţii încurcă primejdios tărâmurile.
Revin acum, după lectura integrală a celor două cărţi, şi încerc o re-punere în pagină. La Radu Vancu asistăm la o re-învăţare trudnică şi foarte expresivă a vieţii. Nu întâmplător, calea e a visului. O teorie mai nouă asupra mecanismelor onirice susţine că visele sunt zone de antrenament în care oamenii repetă şi exersează comportamente fundamentale pentru supravieţuirea în stare de veghe. Privarea de vis pe care o introduce, metaforic vorbind, sinuciderea tatălui goleşte de sens chiar gesturile vieţii cotidiene. Frânghia e ani în şir verticală, în cădere perpetuă, alunecoasă, sălbăticită. E nevoie de intervenţia atent construită a visului pentru a re-pune în funcţiune legături rupte, pentru a „înflori“ frânghia. Ea poate fi acum orizontală şi prelungă, căderea e oprită; la distanţă egală de veghe şi vis se poate construi viaţa însăşi. Prins în stringuri/corzi – Radu Vancu vorbeşte de „captivitatea în traumă“ ca formă de loialitate faţă de mortul drag –, poetul înăspreşte nodurile nete ale realului sub tratament oniric, aşa încât se pot agăţa frânturi de sens în cârligele lor, iar trauma cântă dacă ştii de unde să-i ciupeşti corzile: „un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“. Realitatea string-entă poate fi interpretată în infinite moduri, nu există o adevărată realitate, ci doar una dependentă de modelul avansat la un moment dat: „Sebastian în vis îl vede pe Sebastian din realitate / jucându-se cu zornăitoare din pluşuri bălţate. Suzeta / germană anticolici e leoarcă de fericire şi Sebastian / zâmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există, / chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar / avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală“. Domesticirea – Radu Vancu se descrie pe sine ca poet domesticit, poet de familie – nu înseamnă reducere a temperaturii, nici renunţare la complexitatea interioară, ci intervenţie ordonatoare decisă, sub zodia înaltei, deschisei expresivităţi. Lucru spus, de altminteri, în unul dintre comentariile din subterana poemelor, un fel de retrageri în colţul paginii (al ringului?), pentru o nouă pământare, care să facă posibilă revenirea: „Subconştientul meu mic-burghez vrea să facă ordine, să aşeze în silogism microarmonia şi catastrofa, să regizeze un cartoon feeric după un scenariu deprimist. Ca o gospodină care înşiruie pe mileurile etajerei poza bărbatului spânzurat alături de pozele copiilor. Că aşa-i frumos. Ce-i pasă subconştientului-gospodină că mania lui logică îmi face pielea de găină şi inima terci“. Am numit aceste rânduri şi „scrisoare tatei“ cu gândul la Scrisoare mamei, a lui Pirandello. Efectul insuportabil al morţii celui drag este că retează gândul său la tine, nu mai eşti fiul-gândit-de-tată. Poemul şi visul pot ameliora ruptura, pot reface corespondenţa (în mai multele sale sensuri). Poetul joacă repetat, în forme anume declanşate stereotip, căci lovesc insistent la o poartă închisă pentru totdeauna, rolul tatălui şi-şi transmite sfaturi şi semnale de iubire: „dragule, de fiecare dată când mă visezi / pe aici se fac nişte zile încântătoare...“; „noi, morţii voştri dragi, / nu vorbim mai nimic unii cu alţii, / ci ne uităm întruna la inimile voastre“. Extenuarea e dublă şi de semn contrar: pe de-o parte, extenuarea prin tatăl mort, neagră, obsesivă, traumatică, dimpreună cu vina supravieţuitorului şi efortul de a împăca două lumi reunibile doar în fantasmă („După cum poate vei fi înţeles deja // că aproape întotdeauna: / viii sunt cei care se întorc şi bântuie morţii – / stai liniştit în blândul şi bătrânul tău cadavru // şi deodată intră viul în lumea ta / pe nepusă masă, ca un frate întors / când nimeni nu-l mai aştepta // dintr-un război din care nimeni, niciodată,/ nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viaţă“); pe de altă parte, extenuarea trandafirie a tatălui tânăr care poate delega o parte din rosturile sale fiului care visează proiectat într-un viitor la fel de autonom ca trecutul tatălui mort: „Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn, / prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare / o mireasmă puternică de trandafiri“. Frânghia înflorită intră în balans, ritmând cu o excepţională ştiinţă a „tactului“ şi cu un umor galben de cea mai tulburătoare calitate, viaţa şi moartea şi ridicolul disperat care le străbate: „Aşa că trăieşte-ţi fericirea, / o să te mănânc din ochi când o să vii, / n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept, / însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe // sub soarele călduţ de aici, / şi poate că de data asta o să-mi revin, / îmbrăţişarea ta de mort proaspăt // o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină / în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie, / oricât de ridicolă-i chestia asta“; dar şi „Sebastian, ţinut pe genunchi şi legănat întâia oară, / face Frumuseţea ţinută pe genunchi amară, iar Elocinţa / peltică. Faţă de ochişorii lui visând, Arta e pitică“. Această din urmă pretinsă micşorare a Artei e contrazisă de fiecare nouă carte semnată Radu Vancu: „Dacă gura lumii macină orice, până şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decât gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice“.
December 27, 2012
"Frânghia înflorită". Alte topuri, alte eseuri
De ieri până azi, am descoperit că Frânghia înflorită mai apare în alte câteva topuri & retrospective.
În România literară , nr. 52, Gabriel Chifu, Alex Goldiş, Marius Miheţ şi Irina Petraş o socotesc printre cărţile care rămân ale anului 2012.
În retrospectiva lui din Dilema veche , Marius Chivu o listează de asemenea printre cărţile demne de remarcat.
Iar în interviul dat Elenei Vlădăreanu în Suplimentul de cultură , Mihai Iovănel spune că "lucrurile de top" publicate în 2012 în materie de poezie sunt Frânghia înflorită şi Poeziile naive şi sentimentale ale lui Dan Sociu.
Mă tot mustră conştiinţa de câteva zile, musai să mă mărturisesc: acum câteva zile, prietenii de la Contributors mi-au cerut un best of personal cu cele mai bune patru-cinci eseuri publicate în 2012. Am făcut o listă foarte drastică, din care am tot tăiat până au rămas şapte eseuri excelente, nu mă înduram să renunţ la nici unul. Dar n-aveam ce face, aşa că am renunţat cu inima strânsă la singurele două eseuri care nu se potriveau cu subtextul aşa-zicând "politic" care subîntinde retrospectiva mea (a se vedea incipitul şi finalul textului de pe Contributors ). Aşa se face că au rămas pe dinafară, taman pentru că-s inaderente la orice lectură "politică", două cărţi la care ţin foarte mult (la una dintre ele am şi vorbit la lansare):
- Eminescu explicat fratelui meu de Ioana Bot (editura Art);
- Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă de Mihaela Ursa.
Aşa că nu-mi rămâne decât să le declar aici drept cele mai pure eseuri din 2012, şi să-mi văd mai departe de remuşcăturile duhului lăuntric.
În România literară , nr. 52, Gabriel Chifu, Alex Goldiş, Marius Miheţ şi Irina Petraş o socotesc printre cărţile care rămân ale anului 2012.
În retrospectiva lui din Dilema veche , Marius Chivu o listează de asemenea printre cărţile demne de remarcat.
Iar în interviul dat Elenei Vlădăreanu în Suplimentul de cultură , Mihai Iovănel spune că "lucrurile de top" publicate în 2012 în materie de poezie sunt Frânghia înflorită şi Poeziile naive şi sentimentale ale lui Dan Sociu.
Mă tot mustră conştiinţa de câteva zile, musai să mă mărturisesc: acum câteva zile, prietenii de la Contributors mi-au cerut un best of personal cu cele mai bune patru-cinci eseuri publicate în 2012. Am făcut o listă foarte drastică, din care am tot tăiat până au rămas şapte eseuri excelente, nu mă înduram să renunţ la nici unul. Dar n-aveam ce face, aşa că am renunţat cu inima strânsă la singurele două eseuri care nu se potriveau cu subtextul aşa-zicând "politic" care subîntinde retrospectiva mea (a se vedea incipitul şi finalul textului de pe Contributors ). Aşa se face că au rămas pe dinafară, taman pentru că-s inaderente la orice lectură "politică", două cărţi la care ţin foarte mult (la una dintre ele am şi vorbit la lansare):
- Eminescu explicat fratelui meu de Ioana Bot (editura Art);
- Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă de Mihaela Ursa.
Aşa că nu-mi rămâne decât să le declar aici drept cele mai pure eseuri din 2012, şi să-mi văd mai departe de remuşcăturile duhului lăuntric.
December 26, 2012
"Frânghia înflorită" în topurile anuale
Au început deja topurile anuale, unele dintre cele mai frumoase şi mai crude jocuri de societate din frumoasa şi cruda lume literară. :)
Sigur că m-am bucurat să văd că şi Frânghia înflorită e pomenită în ele.
În Luceafărul din decembrie, 5 dintre cei 10 critici întrebaţi o aşază printre cele mai bune cărţi de poezie ale anului.
La Europa liberă , Emilian Galaicu-Păun o listează printre cele mai bune 10 cărţi citite de el în anul care se-ncheie. E singura carte de poezie, alături de 9 romane, şi singura de un autor român (ceilalţi enumeraţi fiind Adolfo Bioy Casares, Gunter Grass, Alejo Carpentier, Ismail Kadare, Bernhard Schlink, Joyce Carol Oates, Pauline Reague, Ismail Kadare, Pascal Bruckner).
Iar pe contul ei de Facebook (aici zău că nu ştiu cum să pun link), Ruxandra Cesereanu o socoteşte printre cele mai bune 3 cărţi de poezie ale anului, alături de cele ale lui Marius Conkan (Extazul Sfântului Markon - o carte despre care ar merita să se vorbească entuziast) şi Andra Rotaru (Lemur - aşijderea). Tot aici, Ruxandra Cesereanu face şi un Top 3 al debutanților: Anatol Grosu (Epistola din Filipeni), Livia Ștefan (Re.volver) şi Marius Chivu (Vântureasa de plastic).
Având în vedere ce an extraordinar pentru poezie a fost 2012, nu pot să zic decât că credinţa mea în Moş Crăciun pare să fie răsplătită. :)
Sigur că m-am bucurat să văd că şi Frânghia înflorită e pomenită în ele.
În Luceafărul din decembrie, 5 dintre cei 10 critici întrebaţi o aşază printre cele mai bune cărţi de poezie ale anului.
La Europa liberă , Emilian Galaicu-Păun o listează printre cele mai bune 10 cărţi citite de el în anul care se-ncheie. E singura carte de poezie, alături de 9 romane, şi singura de un autor român (ceilalţi enumeraţi fiind Adolfo Bioy Casares, Gunter Grass, Alejo Carpentier, Ismail Kadare, Bernhard Schlink, Joyce Carol Oates, Pauline Reague, Ismail Kadare, Pascal Bruckner).
Iar pe contul ei de Facebook (aici zău că nu ştiu cum să pun link), Ruxandra Cesereanu o socoteşte printre cele mai bune 3 cărţi de poezie ale anului, alături de cele ale lui Marius Conkan (Extazul Sfântului Markon - o carte despre care ar merita să se vorbească entuziast) şi Andra Rotaru (Lemur - aşijderea). Tot aici, Ruxandra Cesereanu face şi un Top 3 al debutanților: Anatol Grosu (Epistola din Filipeni), Livia Ștefan (Re.volver) şi Marius Chivu (Vântureasa de plastic).
Având în vedere ce an extraordinar pentru poezie a fost 2012, nu pot să zic decât că credinţa mea în Moş Crăciun pare să fie răsplătită. :)
December 24, 2012
Eseul românesc în 2012. Un "Best of" personal
[text publicat pe Contributors]
O axiomă a lui Ion Mureşan, indiscutabilă ca toate axiomele (mai ales ca acelea venind de la marii poeţi), spune că poeţii sunt precum anticorpii: atunci când ceva merge rău în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, pentru a neutraliza sursa răului. De asta, susţine extraordinarul poet clujean, apar atât de mulţi poeţi puternici în vremuri de criză. Judecând după numărul mare de eseuri remarcabile publicate anul acesta în România, aş îndrăzni să completez conjectura Mureşan după cum urmează: atunci când în corpul social apar disfuncţii „problematice”, de genul „psihodramei” de astă-vară (ca să hibridez terminologia Comisiei de la Veneţia cu cea a lui Lucian Boia), nu numai Phantasia, ci şi Raţiunea secretă anticorpi. Aşa se face că nu numai poeţii, ci şi eseiştii proliferează. Lucrând împreună, Frumosul şi Adevărul vor să facă organismul social Bine.Din această profuziune de eseuri remarcabile, o să recomand cititorilor Contributorscele mai pasionante cinci citite de mine anul acesta. Cei mai utili cinci anticorpi, în ce mă priveşte. Un Best ofpersonal. Ordinea lor, fireşte, e absolut aleatorie.
Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească
Revelatorul cel mai bun al interbelicului autohton este Mihail Sebastian – iată premisa de la care pleacă eclatantul studiu al lui Mihai Iovănel; biografia lui Sebastian coagulează cele mai dispare & eterogene contexte imaginabile (le citez aşa cum sunt ele inventariate de către autor în Introducere): „evreu; discipol al lui Nae Ionescu; membru al Tinerei Generaţii şi al Grupării ‚Criterion’; prieten cu Mircea Eliade; redactor la prestigioasa Revista Fundaţiilor Regale; ţintă, în calitate de evreu generic, a naţionaliştilor radicali, iar în calitate de evreu concret, obiect al legislaţiei antisemite introduse de Statul Român către sfârşitul anilor ’30; apropiat al Partidului Comunist în preajma momentului 23 August 1944; victimă a unui accident neelucidat în 1945, care dă naştere la numeroase legende bazate pe teorii ale conspiraţiei”. Aş mai adăuga aici, întrucât are importanţa ei, complicaţia de natură sexuală a lui Sebastian – cel mai probabil, aşa cum arată Iovănel altundeva, suferind de disfuncţie erectilă, însă au existat chiar speculaţii privitoare la o homosexualitate mai mult sau mai puţin latentă. Sprijinit pe această premisă, Iovănel deduce corolarul după care „opera principală a lui Sebastian este calitatea de martor al biografiei lui”, şi-i reciteşte acestuia biografia intelectuală şi evenimenţială cu o luciditate mereu vigilă, ajungând la rezultatul spectaculos de a vedea în Sebastian nu un discipol al „diavolului” Nae Ionescu, un evreu legionar, cum propunea recent Marta Petreu, ci un evreu care, din instinct de supravieţuire, ajunge pentru scurtă vreme cripto-comunist, pregăteşte numărul Scânteii din 23 august 1944 şi redactează chiar broşura Armata Roşie vine şi Manifestul Blocului Naţional-Democratic (ambele redate integral în anexe). O monografie ideologică pasionantă, doldora de nuanţe & tranşanţe care vor face să curgă multă cerneală.
Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea, Cartea Românească
Eseul lui Claudiu Turcuş pleacă de la evidenţa că cele peste trei sute de studii şi articole despre Norman Manea (scrise în română, engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă şi în limbi de circulaţie mai restrânsă) cad în două categorii care nu comunică reciproc: o parte se ocupă de etapa bucureşteană (1966-1986), cealaltă de cea new-yorkeză. Însă nu există nici un studiu care să recitească opera lui Manea integral. Turcuş îşi propune să-l dea el – şi reuşeşte cu brio. În plus, îşi mai propune „contextualizarea discursului etic”, cu discutarea amplu documentată a celor trei mari dezbateri polemice generate de textele lui Manea: cea din 1981, declanşată de interviul lui din Familia, cea din 1992, subsecventă textului incriminator la adresa lui Mircea Eliade, Felix culpa, şi cea din 1998, provocată de The Incompatibilities, recenzia-eseu la Jurnalul lui Mihail Sebastian. (Inutil de spus că, pentru textele despre Eliade şi Sebastian, Manea a devenit inamicul public al practic tuturor taberelor literare autohtone.) În ce priveşte recitirea propriu-zisă a prozei lui Manea, cu totul ataşant la eseul lui Turcuş e interesul lui pentru „configurarea umanităţii alternative impuse de către prozatorii postbelici, inerent în contrast cu rigiditatea umanităţii socialiste”. Cititorii criticii postbelice au mai întâlnit această atenţie la „umanitate” în critica lui Lucian Raicu, din care de altfel Turcuş citează cu suficient gusto încât să simţi afinitatea electivă pe care o resimte faţă de acest mare critic, asumat tacit drept maestru. Alături de Doris Mironescu, Claudiu Turcuş este al doilea critic tânăr ieşit din şcoala de „umanitate” a lui Raicu. Pe care o absolvă strălucit.
Valeriu Gherghel, Breviar sceptic şi alte eseuri despre simplitate, Polirom
Deseori, prostia vine din excesul de inteligenţă. Un prost, spunea Einstein, e cel care, atunci când îl întrebi cât e ceasul, începe să-ţi explice doct că timpul e relativ. Eseul lui Valeriu Gherghel despre simplitate în intepretare e un manifest împotriva acestui gen de prostie doctă. A fi simplu în intepretare înseamnă, ni se spune, „a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica”, aşa încât dacă într-o poveste e vorba despre trei purceluşi e stupid să discuţi despre cei trei Magi de la Răsărit, despre trifoiul mistic, despre schemele triadice în istoria omenirii etc. Pentru a fi simplu, Gherghel discută cu argumente extrem de sofisticate autorii cei mai „problematici”: Sfântul Augustin, Dante, Cervantes, Blake etc. E, desigur, multă (auto)ironie în exerciţiul acesta de simplitate sofisticată şi multifolie; mie mi-a adus aminte de eseurile narative ale lui Borges – despre care argentinianul spunea că le rescrie şi de nouă ori, până ajung să pară neglijente. Similar, intricat-eruditele texte ale lui Gherghel par rescrise şi polisate până ajung să aibă luciul şi aparenţa simplităţii. Singurul borgesian adevărat (ca anvergură a erudiţiei & calitate hipnotică a scriiturii) dintre toţi eseiştii noştri de azi.
Ioan Pânzaru, Regimul intepretării. Literatura şi sensul acţiunii, Polirom
Lucrurile cele mai importante în legătură cu oamenii, spune Ioan Pânzaru, cele care merită cu adevărat studiate, sunt faptul că acţionează şi felul în care o fac. Or, „vorbirea este o formă de acţiune”, iar acţiunile necesită un sens – care e ales de agent dintre „sensurile disponibile în cultură”. Eseul lui Pânzaru este, prin urmare, un exerciţiu de pragmatică a culturii contemporane – care e una a intruziunii diversităţii şi a libertăţii de interpretare. Aşa se face că, subtextual, cea mai mare parte a eseului va discuta posibilitatea libertăţii şi redefinirea normativităţii nu ca obedienţă generală faţă de reguli, ci ca libertate individuală de a propune reguli spre dezbatere publică – acesta fiind singurul mod de a evita coşmarele hipernormative ale birocraţiilor şi totalitarismelor. Textele analizate vor fi juridice, literare, teologice; e definitoriu faptul că Pânzaru citeşte textul din Geneza 3 despre Adam şi Eva, analizat îndeobşte ca fabulă paradigmatică a libertăţii, ca pe un mit al interpretării. Dând omului libertate (inclusiv libertatea de a-I interpreta cuvintele), Dumnezeu a limitat-o pe a sa. În absenţa Lui, avem de regăsit normativele divine în relaţia dintre natura limbajului şi libertatea noastră. Un eseu amplu (cca. 400 de pagini, nutrite din vreo 500 de surse bibliografice în majoritatea lor încă neuzitate de comunitatea academică autohtonă), hibridând hermeneutica raţionalistă a lui Ricoeur din De la text la acţiune cu spiritul gnosticilor de la Princeton.
Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Humanitas
Procedând la alcătuirea unor portrete de potentaţi ai comunismului de rit bizantin, ori mai bine spus excavând dinozaurii acelui Jurassic Park (încă non-extinct) din straturile geologice ale memoriei sale, Vladimir Tismăneanu transformă istoria comunismului într-un gen al biograficului. Prin urmare, aparenţa eseului său va fi mai degrabă aceea a unei cronici de familie; în romanul lui eponim şi arhicelebru, Petru Dumitriu urmărea să demonstreze cum lumea marxistă se întrupa din spuma decăderii familiilor burgheze. Cronicile de familie ale lui Tismăneanu surprind însă fenomenul riguros opus: anume felul paradoxal în care funcţionarea familiilor aristocraţiei marxiste, cele care pun în act „minciuna instituţionalizată” a comunismului, ajunge să denunţe minciuna exact în aceeaşi măsură în care o perpetuează. Prin reacţia morală acută a unora dintre descendenţii nomenclaturii (Tismăneanu însuşi e un bun exemplu), corpul social bolnav pare a-şi dezvolta anticorpi prin conversia miraculoasă a unor foste celule cancerigene. Aşa încât cronicile lui de familie camuflează nu doar un studiu în toată regula despre „o microsocietate cu gnoza ei, cu riturile, miturile şi secretele ei concret punitive”, cum observă undeva Angelo Mitchievici, ci şi un eseu ataşant despre speranţă & conversiune. Operă de moralist exemplar camuflat în memorialist, aşadar.
Aş recomanda, în încheiere, dintr-un decadent & putred reflex cosmopolit, şi Red Plenty de Francis Spufford, un text pe jumătate eseu, pe jumătate roman (hibrid încă nenaturalizat la noi) despre Rusia sovietică a anilor ’50 şi ’60, adică a ultimelor două decenii în care mai exista încă la nivel de masă credinţa în Marea Utopie a Sovietelor Comuniste. Sunt de toate aici: şi poveşti memorabile cu personaje reale & inventate, şi analize economice documentate, şi contextualizări istorice, şi note finale ample care, ca-n romanele lui David Foster Wallace şi Roberto Bolaño, constituie un roman în sine. Şi mult, mult umor. Dwight Garner i-a făcut o cronică amplă în New York Times , suficient de clară şi de convingătoare. (Pe mine, cel puţin, cronica asta m-a convins că merită comandată şi citită).
Iată aşadar eseurile mele preferate din 2012: texte care vorbesc despre libertate, umanitate, simplitate, speranţă & conversiune. Eseuri-anticorpi pentru răul istoric pe care-l trăim. Anul care se încheie a fost foarte bun pentru eseul românesc, după cum se vede. Însă nu inegalabil: din fericire, la cât de oribil se anunţă sub raport politic anul 2013, eseul & poezia lui vor fi cel puţin la fel de disperate & pline de speranţă & strălucitoare ca şi cele de anul acesta. :)
O axiomă a lui Ion Mureşan, indiscutabilă ca toate axiomele (mai ales ca acelea venind de la marii poeţi), spune că poeţii sunt precum anticorpii: atunci când ceva merge rău în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, pentru a neutraliza sursa răului. De asta, susţine extraordinarul poet clujean, apar atât de mulţi poeţi puternici în vremuri de criză. Judecând după numărul mare de eseuri remarcabile publicate anul acesta în România, aş îndrăzni să completez conjectura Mureşan după cum urmează: atunci când în corpul social apar disfuncţii „problematice”, de genul „psihodramei” de astă-vară (ca să hibridez terminologia Comisiei de la Veneţia cu cea a lui Lucian Boia), nu numai Phantasia, ci şi Raţiunea secretă anticorpi. Aşa se face că nu numai poeţii, ci şi eseiştii proliferează. Lucrând împreună, Frumosul şi Adevărul vor să facă organismul social Bine.Din această profuziune de eseuri remarcabile, o să recomand cititorilor Contributorscele mai pasionante cinci citite de mine anul acesta. Cei mai utili cinci anticorpi, în ce mă priveşte. Un Best ofpersonal. Ordinea lor, fireşte, e absolut aleatorie.
Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească
Revelatorul cel mai bun al interbelicului autohton este Mihail Sebastian – iată premisa de la care pleacă eclatantul studiu al lui Mihai Iovănel; biografia lui Sebastian coagulează cele mai dispare & eterogene contexte imaginabile (le citez aşa cum sunt ele inventariate de către autor în Introducere): „evreu; discipol al lui Nae Ionescu; membru al Tinerei Generaţii şi al Grupării ‚Criterion’; prieten cu Mircea Eliade; redactor la prestigioasa Revista Fundaţiilor Regale; ţintă, în calitate de evreu generic, a naţionaliştilor radicali, iar în calitate de evreu concret, obiect al legislaţiei antisemite introduse de Statul Român către sfârşitul anilor ’30; apropiat al Partidului Comunist în preajma momentului 23 August 1944; victimă a unui accident neelucidat în 1945, care dă naştere la numeroase legende bazate pe teorii ale conspiraţiei”. Aş mai adăuga aici, întrucât are importanţa ei, complicaţia de natură sexuală a lui Sebastian – cel mai probabil, aşa cum arată Iovănel altundeva, suferind de disfuncţie erectilă, însă au existat chiar speculaţii privitoare la o homosexualitate mai mult sau mai puţin latentă. Sprijinit pe această premisă, Iovănel deduce corolarul după care „opera principală a lui Sebastian este calitatea de martor al biografiei lui”, şi-i reciteşte acestuia biografia intelectuală şi evenimenţială cu o luciditate mereu vigilă, ajungând la rezultatul spectaculos de a vedea în Sebastian nu un discipol al „diavolului” Nae Ionescu, un evreu legionar, cum propunea recent Marta Petreu, ci un evreu care, din instinct de supravieţuire, ajunge pentru scurtă vreme cripto-comunist, pregăteşte numărul Scânteii din 23 august 1944 şi redactează chiar broşura Armata Roşie vine şi Manifestul Blocului Naţional-Democratic (ambele redate integral în anexe). O monografie ideologică pasionantă, doldora de nuanţe & tranşanţe care vor face să curgă multă cerneală.
Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea, Cartea Românească
Eseul lui Claudiu Turcuş pleacă de la evidenţa că cele peste trei sute de studii şi articole despre Norman Manea (scrise în română, engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă şi în limbi de circulaţie mai restrânsă) cad în două categorii care nu comunică reciproc: o parte se ocupă de etapa bucureşteană (1966-1986), cealaltă de cea new-yorkeză. Însă nu există nici un studiu care să recitească opera lui Manea integral. Turcuş îşi propune să-l dea el – şi reuşeşte cu brio. În plus, îşi mai propune „contextualizarea discursului etic”, cu discutarea amplu documentată a celor trei mari dezbateri polemice generate de textele lui Manea: cea din 1981, declanşată de interviul lui din Familia, cea din 1992, subsecventă textului incriminator la adresa lui Mircea Eliade, Felix culpa, şi cea din 1998, provocată de The Incompatibilities, recenzia-eseu la Jurnalul lui Mihail Sebastian. (Inutil de spus că, pentru textele despre Eliade şi Sebastian, Manea a devenit inamicul public al practic tuturor taberelor literare autohtone.) În ce priveşte recitirea propriu-zisă a prozei lui Manea, cu totul ataşant la eseul lui Turcuş e interesul lui pentru „configurarea umanităţii alternative impuse de către prozatorii postbelici, inerent în contrast cu rigiditatea umanităţii socialiste”. Cititorii criticii postbelice au mai întâlnit această atenţie la „umanitate” în critica lui Lucian Raicu, din care de altfel Turcuş citează cu suficient gusto încât să simţi afinitatea electivă pe care o resimte faţă de acest mare critic, asumat tacit drept maestru. Alături de Doris Mironescu, Claudiu Turcuş este al doilea critic tânăr ieşit din şcoala de „umanitate” a lui Raicu. Pe care o absolvă strălucit.
Valeriu Gherghel, Breviar sceptic şi alte eseuri despre simplitate, Polirom
Deseori, prostia vine din excesul de inteligenţă. Un prost, spunea Einstein, e cel care, atunci când îl întrebi cât e ceasul, începe să-ţi explice doct că timpul e relativ. Eseul lui Valeriu Gherghel despre simplitate în intepretare e un manifest împotriva acestui gen de prostie doctă. A fi simplu în intepretare înseamnă, ni se spune, „a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica”, aşa încât dacă într-o poveste e vorba despre trei purceluşi e stupid să discuţi despre cei trei Magi de la Răsărit, despre trifoiul mistic, despre schemele triadice în istoria omenirii etc. Pentru a fi simplu, Gherghel discută cu argumente extrem de sofisticate autorii cei mai „problematici”: Sfântul Augustin, Dante, Cervantes, Blake etc. E, desigur, multă (auto)ironie în exerciţiul acesta de simplitate sofisticată şi multifolie; mie mi-a adus aminte de eseurile narative ale lui Borges – despre care argentinianul spunea că le rescrie şi de nouă ori, până ajung să pară neglijente. Similar, intricat-eruditele texte ale lui Gherghel par rescrise şi polisate până ajung să aibă luciul şi aparenţa simplităţii. Singurul borgesian adevărat (ca anvergură a erudiţiei & calitate hipnotică a scriiturii) dintre toţi eseiştii noştri de azi.
Ioan Pânzaru, Regimul intepretării. Literatura şi sensul acţiunii, Polirom
Lucrurile cele mai importante în legătură cu oamenii, spune Ioan Pânzaru, cele care merită cu adevărat studiate, sunt faptul că acţionează şi felul în care o fac. Or, „vorbirea este o formă de acţiune”, iar acţiunile necesită un sens – care e ales de agent dintre „sensurile disponibile în cultură”. Eseul lui Pânzaru este, prin urmare, un exerciţiu de pragmatică a culturii contemporane – care e una a intruziunii diversităţii şi a libertăţii de interpretare. Aşa se face că, subtextual, cea mai mare parte a eseului va discuta posibilitatea libertăţii şi redefinirea normativităţii nu ca obedienţă generală faţă de reguli, ci ca libertate individuală de a propune reguli spre dezbatere publică – acesta fiind singurul mod de a evita coşmarele hipernormative ale birocraţiilor şi totalitarismelor. Textele analizate vor fi juridice, literare, teologice; e definitoriu faptul că Pânzaru citeşte textul din Geneza 3 despre Adam şi Eva, analizat îndeobşte ca fabulă paradigmatică a libertăţii, ca pe un mit al interpretării. Dând omului libertate (inclusiv libertatea de a-I interpreta cuvintele), Dumnezeu a limitat-o pe a sa. În absenţa Lui, avem de regăsit normativele divine în relaţia dintre natura limbajului şi libertatea noastră. Un eseu amplu (cca. 400 de pagini, nutrite din vreo 500 de surse bibliografice în majoritatea lor încă neuzitate de comunitatea academică autohtonă), hibridând hermeneutica raţionalistă a lui Ricoeur din De la text la acţiune cu spiritul gnosticilor de la Princeton.
Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Humanitas
Procedând la alcătuirea unor portrete de potentaţi ai comunismului de rit bizantin, ori mai bine spus excavând dinozaurii acelui Jurassic Park (încă non-extinct) din straturile geologice ale memoriei sale, Vladimir Tismăneanu transformă istoria comunismului într-un gen al biograficului. Prin urmare, aparenţa eseului său va fi mai degrabă aceea a unei cronici de familie; în romanul lui eponim şi arhicelebru, Petru Dumitriu urmărea să demonstreze cum lumea marxistă se întrupa din spuma decăderii familiilor burgheze. Cronicile de familie ale lui Tismăneanu surprind însă fenomenul riguros opus: anume felul paradoxal în care funcţionarea familiilor aristocraţiei marxiste, cele care pun în act „minciuna instituţionalizată” a comunismului, ajunge să denunţe minciuna exact în aceeaşi măsură în care o perpetuează. Prin reacţia morală acută a unora dintre descendenţii nomenclaturii (Tismăneanu însuşi e un bun exemplu), corpul social bolnav pare a-şi dezvolta anticorpi prin conversia miraculoasă a unor foste celule cancerigene. Aşa încât cronicile lui de familie camuflează nu doar un studiu în toată regula despre „o microsocietate cu gnoza ei, cu riturile, miturile şi secretele ei concret punitive”, cum observă undeva Angelo Mitchievici, ci şi un eseu ataşant despre speranţă & conversiune. Operă de moralist exemplar camuflat în memorialist, aşadar.
Aş recomanda, în încheiere, dintr-un decadent & putred reflex cosmopolit, şi Red Plenty de Francis Spufford, un text pe jumătate eseu, pe jumătate roman (hibrid încă nenaturalizat la noi) despre Rusia sovietică a anilor ’50 şi ’60, adică a ultimelor două decenii în care mai exista încă la nivel de masă credinţa în Marea Utopie a Sovietelor Comuniste. Sunt de toate aici: şi poveşti memorabile cu personaje reale & inventate, şi analize economice documentate, şi contextualizări istorice, şi note finale ample care, ca-n romanele lui David Foster Wallace şi Roberto Bolaño, constituie un roman în sine. Şi mult, mult umor. Dwight Garner i-a făcut o cronică amplă în New York Times , suficient de clară şi de convingătoare. (Pe mine, cel puţin, cronica asta m-a convins că merită comandată şi citită).
Iată aşadar eseurile mele preferate din 2012: texte care vorbesc despre libertate, umanitate, simplitate, speranţă & conversiune. Eseuri-anticorpi pentru răul istoric pe care-l trăim. Anul care se încheie a fost foarte bun pentru eseul românesc, după cum se vede. Însă nu inegalabil: din fericire, la cât de oribil se anunţă sub raport politic anul 2013, eseul & poezia lui vor fi cel puţin la fel de disperate & pline de speranţă & strălucitoare ca şi cele de anul acesta. :)
December 20, 2012
Ruxandra Cesereanu despre "Frânghia înflorită"
În numărul 12 al revistei Steaua (la pagina 36), Ruxandra Cesereanu are un insight foarte personal şi acut (şi mult prea generos) al Frânghiei înflorite. Îl reproduc mai jos.Cum se spune, nebănuite sunt căile lui Moş Crăciun. :)
Tați și fii
De când este literatură pe lumea aceasta, opiniile despre relația dintre fii și tați au oscilat, în funcție de psihanaliză și destule alte hermeneutici aplicate: fiii sunt ai taților sau sunt chiar tații lor, chiar dacă trec, un răstimp prin mame. Sau, dimpotrivă, fiii sunt altceva decât tații lor (a se vedea Kafka – Scrisoare către tata), chiar dacă se întâmplă să îi conțină, uneori (parțial) și pe aceștia. Oreste, Hamlet și duhul tatălui său, complex Oedip, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie etc. Relația dintre tată și fiu este mai acută decât aceea dintre mamă și fiică. Tatăl este instanța, supraeul, modelul (râvnit sau repudiat). Cum textul meu se dorește a fi o cronică literară și nu o exegeză pe marginea relației dintre tați și fii, mă opresc aici, cu această introducere în subiect.Radu Vancu este un poet subtil, care și-a creat o manieră aparte de a scrie literatură, recognoscibilă pentru delicatețea sa brutală (un paradox asumat, firește!), pentru felul în care lucruri diafane se amestecă progresiv cu lucruri violente psihic, dar rostite/scrise tihnit. La toate acestea se adaugă predilecția pentru lecții sufletești de anatomie, pentru detaliu și simplitate (dar o simplitate migălită), pentru zone traumatice, omenește vorbind.Frânghia înflorită (Casa de editură Max Blecher, 2012) este, deja, a treia carte în care Radu Vancu delimitează o traumă personală din biografia sa de fiu, scriind despre tatăl mort. Dar, în ciuda multelor cronici de receptare de care a beneficiat această carte și care, majoritatea, se axează pe disecarea unei dimensiuni traumatice sublimate în cele din urmă în chip luminos, pentru mine ea are alt sens. Mai exact, este vorba, cred, despre o carte în care relația depășește nuanța strict circumscrisă familial, inițiind o relație între un magistru (tatăl mort, sinucis, duhul lui) și ucenic (fiul viu). Iar lecția de anatomie mentală și sufletească a tatălui mort este aceea de a-i preda fiului viu faptul că moartea nu este în mod absolut înspăimântătoare și sumbră, ci e o formă de liniște, seninătate și delicatețe întrepătrunse cu ingredientele întunecate. Duhul tatălui mort din Frânghia înflorită, aceasta-i (susțin eu) miza inovatoare a cărții, este unul suav, desprins din limburi, înseninat, dar foarte atent la ce conține lumea în care se află și se sălășluiește, astfel încât să-l inițieze pe fiul său, încă din viață. Duhul tatălui este un modern ori chiar postmodern, care vorbește ca atare, demitizează, cu suplețe și în limbaj acut cotidian, ceea ce știm noi, viii, despre lumea cealaltă care conține, de fapt, imitativ, lumea de aici, a viilor. Iar dacă lumea viilor este una crudă, atunci așa este și lumea morților; dacă lumea viilor este suavă, atunci așa este și lumea morților. Dincolo e un spațiu mimetic pentru aici, totul dincolo se molipsește de cuvintele și comportamentul de aici, din realitate și cotidian. Bolile, mâncarea, fricile, veșmintele din moarte sunt aceleași ca în viață; lumea morților e plină de adrenalină, este impetuoasă, frenetică aproape, de fapt (duhul tatălui mort are o "viață personală mișto")! Duhul tatălui se arată de fiecare dată în vis, așa încât fiul învață mai întâi să descifreze un alfabet oniric, înainte de a destăinui lecția propriu-zisă de învățătură. Există o întreagă tradiție de sfătuire a fiilor din partea taților, pe care, însă, Radu Vancu nu o sugerează livresc în cartea sa de poeme, ci doar o presupune, ca background subînțeles care poate fi și numai un background de abur (doar ne aflam în vis, adică la poarta dintre real și ireal). Când visul se sfârșește și tatăl mort dispare (în timpul diurn), în urma lui rămâne întotdeauna, fie mireasmă și bucurie, fie vid, spaimă, tristețe: "mare de flăcărui", "gorgan luminos, năpădit de trandafiri tineri", "burtă de apă" etc. Monologul tatălui mort către fiul viu are, de la un punct, o coloratură de împărtășanie demonstrativă: între ei doi se mai găsește un alt fiu, Sebastian, fiul fiului. Cred că miza specială a cărții lui Radu Vancu aici este: poetul (care primește învățătura în vis) este ucenicul unui tată mort care îi predă lecția de a fi tată pentru Sebastian (fiul fiului, aflat el însuși odinioară în vis, înainte de a se naște și imediat după naștere, și despre care Radu Vancu a publicat cartea de poezie de dinainte de Frânghia înflorită, adică Sebastian în vis, 2010). Cine zărește doar relația dintre duhul celui mort și fiul viu, parțializează această carte de învățătură (la urma urmei): Sebastian nu poate fi exclus din ecuația ontică și gnoseologică, tocmai pentru că el este fiul fiului care (acesta din urmă) este și tată. Acest foarte special și delicat ménage à trois face din Frânghia înflorită un soi de manual de duhovnicie poetică.Epistolele (sfaturile) din vis ale tatălui mort sunt despărțite, unele de altele, de secvențe diurne (uneori blamate din pricina trezirii impuse) în care fiul rezonează la realitate (Camelia, Sebastian, Mircea Ivănescu, Mihai Șora și altele/alții). Autorul este autoironic, atunci când presupune că este vorba despre "un cartoon feeric după un scenariu deprimist"! E altceva, de fapt: necesitatea de a aprofunda sfaturile tatălui, dincolo de nocturn și oniric, într-o nișă personală, la lumina zilei. Singurele lucruri care nu cred că se potrivesc în aceste texte diurne ca niște punți între cei morți și cei vii sunt inserturile relativ didactice despre poezie, cu iz de minimă teoria literaturii, în care sunt invocați variați scriitori și noțiunile lor de estetică!În tot, Frânghia înflorită este cartea de poeme a unui anatomist al visului și al morții, făcute pe înțelesul celor care cred în transubstanțierea acestora și într-o formă de inițiere (în mod straniu) sinestezică. Prin lecția învățată de la tatăl mort și magistru, fiul (ucenic) devine, în cele din urmă, chiar el noul magistru. Pentru cine? Pentru Sebastian (fiul fiului), dar, poate și pentru alții…
[Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher, 2012]
December 18, 2012
Revista Transilvania. Lansare număr Dimitrie Gusti
Mâine, adică miercuri, de la ora 18, în sala de lectură (etajul 5) a Bibliotecii Astra, Corp B, o să lansăm numărul 11-12 / 2012 al revistei „Transilvania“, dedicat lui Dimitrie Gusti şi Şcolii de sociologie de la Bucureşti.
E un număr coordonat de Zoltán Rostás - care, pe lângă faptul că e unul dintre sociologii de mare prestigiu (el însuşi creator de şcoală, precum Gusti altădată), s-a dovedit şi un excelent designer de reviste. Unde mai pui că are şi un minunat simţ al umorului - priviţi, de pildă, coperta revistei, aleasă de el: e şcoala lui Gusti dându-se pe tobogan, adică pe o moară din Drăguş, satul pe care tocmai îl monogafiau. Al treilea de jos în sus, în tricou de marinar, e Mircea Vulcănescu, "grasul Vulcănescu", cum îi spunea cu tandră ironie Cioran (care recunoştea, ca şi celălalt mare orgolios al generaţiei, Mircea Eliade, că Vulcănescu era cel mai înzestrat dintre ei). Cred că imaginea asta despre Vulcănescu e la fel de importantă pentru memoria noastră culturală ca şi imaginea morţii lui: în carcera de la Aiud, în care toţi erau dezbrăcaţi şi se stropea cu apă rece pe jos în toiul iernii, Vulcănescu s-a culcat pe spate pe betonul ud şi îngheţat pentru a susţine pe corpul lui călduţ corpul unui tânăr care leşinase. Tânărul a supravieţuit, Vulcănescu nu. Numai luate împreună, cele două imagini (Vulcănescu ludicul şi Vulcănescu martirul) alcătuiesc imago-ul acestei exemplare personalităţi.
Despre toate astea, însă, ca şi despre multe altele, vom vorbi mâine, de la 18, la Biblioteca Astra, Corp B, etajul 5. Vă aşteptăm cu drag.
Radu Vancu's Blog
- Radu Vancu's profile
- 112 followers
Radu Vancu isn't a Goodreads Author
(yet),
but they
do have a blog,
so here are some recent posts imported from
their feed.
