Radu Vancu's Blog, page 20

"Zona nouă". Ioan Şerbu

Ioan Şerbu (n. 1983), unul dintre cei mai talentaţi poeţi zonişti, a câştigat recent un premiu la secţiunea de poezie a concursului naţional Incubatorul de condeie (alături de Ilinca Pop, prietenă şi colaboratoare apropiată a zoniştilor). 
După cum au putut constata cei care au citit primul număr al revistei Zona nouă, Ioan Şerbu e şi un excelent cronicar, scriind despre literatura contemporană (poezie şi proză deopotrivă) cu un nerv pe care destui dintre cronicarii titraţi nu-l au. 
Iată poemele cu care a apărut în antologia concursului. 
[Sursa, aici: http://idc.adlittera.com/antologia-idc-2012/]



liceu
că maiorul lovește serios am știutla primul firicel de sânge din urechede o jumătate de oră ne snopea în surdină ca un cântec popular vechi  Filip avea vânătăi mai mari cu el a fost mai categoric
seara au intrat câini arşi pe geam ne-au pus labele-n palme noi ne-am aşezat la filmne-am certat pe canalul TVmaiorii se ceartă pe noi
Filip de-aş fi decât să mai ajungîn sala cu o oglindă de 100 și un birou de 100 unde vorbește comandantul maiorilor la fel cum vorbesc toţi aicicuvinte ude grele de fier de lemnîn dungă în lat în pumnşi toate-ţi sparg capilarele
oriunde cineva îţi vorbeştezi şi noapteşi după cineva e altcinevaşi apoi altcineva şi altcineva şi altcineva zi şi noapte
obiceiul maiorului e să stea camuflat printre păpuşide unde-ți strigă răspicat o propoziție până-ți dă sângele printre dințimai târziu când m-am împrietenit cu Filipprintre noi mergeau șiruri de maiori tăcuți

taxi
am îmbrăcat costumul vișiniucel păstrat pentru nunți e catatonicazi dau un interviu fellows  firma de recrutare își arată sâniimă fac taximetrist să vă pot ducedincolo
să urlu și eu în trafic cuvântul ce a fost la începutprimul rostit – aveam doi ani când frate-meu mi-a dat cu DEX-ul peste gurăMĂ-TAA  BĂĂ  mi s-a născut pe buzeciudat valabilă această reciprocăca Uroboros unemployedbețiv – încolăcit pe un pahar de margaritaclientul drogheriilor
să livrez pizza uneorila MiSRuP Bank ori într-un office building ce-l gâdilă în talpăpe dumnezeuoamenii lego dau bacșiș bunsă le duc fabricanților de mașinicontainere de pizza diavolo cu carne ieftină de chinez
să stau la ieșirile din cluburiunde bodyguarzi rași în cap ruleaza un cuicu undercoverii unde hipsterele de 12 ani sunt apple iar eu steve slide baby slidepe tabletă google mapspe google maps amfetamineslide baby slidevom adormi încet în filmul meu sârbesc
aș putea să așteptla hoteluri unde fiarele se adunăaround the holly PROOOOOOFIIIIIIIITTTunde se divid trupurile lor de scaune plutesc spre camere și umplu youtube-ulcu Shrek masturbându-se în chiuvetăunde mașinile scumpe fify sau loly așteaptă cu manichiura făcută
și pește aș putea să fiuun taxi galben cu număr de Moldovaîn Gara de Nord guvernul aremonopolpe Unirii alții marketează
în fine GPS caută destinațiacheap sex and porn fanmă duce acasă

nunta
explicam unor doamne la masăcum tăcerea ca un gândac speriat se ascundeprin camere de noidin casa noastră curge un râu menajer doi confluenți ca două palme ce aplaudă continuuapoi fruntea mi-a căzut în paharprima față s-a dezlipitmurdărindu-ne picioarele
explicam unor doamnecă animalele de casă îndesate în dulapurimai latră noaptea și ne liniștescpână a doua zi când ne purtăm unul pe altul în stomaccum ai purta o gastrităcă am lăsat două bile în loteriedar tot nu câștigcuvinte de alcool am în plămâniși în chiuveta înfundată cârciumi
apoi banii și a doua față au cursînnegrind căsuța de cartonsub privirile unor doamne plictisite

Mihail Vakulovski despre "Frânghia înflorită"

În Timpul din decembrie, la pagina 8, Mihail Vakulovski are o cronică foarte frumoasă despre Frânghia înflorită.O redau mai jos:


Frînghia înflorită
„îl vezi zi de zi, nu-l vei mai vedea niciodată”
Pentru poetul Radu Vancu familia e la fel de importantă ca şi pentru poezia lui Cristian Popescu. Doar că dacă la Cristi Popescu e o lume suprarealistă aproape magică, la Radu Vancu toate sînt mult mai serioase şi mai pe bune. Radu Vancu spune că poezia sa e o artă de familie. Cel mai important personaj al său e tatăl care-i bîntuie toate cărţile, dar – de la „Sebastian în vis” – şi fiul său Sebastian a devenit la fel de prezent, astfel poetul Radu Vancu transformîndu-l pe cetăţeanul Radu Vancu din fiu în tată. Secretul – şi tema! – sunt dezvăluite tot de Radu Vancu, în unul din poemele eseistice din „Frînghia înflorită”: „Fie că-i vorba de tata şi de mine fie că-i vorba de mine / și de Sebastian, toate poemele astea sunt bîntuite de / fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său”. Oricum, există „un lucru pe care-mi vine greu să-l înţeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aş avea prejudecăţi, aş spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morţii spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn”…            O carte despre relaţia dintre două persoane pe care le desparte moartea uneia dintre ele, dar şi despre viaţa celui viu (mesajul transmis de tatăl său pentru mama sa este fermecător: „…spune-i tu, te rog, / că mă gîndesc la ea ca la voi. / Şi mai spune-i aşa: Veroni, // cînd rîdeai, aerul se umplea de fluturi. / Când tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi / pe care oameni agili tîrau foci însîngerate // din care urmau să facă untură / pentru lumînările nopţilor boreale de amor. / Când făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau, // băteau din lăbuţele lor caraghioase / pînă cînd moviliţele de grăsime ce erau / se făceau lumină. // Cînd rîzi, îngerii îşi deschid aripile de fluturi albinoşi / şi te privim toţi tremurînd, atît de frumoasă, / încît Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal”). Primul poem începe exact ca şi jumătate din poemele cărţii: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, / cînd te lasă inima să-l visezi”, cealaltă jumătate fiind compusă din poeme eseistic-teoretizante scrise între paranteze, ca un fel de jurnal al părţii profund poetice transmise „de dincolo” prin vise. Textualism, metatextualism, poeme despre poezie, amintiri despre alţi morţi dragi decît personajul principal, cum ar fi, de exemplu, Mircea Ivănescu. „Frînghia înflorită” e una din cărţile acelea din care îţi tot vine să citezi, mai ales că Radu nu prea lasă loc pentru aberaţii criticilor literari. Iată ce spune, de exemplu, despre poezie – un „personaj” la fel de prezent ca şi tatăl de dincolo: „Dacă gura lumii macină orice, pînă şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decît gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice. Nimic nu-i prea tare sau prea complex pentru sucurile ei gastrice. Bucăţele zaharate de lirism candel, fibre aţoase de epică musculară, ciozvîrte greu de pătruns decupate din carcasa ştiinţelor (cosmologie, mecanică cuantică, biologie moleculară, zoologie, sociologie, economie), picante sosuri în ebuliţie stoarse din metodologia şi patologia sexuală, proteine deduse din variile legume ale showbizului, grăsoase şi mucede ciuperci ale bîrfei culturale – totul e ingurgitabil şi apoi mărunţit, ars şi transformat în energie”…            „Frînghia înflorită” e ca un fel de facebook care face posibilă comunicarea între poetul care nu are în faţă un laptop, ci un pat pe care se întinde ca într-o maşină a timpului care-i trimite mesajele morţilor lui cei mai dragi în formă de vise, în care tatăl sinucis („noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare / aşa cum ne-am făcut felul / Unul cu un cuţit în inimă, // altul cu glonţul în creier, / altul cu venele deschise. / Însă se lucrează din greu la imagine”), cel mai drag mort, îi povesteşte cum se simt dincolo cînd noi îi visăm („Noi, cei visaţi de voi, ne înroşim de fericire, / ne coacem la căldura visului vostru, / se umflă încet-încet carnea pe oase // pînă cînd, poc! ca o floricică de porumb / înfloreşte carnea în care am învăţat să urîm, / sărind din tigaia de sicrie şi pocnind // de capacul cerului (…) unora li se risipeşte carnea de pe ei ca puful de păpădie, / altora sîngele mai proaspăt li se face balon frumos colorat. // El trece cîntînd prin nori de păpădie şi baloane sîngerii, / iar noi, morţii visaţi şi încă neînfloriţi, / aşteptăm plini de fericire & groază visele voastre viitoare”) sau îşi amintesc întîmplări din timpul vieţii („Dragule, îţi mai aduci aminte ziua aia…”). Radu Vancu găseşte un final oarecum firesc pentru „Frînghia înflorită”: tatăl din vis îl roagă să nu-l mai viseze atîta şi să-şi vadă de Paradisul său: „Dragule, aşa cum ai înţeles deja, / prea uşor te lasă inima să mă visezi. / După cum poate vei fi înţeles deja // că aproape întotdeauna se întîmplă aşa: / viii sunt cei care se întorc şi bîntuie morţii – / stai liniştit în bunul şi bătrînul tău cadavru // şi deodată intră viul în lumea ta / pe nepusă masă, ca un frate întors / cînd nimeni nu-l mai aştepta // dintr-un război din care nimeni, niciodată, / nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viaţă. / Intră în lumea nouă de parc-ar izbi uşa crîşmei // de perete şi-ar striga: ‚un rînd la toată lumea!’, / te priveşte apoi cu privirea aia hipnotică / şi halucinată la care se ajunge // abia după o noapte iluminată / de patru jumătăţi de vodcă / turnate direct peste inima arzînd // cu tot mai mare vîlvătaie de magneziu / în pieptul deja transparent / şi casabil. Te priveşte deci iluminat // şi te simţi aşa de fermecător / stînd în cadavrul tău / care face lumile să se unească // şi să ardă cu flacără, încît greu te abţii / să nu strigi şi tu cît te ţin plămînii / goi de aer şi stafidiţi: // ‚un rînd la toată lumea!’, îl priveşti şi tu / cu ochii care ştiu şi ei bine / ce înseamnă nopţile de vodcă necruţătoare / şi pedepsitoarele vîlvătăi de magneziu, / iar aerul deasupra capetelor voastre / se aprinde ca o sondă peste zăcăminte pure. // În miezul vîlvătăii, cadavrul tău fermecător / şi viul fermecător se privesc halucinaţi, / o enclavă de iubire în miezul infernului, // paradisul nostru de buzunar din infern. / Şi ne privim, şi ne privim, / ochi halucinat în ochi halucinat, // încremeniţi ca desenaţi acolo de O Mînă / jucăuşă care a vrut să aşeze doi oameni fericiţi / în centrul unei lumi de flăcări veşnice. // Şi ne privim, şi ne privim, / flăcările ne ling duioase creştetul, / un promo la o lume veşnică // a cărei veşnicie va dura o noapte, / ochiul halucinat se va închide curînd / şi se va deschide ochiul cu corp vitros // & retină & cornee & lumină falsă / în lumea adevăratei tale fericiri, / în Paradisul CamiSebastian // plin de locuri cu verdeaţă şi tobogane / şi baveţici şi nopţi de amor / şi întristare multă şi numai fericire. // Iar amîndoi vom fi cu cît mai fericiţi, / cu atît mai devastaţi. Nici după moarte / nu se supravieţuieşte uşor // unei vieţi duble ca asta. Cu atît mai puţin / înainte de ea. Nu mă mai visa deci, dragule – / prea uşor te lasă inima să mă visezi”. Iar următorul, ultimul poem, e un vis fără cuvinte… pentru noi, cititorii, dar şi pentru Cami, un vis doar pentru Radu, cum au fost şi celelalte vise, de altfel. „Frînghia înflorită” e un experiment foarte tare care a folosit o experienţă foarte, foarte dură, crudă şi dureroasă, pe care cei mai mulţi dintre noi ar fi ţinut-o doar pentru sine şi n-am fi avut curajul s-o înflorim vreodată în versuri.
Radu Vancu, „Frînghia înflorită”, Casa de editură Max Becher, 2012

O carte-eveniment: Mircea Ivănescu în dialog cu Vasile Avram

Iese zilele astea la Casa de editură Max Blecher, ca urmare a unui proiect al Revistei Transilvania (Centrul Cultural Interetnic Transilvania), o carte-eveniment: Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram.
E ediţia a doua a cărţii, apărută în 2004 la editura mănăstirii Nicula şi rămasă practic fără ecou (singura cronică într-o revistă vizibilă fiind, după ştiinţa mea, cea a lui Mihai Iovănel din Cultura). Sper ca ediţia asta să aibă destinul norocos pe care-l merită aceste 200 de pagini excepţionale.
Iată şi povestea cărţii: prin 1986, în timpul unei şedinţe de partid sau de învăţământ politic, Vasile Avram (1940-2002), coleg de redacţie la Transilvania cu Mircea Ivănescu, îi propune poetului să accepte o serie de 286 de întrebări, câte una pentru fiecare zi lucrătoare a anului, şi să livreze cele 286 de răspunsuri corespunzătoare. După câteva luni de tăcere, poetul produce un prim calup de 13 răspunsuri – şi astfel Interviul transfinit e iniţiat. Întrebările curg, răspunsurile aşijderea, revoluţia îi prinde în plin dialog, iar din 1994 Vasile Avram începe să publice interviul în serial în publicaţia sibiană Opinia publică, al cărei editor era. Peste câţiva ani, poetul abandonează jocul, fără să fi răspuns la toate cele 286 de întrebări – însă cele la care a răspuns sunt suficiente pentru a constitui materia cărţii publicate de Felicia Avram în 2004, la doi ani după moartea soţului. Şi reeditată acum, în 2012, de Casa de editură Max Blecher, într-un proiect finanţat de Centrul Cultural Interetnic Transilvania.
Reproduc mai jos prezentarea lui Claudiu Komartin de pe coperta a patra, precum şi un fragment din postfaţa mea.

"Interviu transfinit este prima carte de dialoguri (prima în ordine strict cronologică) în care Mircea Ivănescu, unul dintre cei mai subtili şi mai influenţi poeţi români ai ultimei jumătăţi de secol, îşi dezvăluie biografia şi marile repere ale creşterii şi formării sale, însoţit - şi, adesea, pus în alertă intelectuală - de Vasile Avram. Cei doi prieteni par în destule momente ale periplului lor (alcătuind un neaşteptat Bildungsroman secvenţial) cu totul rupţi de orice context istoric, de orice intruziune a exteriorului, aşa încât ne putem imagina dialogul lor (în care acuitatea şi curiozitatea uşor pedantă ale lui V. Avram întâlnesc memoria aproape infailibilă şi rafinamentele stenice ale lui M. Ivănescu) ca pe un joc de mah-jong cu doi parteneri, unul interogativ-provocator, iar celălalt retractil şi autopersiflant, învăluindu-şi răspunsurile în faldurile digresiunii, printre care cititorul va întrezări chipul lui M.I. ca reflectat în undele calme ale unei reverii nesfârşite." (Claudiu Komartin)

"Fără insistenţa masivă pe biografic a lui Gabriel Liiceanu, lipsit de tranşanţa lui iritantă şi seducătoare, concentrând cu răbdare chinezească întrebările înspre unicul punct aleph al literaturii, Vasile Avram a reuşit să-i provoace lui Mircea Ivănescu răspunsuri la fel de decisive privitoare la literatură pe cât sunt cele provocate de Gabriel Liiceanu în raport cu viaţa poetului. Dialoguri esenţiale cu un poet esenţial, Măştile lui M.I. şi Interviul transfinitalcătuiesc un diptic extraordinar în care voletul dintâi priveşte mai ales biografia, iar cel de-al doilea mai ales literatura. Împreună, ele alcătuiesc Convorbirile cu Eckermannii ale lui Mircea Ivănescu. Cea mai impresionantă confesiune a unui mare poet din întreaga noastră literatură." (Radu Vancu)

Radu Niţescu în "Zona nouă". Mâine, de la 5

Radu Niţescu, unul dintre cei câţiva poeţi foarte tineri de la care am aşteptări foarte mari, va citi mâine în Zona nouă alături de Vlad Pojoga, unul dintre cei câţiva poeţi foarte tineri de la care am aşteptări foarte mari. :)
Viitorul începe aşadar mâine, la 5, la Scottish Pub. :)

Interviu în revista Punkt (Md)

Există în Republica Moldova o revistă pentru care-i admir & invidiez gălbui:  Punkt . Cam 200 de pagini glossy cu o grafică hipnotică printre care, după obişnuitele calupuri publicitare iniţiale, găseşti interviuri cu Dan Perjovschi, Ioan Es. Pop, Zahar Prilepin, Emil Brumaru, Şota Iataşvili, poeme ale câtorva foarte tineri poeţi basarabeni (printre care unii din Zona nouă: Irina Brumă, Anatol Grosu, Ana Donţu), texte de şi despre Radu Pavel Gheo, Gherman Sadulaev, Matei Vişniec, Christian Kracht, Gheorghe Erizanu, Dumitru Crudu, Jonathan Powell, Mitoş Micleuşanu, Alexandru Vakulovski & Mihail Vakulovski ş.a.m.d. Marketată ca o revistă glossy de top (pe panouri uriaşe care-mpânzesc Chişinăul din centru până la periferii), e în fapt una dintre cele mai vii & comprehensive reviste de cultură pe care le-am văzut vreodată.Inutil să spun că în România nu există o revistă similară. (De unde şi invidia mea gălbuie.) Aşa încât echipa care face o asemenea revistă merită toată admiraţia noastră: de la directorul Angela Braşoveanu la redactorul-şef adjunct Viorica Mija şi la redactorul-şef al punkt.md, Moni Stănilă. Din echipa de autori, cum sunt numiţi în căsuţa redacţională, în mod evident foarte buni (de vreme ce scot o asemenea publicaţie), nu cunosc decât pe Lucian Mândruţă, Paula Erizanu şi Alexandru Vakulovski. Se înţelege că m-a bucurat că o revistă precum Punkt a dorit să-mi ia un interviu. În asemenea vecinătăţi, zău că te simţi mai deştept. :)Reproduc interviul mai jos.    
Radu Vancu este poetul reprezentativ al tinerei generaţii, premiat şi îndrăgit de toată lumea. A fost la Chişinău de mai multe ori şi de fiecare dată şi-a făcut prieteni noi, de fiecare dată a lansat o nouă carte de poezie. Ultimul său volum, "Frânghia înflorită", e o carte incredibil de frumoasă şi sensibilă, axată pe un dialog imaginar între el şi tatăl său decedat. O carte care nu se poate să nu înfioare cititorul şi să nu rămână în mintea lui prin imaginile realizate cu o minuţiozitate de miniaturist care într-un spaţiu foarte mic surprinde detalii neaşteptate. Când l-am cunoscut, eu bâjbâiam în ale literaturii şi mă temeam de toţi scriitorii consacraţi, însă Radu mi-a infirmat spaimele şi m-a convins că prieteniile se pot lega în câteva ore, în care cineva (el) cânta folclor la muzicuţă, iar altcineva (eu) psalmul 140 pe glasul VI. (Moni Stănilă)
Dragă Radu, te-ai declarat cândva un „monstru fericit”. Cu toate astea, eşti, după doar două vizite la Chişinău, îndrăgit şi apreciat de tinerii noştri. Care crezi că e cauza?
Cred foarte mult în scrisul celor mai tineri poeţi basarabeni. Scriu cu toţii dintr-o stare de urgenţă, au de spus ceva ce nu suportă amânare, şi confirmă cumva vorba aceea deja celebră a lui Ion Mureşan – marele poet optzecist spune undeva că poeţii sunt ca anticorpii: atunci când ceva e bolnav în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, ca să neutralizeze infecţia. Or, cum Republica Moldova tocmai a ieşit dintr-o boală îndelungată, e firesc ca poeţii ei să fie numeroşi şi puternici. Ca nişte anticorpi îndelung antrenaţi. Poate că tinerii poeţi basarabeni au simţit admiraţia mea pentru scrisul lor, şi de aceea au admis să mă adopte.
Mi-ai spus într-un interviu anterior că literatura pentru tine e artă de familie. Să înţelegem că biografia lui Radu Vancu e foarte prezentă în cărţile lui Radu Vancu?
Da, biografia mea e ţesutul organic al tuturor cărţilor mele. La cele de poezie e la vedere – încă din titluri se precizează că vorbesc despre soţia mea, despre fiul meu, despre tatăl meu, sinucis când eu aveam nouăsprezece ani. Dar, uneori, chiar şi în cărţile mele de critică literară sau în cronici şi eseuri cred că iese la iveală această masivă irigaţie biografică. Literatura e, înainte de orice, individuaţie; te ajută, adică, să ajungi la sinele tău mai bun. Dar asta se poate petrece cu singura condiţie ca tu să vii în poezie cu toate ale tale, cu tot ce ţine de viaţa ta, în bine şi în rău, deopotrivă. Printre alte atâtea teste, scriitorul îl are de trecut şi pe acesta al cruzimii masochiste, autoaplicate: dacă nu poţi fi inuman de crud cu tine, aşa încât să te arăţi lumii cum n-ai vrea să te vadă niciodată, atunci poate că nu eşti făcut să fii scriitor. Cei mari au făcut asta – de la Rousseau, care mărturiseşte totul, inclusiv furturile, inclusiv masturbarea compulsivă, la Eugen Ionescu, dincolo de a cărui sinceritate din ”Căutarea intermitentă” nu cred că se poate trece.
Poemele tale vorbesc fie despre soţia ta, Camelia, şi fiul vostru, Sebastian, fie despre tatăl tău, care s-a sinucis cu ani în urmă. Cumva despre partea luminoasă şi partea întunecată a inimii tale. Te conectezi vreodată doar la o singură parte?
„Conectările” mele nu sunt programatice, nu încerc să cuplez cu o anumită zonă, fie ea luminoasă ori întunecată, a existenţei mele. De altfel, nici nu cred că există o delimitare strictă a acestor zone; ele au fost dintotdeauna zăpăcitor de amestecate. Iată, de pildă: în 1997, anul în care a murit tata, a început iubirea mea cu Camelia. Şi tot în 1997 l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu. E, aşadar, ’97 o zonă luminoasă sau una întunecată? N-aş putea să răspund la întrebarea asta, ştiu doar că-i o zonă crucială, destinală chiar, poate că însăşi Zona, şi am scris, de altfel, în repetate rânduri despre asta. Încerc, altfel spus, să practic şi eu după puterile mele exerciţiul acela de autoscopie rece despre care scrie Baudelaire în încheierea Călătoriei la Cythera: „Ah, Doamne, dă-mi puterea şi curajul / să-mi contemplu inima şi corpul fără dezgust”. Ce-i drept, pe mine mă trece deseori dezgustul.
Ultimul tău volum, "Frânghia înflorită", apărut în anul acesta la Casa de Editură Max Blecher, e un dialog intermediat de vise între tine şi tatăl tău?
Da, e un fel de carte de vise dialogată, şi spun „vise” în înţelesul aproape propriu al termenului – unele poeme, mai ales cele dinspre partea de final a cărţii, mai degrabă le-am visat decât le-am scris. Eu nu-mi recitesc niciodată cărţile, însă, atunci când am pregătit ”Frânghia înflorită” pentru tipar, am rămas surprins să văd că practic nu recunoşteam deloc unele poeme finale, le citeam practic pentru prima dată, cu toate că erau în acelaşi folder al computerului unde se aflau şi restul poemelor din ”Frânghie”. Iar acum câteva zile, când cineva a postat pe Facebook câteva versuri din ”Frânghia înflorită”, am fost nevoit să verific dacă-s într-adevăr ale mele, fiindcă nici să mă fi picat cu ceară nu mi le aduceam aminte. Iar asta e cu adevărat ciudat pentru un om care-şi scrie întotdeauna textele la rece, nu? Scriu greu, de regulă, şi apoi rescriu, aşa încât cunosc toate articulaţiile textelor mele. Ei bine, de data asta s-a întâmplat, mai ales înspre finalul cărţii, ceva bizar. Ca şi când mai mult tata ar fi scris textele alea în locul meu. Însă, fireşte, astfel de presupuneri ţinând mai degrabă de parapsihologie nu-s deloc lăudabile la un scriitor care se vrea profesionist.
Te interesează modul în care va fi receptată cartea sau măsura în care va fi înţeleasă?
M-au bucurat şi chiar m-au emoţionat câteva dintre cronicile apărute – multe, pentru cele doar trei luni de când a ieşit cartea din tipar. Am fost dintotdeauna curios să văd cum citesc ceilalţi textele mele, mai ales atunci când e vorba despre oameni pe care-i cunosc şi-i preţuiesc. Însă nu ştiu dacă mă aştept ca textele mele să fie „înţelese”, cum spui. Poemul trebuie mai ales să emoţioneze, din punctul meu de vedere. E un mecanism sofisticat de generat emoţii (acele emoţii fundamentale care te pot introduce în individuaţie), şi fireşte că e îmbucurător să vezi că un cititor sau altul „înţeleg” tipul de mecanism pe care l-ai construit. Însă, dacă se opreşte la acest nivel al înţelegerii, atunci n-a dus lectura până la capăt. Pentru că mai importantă decât mecanismul de generare a emoţiei e chiar emoţia însăşi. Mă interesează mai ales ca cititorul să simtă emoţia decât să înţeleagă cum e ea produsă. Poezia e, printre altele, şi o tehnologie a emoţiei – absolut vitală într-o lume în care progresul uluitor al tehnicului vine la pachet cu un regres pe măsură de uluitor al umanului. Devenim nişte maimuţele hipertehnologizate, cum spune Allan Bloom; iar ceea ce cer eu poeziei e să facă din aceste maimuţele oameni. Iar asta numai prin antrenamentul intensiv al emoţiei şi al sentimentului e posibil.
În ”Monstrul fericit” aveai un vers care vorbea despre faptul că ai chinuit o iubire vie pentru una moartă. Ce ai avut in vedere?
Poemul acela era despre o vizită la cimitir – într-o seară, după ce băusem enorm (cum am băut de fapt întotdeauna în deceniul meu alcoolic), am luat-o mai mult cu forţa pe Camelia şi am mers în cimitir, încercând să găsesc crucea tatălui meu – cum nu mai fusesem acolo de zece ani, îmi venea greu s-o găsesc, mai ales că se înnopta. Aşa că încercam s-o găsesc, citind numele de pe cruci la lumina display-ului telefonului mobil, în vreme ce Camelia îngheţa de frig aşteptându-mă. Cred că-i limpede de ce spun acolo că încerc să mă împac cu o iubire moartă torturând-o pe cea vie. Deşi, ca să fiu exact, nu iubirea era moartă – căci îmi iubesc tatăl indiferent de amănuntul că aparenţa lui fizică nu mai e aici. Însă cartea aceea, Monstrul fericit, şi-a făcut treaba – era o carte cu poeme cu şi despre alcool, şi constatam pe măsură ce le scriam că beam tot mai puţin. Notez asta, de altfel, chiar în poeme. Iar când Editura Cartier mi-a publicat cartea, în aprilie 2009, am renunţat complet la alcool. Faptul că am scris cât am putut de aplicat despre iubirea moartă (pe care o imitam inclusiv în compulsiunea alcoolică) m-a făcut mai OK pentru iubirea mea vie. Ceea ce înseamnă că atât poezia, cât şi iubirea şi-au făcut treaba. Cum şi-o fac întotdeauna, până la urmă.
Pierderea tatălui tău a influenţat ulterior relaţia dintre tine şi fiul tău? Te-a responsabilizat mai mult?
Da, sigur. Inclusiv faptul că am renunţat complet la alcool cu o lună înainte de naşterea lui Sebastian tot de aici vine – din spaima mea că aş putea ajunge să-l îndepărtez de mine. Temporar sau definitiv. Pe lângă asta, destule detalii ale gesticulaţiei mele cotidiene din scenariul domestic cu Sebastian au în plan secund scenariul domestic dintre tata şi copilul care eram. Fericirea mea cu Sebastian e în intertext cu fericirea mea cu tata. E o evidenţă care fireşte că te responsabilizează (ca orice intertext major, în fond).
În ochii multor prieteni pari un om cu adevărat optimist. E o realitate sau o aparenţă?
Nu ştiu ce să spun, eu cred mai degrabă că sunt realist. Adică, ştiu din experienţă că lucrurile se aşază până la urmă OK. Uite, tata s-a spânzurat, noi eram cinci copii (eu, la nouăsprezece ani, cel mai mare), mama era muncitoare, erau demenţii ani ’90 – perspectivele erau mai degrabă sumbre, nu? Am vrut atunci să abandonez facultatea şi să-mi găsesc o slujbă, ca să întreţin familia, dar nu m-a lăsat mama. Mi-a spus să-mi văd de facultate şi să iau neapărat bursă, în loc de salariu. Au fost zile în care singurul lucru comestibil din casă era ceapa (fără pâine – doar ceapă). Şi nu erau zile triste – dimpotrivă, râdeam în hohote de absurdul situaţiei. Iar azi toate astea au trecut, toate lucrurile cumplite s-au resorbit în fericiri complicate. Aş zice cam aşa: sunt un realist care ştie că tragediile au aproape întotdeauna happy-end. (Ca-n ”Suplicantele” lui Eschil, bunăoară.) Şi nimic nu catalizează mai bine happy-end-ul unei tragedii decât poezia. Ceea ce, iarăşi, nu ştiu dacă-i o observaţie optimistă sau pesimistă. Uite, ca să închei: sunt realist ca poezia. Care nu e nici optimistă, nici pesimistă, ci lucrează din răsputeri să facă din noi nişte oameni mai buni. Să-i ţinem pumnii.
 Interviu realizat de Moni Stănilă

Şerban Axinte, "Păpădia electrică", CDPL, 2012

Criticii o spun din ce în ce mai apăsat: 2012 e anul poeziei.
Au apărut o profuziune de cărţi bune de poezie, & frumoase, & adevărate.
Una dintre cele mai recente este Păpădia electrică de Şerban Axinte (CDPL, 2012); reproduc mai jos prefaţa semnată de mine.



Cel mai atipic douămiist
Şerban Axinte este, după cum ştie toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu. Cronicar la Observator cultural, el este şi autorul uneia dintre cele mai ambiţioase sinteze recente – Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfologie istorică a romanului românesc care merită cu prisosinţă o receptare en fanfare. Însă, pe de altă parte, taman faptul că toată lumea ştie cine e criticul literar Şerban Axinte nu-i face un PR prea grozav poetului Şerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s-a văzut şi la precedenta sa carte de poezie, Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut(Vinea, 2006) – recomandat de prefaţa empatică a lui Doris Mironescu, volumul n-a avut totuşi receptarea pe care ar fi meritat-o. Iar acum, după cum se vede, scriu la rândul meu o prefaţă empatică, sperând din toată inima că Păpădia electrică va fi o carte mai norocoasă. Fiindcă şi-ar merita norocul cu prisosinţă. Este, o spun din capul locului, punctul cel mai înalt atins de scrisul lui Şerban Axinte. (De scrisul lui poetic, se înţelege). Am avut dintotdeauna încredere în poeţii cu traseu evolutiv ascendent, tot mai buni cu fiecare carte, infirmând tipologia generală a poetului care are explozia la debut şi apoi intră într-un recul quasi-permanent. Cu cele patru cărţi de poezie publicate până acum (Starea balanţei, 1996, Pragurile Apeiron, 1999, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, 2006 şi, iată, Păpădia electrică, 2012), Şerban Axinte e unul dintre aceşti poeţi-maratonişti despre care vorbesc mai sus, iuţind ritmul pe măsură ce se apropie de finiş. Fiecare carte e superioară celei dinainte, construind astfel o spirală ascendentă a cărei buclă ascendentă e de sperat că poetul o va urma şi mai departe.  În cronica mea la Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, după ce enumeram calităţile dominante ale poeziei lui Şerban Axinte, remarcam că singurul ei cusur ar sta într-o anumită zgârcenie a imaginii poetice, folosită rar şi cumva cu inima strânsă, încât ai senzaţia că poetul se simte diminuat cu fiecare imagine livrată în text. Or, simplificând enorm, dar totuşi în limite plauzibile, se poate spune că mai toţi teoreticienii poeziei, de la Aristotel la Pound, cad de acord că, înainte de toate, condiţia necesară a poeziei e imaginea (necesară, subliniez, nu şi suficientă – de asta „miliardari de imagini” precum Voronca nu sunt implicit mari poeţi, iar brevilocvenţi care-şi construiesc poemul în jurul unei singure imagini trasă în tuş, precum Kavafis, da); din cauza aceasta, găsesc acum acele poeme (altfel remarcabile) ale lui Şerban Axinte din cartea anterioară cumva devitalizate, limfatice, organisme bine articulate, însă întrucâtva hipodinamice. Cu atât mai mult mă bucură să constat că acest unic cusur al cărţii trecute nu mai e de găsit în cea de faţă. Păpădia electrică e construită din trei cicluri (ca şi Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, de altfel – ceea ce poate să sugereze un anumit pattern arhitectural urmărit cu schepsis), intitulate decoct, bulb şi acele electrice; ei bine, poemele tuturor acestor trei cicluri sunt inervate de imagini remarcabile, deseori de-a dreptul memorabile – citez aproape la întâmplare: „să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă” (acele electrice), „ceva creşte acum din mine, / cineva suflă asupra mea / cu miliarde de fotoni. // aura / înfloreşte din bulbul creştetului meu / într-o uriaşă păpădie electrică” (păpădia electrică), „de ce îţi este frică, atâta timp cât stai acolo, / nimic nu te poate atinge. // ce văd în tine, ce văd în tine, // un cimitir în care toţi dumnezeii pământului  / şi-au lăsat morţii să înflorească” (de ce îţi este frică) ş.a.m.d. Sunt, toate, imagini de o mare frumuseţe, cu care empatizezi instantaneu şi te fac să stabileşti cu textul de sub ochi acel contract de încredere despre care vorbea cândva Borges ca de o condiţie sine qua non a lecturii de poezie.Însă, şi asta e cu atât mai demn de apreciat, plusvaloarea Păpădiei electrice faţă de cartea precedentă nu vine numai din această infuzie masivă de imagine. Ci şi dintr-o limpezire decisivă a poeticii. Pe prima manşetă a volumului Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut, Liviu Antonesei remarca despre „poezia de începuturi” a lui Şerban Axinte că „avea o tăietură perfectă, cvasi-geometrică, dar şi răceala adiacentă”, pentru ca în cartea din 2006 să „scrie mult mai liber, mai puţin atent la perfecţiunea formală, deci mai liric”, şi valoriza „infinit mai mult această postură, pentru că e un lirism mult mai ataşant”. Iar Doris Mironescu, în prefaţa volumului, producea următoarea observaţie: „poetica de la care se revendica Şerban Axinte în volumele sale anterioare era una, să-i zicem, de factură modernistă, ermetică, prelungind influenţe rimbaldiene, dar şi dinspre Giuseppe Ungaretti (studiile universitare de italienistică ale poetului şi-au spus cuvântul”.  Aşadar, amândoi comentatorii sesizau descendenţa poeziei lui Şerban Axinte din marea familie a ermeticilor căutători de perfecţiuni poliedrale, hibridată cu maniera brevilocventă şi ultralimpidă a lui Ungaretti – aşa încât, are dreptate Doris Mironescu (el are întotdeauna dreptate când e vorba despre poezie, în treacăt fie zis), era audibil un son italienizant în dicţia aproape prea perfectă a poemelor lui Axinte. Ce trebuia subliniat mai apăsat era indecizia structurală a poeziei lui, venită din postularea simultană şi ireductibilă atât către „modul intelectual al lirei”, din care originează natura aceasta luminos-geometrică a textelor lui, cât şi către modul ei visceral – pentru că, scriind cerebral şi la rece, Şerban Axinte era încercat mereu de o irepresibilă nostalgie a lirismului biologic, aşa-zicând al „căldurii animale” pe care Mallarmé, părintele tuturor ermeticilor moderni, o voia alungată din poezie. După cum se vede, Şerban Axinte ilustra un caz aporetic în tipologia ermeticilor – era, care va să zică, un ermetic... eretic, un strănepot al lui Mallarmé sedus în egală măsură de răceala ideii pure şi de fierbinţeala impură a cărnii. Erezie din care decurgea o poetică mixtă, indecisă, lesne identificabilă în Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut.Ei bine, Păpădia electrică aduce o clarificare decisivă şi sub acest aspect. Lumina intelectivă şi carnea mată nu mai sunt antinomice, ci devin coextensive, reprezintă secvenţe ale unei cauzalităţi comune, după cum ni se spune pe şleau în această splendidă imagine din poziția corectă în timpul morții, de pildă: „ai grijă ce spui când ți-e frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcute, lumina cea mai pură nu vine din bucuria gândurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac”. Ceea ce era până acum atipie congenitală se rezolvă, aşadar, printr-o sinteză paradoxală a intelectivului cu biologicul, cu organicul. Până şi titlul, Păpădia electrică, e semnificativ în acest sens – lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuşi animată a păpădiei, contrăgând astfel simbolic într-o imagine memorabilă conjuncţia dintre spiritul rece şi trupul călduţ. Numai conectat la o asemenea electricitate organică se poate ajunge la o atât de plastică sublimare a amintirilor precum cea din creştetul de 1000 °C: „atât de viu încât amintirile se lichefiază deasupra creştetului meu de 1000 de grade Celsius”. Consider această găsire a echilibrului între antiteze o mare calitate a poeziei lui Şerban Axinte. După cum consider, de asemenea, o calitate de primă importanţă faptul că se poate discuta despre ea făcând complet abstracţie de orice încadrare generaţionistă. Cum se poate lesne constata, am vorbit până acum despre ultimele două volume ale lui Axinte fără să fac vreo referinţă la poeticile şi tendinţele douămiiste. Iar acest fapt e posibil pentru că, deşi bine integrat în metabolismul generaţiei sale, poetul Şerban Axinte n-are nici în clin, nici în mânecă cu douămiismul. În context generaţionist, poezia lui are o stranietate de fiinţă teleportată dintr-o altă galaxie, cu un organism construit după alte proceduri biologice şi existenţiale. Fireşte, încă din prima secţiune a cărţii dăm peste poeme excelente precum sublim, sublim sau undo în care găsim un univers traumatic şi o lume declasată la nivelul biologicului larvar care ne pot părea izomorfe cu Weltanschauung-ul traumatic şi visceral al douămiiştilor – cu atât mai mult cu cât scenografia e şi ea prezumabil douămiistă, fiind una a spitalului (în sublim, sublim, de pildă) ori a localului propice alcoolizării supreme (chiar în poemul care deschide cartea). Dar, pe măsură ce citim, ne lămurim că, la fel ca majoritatea congenerilor săi, şi Şerban Axinte scrie într-adevăr tot o poezie a traumei, însă – şi asta îl singularizează în acelaşi context – la el trauma şi-a pierdut calitatea narativă. Ceea ce vrea să spună că, trauma rămânând un hapax existenţial, cu termenul lui Vladimir Jankélévitch (preluat şi glosat masiv de Michel Onfray în L’Art de jouir), adică o experienţă destinală radicală şi fondatoare, ea (adică trauma) nu mai este totuşi şi o naraţiune fondatoare, un epos clar articulat al respectivei experienţe radicale. Poemele celor trei cicluri ale Păpădiei electrice pot fi (chiar sunt) deseori narative, însă poveştile lor nu coagulează într-o Poveste macro, care să subîntindă în rama ei cartea întreagă – precum, să spunem, la T.S. Khasis ori la Dan Sociu. Între cele trei cicluri, precum şi între poemele lor componente există diverse trimiteri, o reţea de aluzii şi de imagini recurente (cititorul atent se va simţi răsplătit să le descopere); însă reţeaua aceasta atent elaborată nu compune o poveste, având o natură mai degrabă muzicală decât narativă. Chestiune care arată, pe de o parte, artistul matur şi atent la construcţia cărţii, iar pe de alta, o natură poetică radical diferită de aceea a douămiiştilor, pentru care poezia înseamnă înainte de orice narativizarea eului biografic, transformarea lui într-o poveste. Aşadar, dacă ţinem să-l etichetăm generaţionist pe Şerban Axinte, nu putem decât conchide că e cel mai atipic douămiist. Cu excepţia obsesiei pentru hapax-ul existenţial, nimic nu-l leagă de generaţia sa: nici poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot scrisul lui poetic; or, după cum se ştie, atipicii sunt întotdeauna câştigători pe termen lung.

Lectură la Craiova. Vineri, alături de Dragoş Varga

Vineri, de la 5, Dragoş Varga şi cu mine o să fim la Craiova, la "Scriitori la Tradem" - proiectul iniţiat de Nicolae Coande în colaborare cu Casa de Cultură "Traian Demetrescu" a Municipiului Craiova.
O să ne prezentăm acolo cărţile - Dragoş monografia lui exemplară despre Radu Stanca, eu monografia mea despre viaţa de familie. :)
N-am mai fost niciodată la Craiova, o să iau o piatră în gură.

Svetlana Cârstean & Rita Chirian în Zona nouă

Divanul călător. Un film despre România de Josef Trattner

V-am mai povestit prin mai despre Divanul călător al lui Josef Trattner, un proiect foarte simpatic al artistului austriac, implicând nouă scriitori români - în ordine cronologică, Daniel Vighi, eu, Szabo Robert Csaba, Varujan Vosganian, Ruxandra Cesereanu, Florin Lăzărescu, Filip Florian, Carmen Puchianu, Mircea Dinescu.
Scriam în mai despre proiect aşa:

"Duminică o să mă plimb prin Sibiu, cărând după mine o canapea roşie din styrofoam.
Pe care o s-o trântesc unde mi-e lumea mai dragă şi o să mă aşez la taclale cu un uriaş blond şi surâzător.
Pentru ca, pe negândite, împreună cu uriaşul, să luăm din nou canapeaua în spate ca doi melci umanoizi şi să plecăm spre alt loc de taifas.
Prietenilor care mă vor vedea - nu mă ocoliţi, căinându-mă şi dând din cap cu prietenească îngrijorare. E o chestie serioasă, culturală, zău, cum ar veni. Scrie despre ea până şi în Observator cultural. Se cheamă Divanul cultural şi e un proiect al uriaşului blond, pe numele lui oficial Josef Trattner, artist plastic din Wiener Sezession. Josef se plimbă cu canapeaua asta prin câte nouă oraşe din fiecare ţară cuprinsă în proiect, se întâlneşte cu un scriitor din oraşele respective şi poveştile lor despre oraş, împreună cu pozele lui Mircea Struţeanu, care documentează fotografic chestiunea, sunt prinse într-o carte. Pentru România, partenerul proiectului e ICR Viena - de altfel, cartea va fi lansată în noiembrie la Viena".

Josef a montat pe canapea o cameră video şi a filmat câteva minute în fiecare dintre cele nouă oraşe vizitate, precum şi pe drumul dintre ele. După montaj, a rezultat filmuleţul de mai jos - care mi se pare o imagine foarte credibilă a României, aleph-ul ei borgesian.

Svetlana Cârstean şi Rita Chirian, lecturi în Zona nouă. + Doris Mironescu & Hugo Pradelle, conferinţă despre Blecher

Luni, de la 12, în Aula Facultăţii de Litere şi Arte din Sibiu, Hugo Pradelle (de la Quinzaine littéraire, doctor în Max Blecher) şi Doris Mironescu vor vorbi despre Max Blecher.
Alături de ei vor fi Pierre Guiol (de la Lectoratul francez din Sibiu), Bertille Détrie, responsabila Biroului de carte al Ambasadei Franţei, şi Andreea Grinea Mironescu.

Iar marţi, de la 17, la Librăria Humanitas, Svetlana Cârstean şi Rita Chirian vor citi în cenaclul Zona nouă.
 O ediţie de colecţie a Zonei noi, aşadar. Nu cumva s-o rataţi. :)

[evenimente organizate de Lectoratul francez din Sibiu, Revista Transilvania (Centrul Cultural Interetnic Transilvania) şi Departamentul de Studii Romanice (Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu)]