Mircea M. Țara's Blog, page 2

Doctor Who: Ziua Doctorului. De Steven Moffat

Cred că v-am spus-o. Dar mă repet pentru cei care sunteți noi pe blogul acesta. Sunt fan Doctor Who. Și de când am descoperit că există o pletora de cărți din universul filmului cu aventuri care nu au fost ecranizate sau poate doar parțial am început să citesc câte una o dată la fiecare câteva luni. Apropo, am mai scris despre cărți din lumea Doctor Who aici și aici.

Acum câteva luni am prins la ofertă, vreo 10 lei, un ebook cu una dintre cele mai faine aventuri ale Doctorului scris de însuși demiurgul serialului Doctor Who, cel care a condus scriitura și, evident, întregul show Doctor Who într-o epocă de apreciere și recunoaștere globală, Steven Moffat. Nu am putut să nu dau clic.

Apoi, au trecut vreo câteva luni până să îi vină rândul. La sfârșitul lui februarie, înainte de nebunia cauzată de pandemie am avut un scurt citybreak în Edinburgh. Trei ore jumătate de zbor într-o direcție, trei jumătate în cealaltă.

Avionul a decolat cu mici trepidații în timp ce eu deschideam aplicația Kindle de pe telefon (setat bineînțeles pe modul avion). Auzeam deja scrâșnetul tempo-spațial pe care îl face TARDIS-ul când apare. Zborul a fost lin, lectura plăcută. Cel puțin treimea pe care am reușit să o citesc până când fiica mea de 4 luni a început să plângă și să vrea să fie ținută în brațe, în picioare, în fața întregului avion.

Ziua Doctorului

Să revenim, însă, la carte. Cartea este aproape 1 la 1 cu episodul cu nume omonim, care a fost, cred unul dintre cele mai bune episoade ever. Diferențele se regăsesc în introducerea pe care o are fiecare capitol și faptul că nu citești capitolele în ordinea întâmplări, ci în ordinea cronologică a lor. Nu prea are sens? Bun venit în universul Doctor Who.

Să explic puțin, pentru cei care ați deschis televizorul mai târziu un pic. Doctorul este un călător în timp și acțiunile lui îl duc în diferite momente istorice. Astfel că dacă prezentul lui este în anul 2020, în mijlocul unei pandemii, să zicem, viitorul lui poate fi în anul 1054, în perioada schizmei. Astfel, capitolul 1 ar fi anul 2020, iar capitolul 2 anul 1054. Dar cronologic, cartea ar începe cu capitolul 2 și s-ar încheia cu primul capitol. E mai clar? Bun.

Apoi, ce mai face Steven Moffat este să se joace cu naratorul. Pentru că în The Day of the Doctor apar nu unul, nu doi, ci trei Doctori, iar noi suntem invitați să discernem cine și când vorbește. Ceea ce face ca unele capitole să fie un absolut deliciu.

Cei trei doctori sunt atât de bine conturați și descriși încât atunci când vin împreună și vorbesc știi imediat care doctor vorbește.

Aici trebuie să apară o poză cu Matt Smith care îl joacă pe al 11-lea Doctor, și un citat. Dacă nu se vede. Sorry. Nu știu ce are wordpressu.



Povești simultane, linii temporale suprapuse

La fel cum sunt trei doctori care se întâlnesc sunt și trei povești care se întrepătrund pentru că fiecare Doctor este în mijlocul unui dezastru. Unul în prezentul nostru, altul în trecutul Doctorului pe planeta lui Gallifrey, iar celălalt în trecut nostru, în Anglia victoriană, unde Doctorul ajunge să o ceară în căsătorie pe Regina Marii Britanii. Ups.

Asta face ca întreaga carte să fie foarte dinamică, în continuă mișcare. Salturile în timp sunt la ordinea zilei, ca să zic așa, umorul este constant, iar rezolvările tuturor celor trei planuri ale povestiri sunt pur și simplu superbe.

Îmi place cât de absurde pot fi premizele episoadelor din Doctor Who și cât de pline de imaginație sunt soluțiile cu care vin scriitori serialului. Ca să vă dau un exemplu este un episod în care Doctorul călărește dinozauri pe o navă spațială. Iar în cartea aceasta unul din personaje este o bombă atomică (nu chiar atomică, dar e prea complicat să explic și durează prea mult, dar ați prins ideea că are potențial catastrofic – gen, să distrugă o planetă)… așa o bombă cu conștiință. Care întâmplător are și interfața (adică fața) unei foste companioane a Doctorului.

Universul Doctor Who este pur și simplu plin de posibilități și exagerări atât de absurde la prima vedere încât vrei să citești mai departe să afli cum reușesc să integreze totul într-o logică unitară. Și de cele mai multe ori, cel puțin în epoca lui Steven Moffat, reușesc.

Concluzii la ziua Doctorului

Este o aventură pe cinste. Are niște inamici extratereștri foarte vicleni și inteligenți, iar salvarea lumii este în aceeași măsură surprinzătoare și o lecție despre acceptarea celuilalt, oricare ar fi celălalt.

Vă las doar vreo câteva citate. Nu vă supărați că sunt în engleză, nu?

Danger is the only true palliative for a guilty man. And certainly the only drug strong enough for the Doctor.

It was much easier to save them, he [the Doctor] thought, when they weren’t so much cleverer than him.

Și poate unul dintre pasajele mele preferate din toată literatura SF:

The only difference between a factual book and a fictional book is that factual books are written after the event, and fictional books are written before the event. Which makes fiction much more useful, don’t you see? When you’re writing facts, you’re just copying down. When you write fiction, you’re seeing into the future.

Doctor Who, The Day of the Doctor – volum scris de Steven Moffat.

The post Doctor Who: Ziua Doctorului. De Steven Moffat appeared first on Blog de carti.

The Warded Man de Peter V. Brett – fantasy de dragul lumii fantastice

Numele lui Peter V. Brett a apărut din ce în ce mai des în ultimii ani prin articole și pe bloguri ca numele unui autor cu voce puternică în literatura fantasy. Sper rușinea mea nu auzisem de el, nici nu îmi părea a fi unul din autorii care merită citiți. M-am înșelat.

Însă, la finele anului trecut, am prins o ofertă bună la primul ebook din seria Demon așa că am zis să văd despre ce este vorba.

Cartea începe destul de încet, setează regulile lumii, pune fundația personalității protagoniștilor inserând tensiune, pierderi, dorințe și regrete. De aceea, poate, evoluția personajelor nu este surprinzătoare. Însă, pentru toată atenția pe care a oferit-o universului acesta populat de oameni ziua și dominat de demoni noaptea, pare că Peter V. Brett s-a grăbit totuși când vine vorba de relația dintre personajele principale – Arlen și Leesha. Dar despre asta, ceva mai încolo.

Regulile jocului în Thesa, lumea creată de Peter V. Brett

Umanitatea este obligată să se bucure doar de jumătate de viață. De timpul în care soarele răsare pe cer până apune. Noaptea, oamenii se ascund în case, hambare, pivnițe care au inscripționate în pereți, în prag, în geamuri simboluri de protecție. Orice reușește să se ascundă în spatele unui astfel de simbol nu poate fi atins de demonii care se materializează din adâncuri și atacă orice ființă vie.

Orașele mari, cetățile, au simboluri de protecție pe zidurile de piatră, dar până și acelea nu te pot apăra de demonii zburători.

Tipologii de demoni

Există o varietate de creaturi din adâncuri, fiecare adaptată la mediul în care apar. Sunt demoni de pădure, demoni de deșert, demoni de piatră, demoni de vânt sau de foc. Fiecare cu abilități și capacități specifice pe care, Arlen, personajul pe care îl urmărim mai bine de jumătate din carte este însetat să le învețe. De ce? Ca să găsească slăbiciunile demonilor, ca să se poată lupta cu creaturile care i-au ucis mama.

Trebuie să menționez că oamenii, deși aveau aceste simboluri ele puteau fi folosite doar pentru apărare, iar demonii care se atingeau de ele nu pățeau practic nimic, înafară de faptul că erau blocați să se înfrupte din oameni.

Thesa – lumea creată de Peter V. Brett în seria fantasy Demon



Mitologie

În vechime, cu sute și sute de ani în trecut, oamenii din lumea lui Peter V. Brett se luptaseră cu demonii. Aveau arme pe care le puteau folosi să îi răpună pe demoni. Dar, devenind prea neglijenți după secole de pace, sute de ani în care demonii nu s-au mai materializat, au fost luați prin surprindere. Demonii au revenit. Oamenii au pierdut multe vieți, dar și cea mai mare parte din cunoștințele pe care le aveau când venea vorba de lupta împotriva demonilor.

Tot ce au mai rămas au fost niște warduri de protecție și câteva trucuri ale vrăjitoarelor din sat, care se asigurau că informațiile pe care le dețineau nu erau distruse definitiv de demoni, dar nici nu ajungeau pe mâna oamenilor.

Mie Peter V. Brett mi-a lăsat impresia că acel trecut îndepărtat era oarecum un fel de secolul 20 al nostru. Sper ca în următoarele cărți din serie să aflu mai multe despre trecutul istoric al Teshei. Dar, cumva, revenirea demonilor a împins în spate progesul umanității, până în evul mediu. De asemenea, i-a izolat. Fiecare trăind în cetăți, la distanță unii de alții, ascunzându-se de pandemonie în spatele acelor ward-uri.

Critici minore

Sunt puține lucruri care nu mi-au plăcut la cartea lui Peter V. Brett, dar trebuie să le menționez pentru că am senzația că dacă le-ar fi nimerit, atunci ar fi fost un fantasy clasic aproape de perfecțiune.

Așa că am să le iau punctual:

1. Relația dintre Arlen și Leesha.
Cum menționam mai sus, este grăbită. Ea 30 și ceva de ani nu își găsește pe nimeni și brusc, la câteva zile după ce este violată de niște barbari cade în brațele acestui bărbat tatuat și puternic și fac dragoste în pădure. Ceva nu se leagă. Nu după ce ai suferit o astfel de traumă. Ca mai apoi, doar după câteva pagini să se comporte ca un cuplu a cărei relație a trecut la faza de „it’s complicated”. Nu. Nu se leagă.

2. Unele personaje par să intre în scenă doar pentru a rezolva o treabă, a crea un pic de tensiune, de a fi puse în contrast cu eroul nostru și a-i evidenția calitățile, ca apoi aceste personaje să dispară definitiv. Nu mai știm nimic din ce s-a întâmplat cu ele. Acum, recunosc, e posibil ca ele să nu aibă povestea încheiată pentru că le vom mai întâlni în următoarele cărți din serie. Deci, să zicem că acest lucru este doar pe jumătate un minus.

3. Nu-mi place că Arlen, al lui Peter V. Brett, în volumul acesta este eroul singuratic care are misiunea de a salva lumea. Nu doar că ajunge să fie ce și-a dorit: Mesager, dar el ajunge și să-și depășească condiția ajungând să fie Omul Tatuat – cel care poate ucide demoni cu mâinile goale. Evoluția este de admirat, dar îmi sună ca o lăută falsă. Nimeni, nimeni nu are o voință atât de puternică, nimeni nu poate avea o evoluție, un catharsis atât de puternic pe cont propriu.
Pe de altă parte este un roman fantastic… și nu e neapărat greșit să ai un erou care își depășește condiția prin propriile puteri, care devine mai puternic când reușește să scape cu viață din condițiile limită. Ceea ce nu te omoară, te face mai puternic și te lasă cu handicapuri emoționale.

Un plus major pentru Peter V. Brett

Vreau să vorbesc puțin despre un aspect care mi-a plăcut mult. Trădarea.

Cum spuneam, The Warded Man este o carte destul de directă, care urmărește, în cea mai mare parte, călătoria unui băiat, căruia îi este ucisă mama de demoni, de la neputincios, la ucigaș de demoni – monstru înspăimântător atât pentru demoni, cât și pentru oameni. Evoluția personajului nu este surprinzătoare. Peter V. Brett construiește cu răbdare și migală fiecare moment esențial pentru definirea caracterului personajului.

Dar, ultimul moment definitoriu (înainte ca Arlen să ajungă omul tatuat) ia forma unei trădări.

Arlen se află într-una din cetățile din deșert, Oaza Zorilor, unde ajunge după ce recuperează o suliță ce poate răni și chiar ucide demoni. Deși este considerat un străin, el este privit cu ochi buni de mulți din comunitatea cetății – care, trebuie să adaug, este evident mapată pe cultura statelor arabe. Ba chiar are câțiva prieteni printre acești străini.

Trebuia să prevăd ce avea să urmeze, dar nicio clipă nu mi-am imaginat că drumul pe care avea să o ia povestea avea să implice trădarea. Deși… în retrospectivă, toate elementele erau acolo. Avertismente, subtile reacții, dar și o prea deschisă apreciere.

Rezultatul, Arlen este trădat de cei alături de care luptă. Arma descoperită de el îi este furată și aruncat la demoni. Dar Ar învinge demonii cu mâinile goale, prin ingeniozitate. Iar când te aștepți ca în sfârșit valoarea să îi fie apreciată este răpus din nou și aruncat în deșert să moară de sete sau ucis de demoni în noaptea următoare. Toată bucata aceasta pe care v-am descris-o este superb construită și cum ziceam, definitorie pentru cine ajunge să fie omul tatuat.

Citate

He hid in the cellar because he was scared to die, and then killed himself because he was scared to live…

There’s other ways to protect yourself and your family, Arlen. Wisdom. Prudence. Humility. It’s not brave to fight a battle you can’t win.

Adventure. The word cut past sadness and fear, sending a thrill through her.

The Warded Man de Peter V. Brett

Dacă ați citit seria Demon de Peter V. Brett mi-ar plăcea să aud părerea voastră. Cum sunt următoarele cărți? Mai bune decât prima? Mai puțin bune? Lăsați un comment aici sau pe facebook, pe Tzara cu cărți.

The post The Warded Man de Peter V. Brett – fantasy de dragul lumii fantastice appeared first on Blog de carti.

Rogues – o antologie despre hoți, pungași, pezevenghi, tâlhari, escroci, derbedei… despre oameni

Recunosc, am scris recenzia la această antologie coordonată de George R.R. Martin doar ca să folosesc cuvântul pezevenghi. Cât de amuzant și ridicol sună. Cam cum sunt și unii din pseudo sau anti-eroii pe care îi întâlnim în acest volum supervizat de nimeni altul decât de George R.R. Martin.

Vă avertizez că este o cărămidă de carte. Un tom pe care l-ai putea folosi ca armă într-un gest de autoapărare dacă un tâlhar, hoț, criminal sau pezevenghi (hehe) ar încerca să te atace. Volumul Rogues poate fi folosit și ca vestă antiglonț, scut, dar și ca armă albă, bolovan sau Mjölnirul tău personal.

Dar să revenim de la obiect la subiect și anume mamutul care este această antologie Rogues. Genul de carte pe care o citești o povestire pe rând la o cafea.

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut. Mult. Cât 3 stele pe goodreads de mult. 3 stele și un pic. De ce doar 3 stele și nu mai mult? Pentru că, selecția lui George R.R. Martin putea fi mai bună și se puteau evita câteva din povestirile neinteresante din carte. Plus că e mult prea gros volumul. De parcă editorii s-au rușinat de scriitori și nu au avut curajul să îi refuze.

Câteva povestiri ce merită timpul investit

Volumul are 21 de povestiri scrise de autori foarte cunoscuți precum: Joe Abercrombie, Scott Lynch, Cherie Priest, Neil Gaiman sau Patrick Rothfuss, dar și mai puțin citiți (de mine): Carrie Vaughn, Gillian Flynn sau Connie Willis.

Mi-a plăcut mult că fiecare poveste începe cu o mică prezentare a autorului și a aventurii ce urmează să o citești. Am avut ocazia să completez o listă lungă de cărți SF&F pe care să le citesc pentru când va fi și timp.

Prima povestire din volum, intitulată Tough Times All OVer și semnată de Joe Abercrombie este și una dintre cele mai bune. Cineva este plătit să fure un artefact, doar ca să i se fure artefactul după ce a pus mâna pe el, ca mai apoi și al doilea hoț să fie jefuit ca în cele din urmă artefactul să ajungă înapoi la primul hoț. Un fel de comedie de erori, o mică piesă de teatru shakespearian într-o lume unde magia e posibilă.

The Inn of the Seven Blessings, scrisă de Matthew Hughes – un nume de care nu am auzit până acum, este povestea unui hoț care face un târg cu un zeu. Atât că zeul nu este unul puternic, nu îndeplinește dorințe, nu poate trăzni dușmanii. Tot ce poate face este să influențeze soarta în favoarea ta, în lucrurile mărunte. Este un Zeu al norocului în lucrurile mărunte.

Povestea este superb scrisă, stilul amuzant, premiza ridicolă, iar personajele foarte pline de viață.

Apoi, Twany Petticoats, de Michael Swanwick este o povestire drăguță despre double-crossing și double-double-crossing.

Una din favoritele mele a fost povestea A Year and a Day in Old Theradane de Scott Lynch – autorul seriei Gentlemen Bastards. Un hoț, un pic prea beat și cu gura prea mare, ajunge să fie prins în lupta dintre doi vrăjitori puternici fiind angajat de unul ca să îl oprească pe celălalt, tăindu-i sursa de putere. Doar că sursa de putere a celui de-al doilea vrăjitor era o stradă întreagă. Cum faci o stradă întreagă să dispară fără ca vrăjitorul să își dea seama? Vă las pe voi să aflați. O răsturnare elegantă de situații.

Cam acestea au fost poveștile care mi-au reținut atenția și interesul la maxim. Mai sunt și povești cu zombi și cu extratereștrii ascunși într-un lac și o povestire de Gaiman pe care am mai citit-o cu ani în urmă și care m-a dezamăgit – în ideea în care speram să fi scris ceva nou, dedicat pentru volumul acesta. Volumul se încheie cu o povestire de-a lui George R.R. Martin, din Westeros. Dar nu țin minte despre ce era vorba și efortul îmi pare prea mare să mai răsfoiesc cartea.

Rogues Forever

Îmi plac genul acesta de personaje. Nu degeaba Lied, Asht, Vel și Mira – personajele principale din Baladele Nlithiei sunt hoți, tâlhari, pezevenghi.

Acești anti-eroi cred că ne reprezintă cel mai bine pe noi ca oameni. Suntem de treabă, atât cât ne convine. Suntem egoiști, ne urmărim propriile interese. Dar avem și capacitatea de alege binele, de a face ce e drept, chiar într-o lume strâmbă, înconjurați fiind de oameni strâmbi. În plus, aceste personaje te țin mereu pe vârfuri – poți să ai încredere în ele, în ce zic, în ce fac?

Închei recenzia asta cum își încheie George R.R. Martin introducerea la această carte:

Bucurați-vă de lectură… dar aveți grijă. Unii dintre domnii și minunatele doamne din aceste pagini nu sunt chiar de încredere.

George R.R. Martin, Introduction to Rogues

The post Rogues – o antologie despre hoți, pungași, pezevenghi, tâlhari, escroci, derbedei… despre oameni appeared first on Blog de carti.

Children of Blood and Bone de Tomi Adeyemi. Critică socială deghizată în literatură

Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut cartea lui Tomi Adeyemi. Cine este Adeyemi? Găsiți informații aici, pe Wiki.

Pe o parte romanul se încadrează în același tipar ca toate cărțile din genul young adult fantasy, iar clișeele abundă, viitoarele cupluri și relațiile adolescentine sunt evidente de la distanță, iar răsturnările de situație sunt aproape la prima mână. Recunosc că plot twist-ul de la final a fost unul decent.

Pe de altă parte are o cosmogonie originală, un sistem de magie împărțit pe caste, clar și, deși în acest roma Tomi Adeyemi nu a făcut prea multă referire la el, cu siguranță următoarele volumele vor include mai multă informație despre cele 11 zeități și puterile majilor care le slujesc.

Africa cum nu am mai citit-o niciodată

Orisha este țara fictivă în care protagoniștii, Zelie – fiica unei divinatoare ucise în timpul Raidului care aproape a extirpat magia din regat, Tzain – fratele ei, care este jucător profesionist de ceva joc cu mingea (un fel de fotbal, cred), Amari – fiica regelui Saran care executat Raidul și i-a transformat pe maji în sclavi – și Inan prințul moștenitor care încearcă să ducă la capăt treaba tatălului, dar, spoiler, nu reușește… Cum ziceam, protagoniștii urmărind o viziune încearcă să readucă magia în lume.

Ca să facă acest lucru, cei patru trec printr-o călătorie inițiatică și traversează întregul regat: de la un orășel plutitor, de pescari, ajung în jungla deasă, apoi pe piscuri muntoase, trec și prin deșert, ca în cele din urmă să traverseze (cu mult mult mult prea mare ușurință marea) și să ajungă pe o insulă magică, unde trebuie să facă ritualul de aducere înapoi a magiei.

Fiecare parte din traseu este descrisă, pe rând, la persoana întâi, de cele patru personaje principale. Suntem în mintea lor, fiecare capitol poartă numele protagonistului care definește unghiul din care privim lumea (un truc foarte des folosit în cărțile fantastice – de la George R.R. Martin cu a lui Urzeală, până la Leigh Bardugo cu duologia Six of Crows + Crooked Kingdom.

Peisajele sunt descrise cu talent și pentru mine, exotismul lor, a fost o gură de aer proaspăt. Atmosfera unei Africi neîmblânzite te cucerește cu rapiditate. Păcat de personajele destul de uni-dimensionale și legăturile parcă forțate dintre ele.

Ceea ce a contribuit la definirea acestei atmofere exotice a fost și limbajul, inserții de incantații în limba Yoruba. Limba aceasta chiar sună magic.

Cosmogonie și magie

Există un pasaj la un moment dat în carte, când eroii intră într-un templu uitat, iar acolo, pictați pe pereți în cele mai vii culori, istoria lumii prinde viață sub ochii lor. Cele 11 zeități fiecare contribuind cu o bucățică la crearea lumii și toate alegându-și un grup de slujitori care să poarte magia în lume – divinatorii sau majii, care se deosebesc de ceilalți prin părul lor complet alb.

Magia deci provine de la zei, iar zeii decid că e timpul ca Orisha să o recapete, la 11 ani după masacrul divinatorilor cunoscut drept Raidul.

Iar zeii se pun pe treabă… îngăduie ca anumite artefacte să fie descoperite, o mână de oameni, mânați de la spate de moarte se pun în mișcare să facă voia zeilor.

Nu știu dacă îmi place sau nu faptul că zeii sunt în control. În sensul că anumite personaje apar și reapar în momente cheie, iar scuza este: voia zeilor. Într-o oarecare măsură credința disperată a lui Zelie în voia zeilor și încăpățânarea ei de a continua în ciuda tuturor obstacolelor stârnește în mine o oarecare admirație. Însă, pe tot parcusul cărții și în special spre final am avut impresia că era blat. Totul era presetat. Deznodământul nu avea cum să fie altul, atât doar că drumul până acolo putea să fie diferit. Ca-n viață nu?

Critica socială a lui Tomi Adeyemi

Sincer, nu transpare deloc din carte. Sau cel puțin, pentru mine ea nu și-a atins ținta. Dacă Tomi Adeyemi nu ar fi scris în postfață acest lucru mi-aș fi imaginat că inspirația ei vine din masacrul cauzat Boko Haram. Poate și de acolo.

Însă, Adeyemi critică un alt fel de opresiune, vorbește de un altfel de pericol, mult mai aproape de casă – de casa ei: Statele Unite ale Americii. Anume, abuzul de putere al ofițerilor de poliție care, după cum știm din presa internațională, s-a soldat cu morți, negri împușcați fără vină, fără drept de apel, dintr-o isterie ce își are rădăcinile înfipte adânc în secole de rasism.

Cei care îi ucid mama lui Zelie sunt gărzile imperiale, gărzile care ar trebui să protejeze oamenii imperiului, inclusiv pe cei diferiți, pe cei altfel.

Divinatorii sunt reduși la statutul de sclavi. Sunt bătuți, schinjuiți, torturați, lucrați până la moarte, înfometați – imagini ușor de asociat cu ceea ce îndurau afro-americanii pe plantații.

Pentru rege și pentru gărzile imperiului (protectorii tuturor oamenilor din Orisha), divinatorii sunt niște viermi. Ce trebuie stârpiți. Nu au valoare. Nu au drepturi. Cum se simțeau în acele perioade tensionate când au fost împușcați câțiva tineri doar pentru că nu erau albi – considerați deci vinovați – americanii de culoare.

Aceasta este critica pe care o aduce Tomi Adeyemi, scriitoare americană de origine nigeriană. Deghizează critica socială în literatură fantastică, dar o face un pic prea bine. Cum ziceam, nu îți dai seama la ce face trimitere. Sau poate, dacă ai fi în locul celor înspăimântați, ai înțelege. Poate.

Dar, e un gest de curaj, cred. Literatura are puterea de a transforma cultura și societatea. Cărțile ne pot fi sprijin chiar și în cele mai grele momente, dar și imbold la acțiune, la dreptate.

Un alt lucru care mi-a plăcut la Adeyemi

Tomi Adeyemi nu se sfiiește să arate și procesul din spatele cărții. Procesul de editare. De aceea, are incluse câteva pagini cu note și corecturi pe un capitol care până la urmă a fost tăiat din carte.

Tomi Adeyemi, editing notes



Câteva concluzii

S-a văzut pe parcursul cărții o evoluție în scriitura autoarei. De parcă odată cu scrierea romanului, Tomi Adeyemi și-a cizelat și talentul. Sunt, deci, puțin curios de cum se citește următorul volum. La care se adaugă și o mai mare curiozitate despre detaliile sistemului magic și cele 11 zeități. Războiul este abia la început. Presupun.

Ca de fiecare dată vă las cu câteva citate culese din carte.

… magic took hold inside my imagination, a monster without a face.

Magic doesn’t give us peace. It only gives us a fighting chance.

The post Children of Blood and Bone de Tomi Adeyemi. Critică socială deghizată în literatură appeared first on Blog de carti.

Doctor Who: The Legends of River Song

Aventură. Ironie și puțin… nu găsesc cuvântul în română, dar e corespondentul lui smugness. Volumul conține trei aventuri care o au în centru pe soția Doctorului. Una dintre ele? Parcă era un episod scris de Neil Gaiman în care Tardis-ul era soția lui? Ciudat episod. În orice caz, presupun că atunci când poți călători prin timp și spațiu nu prea contează câte soții sau iubiri ai. Care sunt șansele ca ele să se întâlnească? Înainte să revenim la River Song găsiți o altă recenzie la cărți din universul Doctor who aici.

Cine este River Song?

River este fiica lui Rory și Amy Pond însoțitori ai Doctorului în aventurile sale prin timp și spațiu, și poate doi dintre cele mai bine conturate personaje din această serie. Poate de aceea mi-au plăcut mai mult episoadele când ei îi erau alături de Doctor (jucat de Matt Smith).

River Song apare în 2008 în serie și ajunge să fie un personaj destul de constant. Ce este intrigant la acest personaj, dincolo de faptul că are capabilitățile unui Lord al Timpului, fiind născută pe TARDIS în timp ce nava călătorea printr-un vortex temporal, este faptul că atunci când ea se întâlnește pentru prima dată, din perspectiva Doctorului, este ultima dată pentru ea. Practic ei își trăiesc viața în sens invers. Încearcă să înțelegi cum vine asta și o să pricepi puțin mai mult din frumusețea acestui serial.

River Song și Doctorul se căsătoresc și ajung să aibă și o lună de miere de vreo 40 de ani pe nu știu ce planetă. Nu îmi dau seama unde pe linia temporală a Doctorului sau a lui River se întâmplă aventurile adunate în acest volum.

Mai trebuie să menționez că River Song poartă cu sine un jurnal, iar povestioarele sunt file de jurnal extrase din carnețelul ei cu copertă din piele albastră, ce imită exteriorul TARDIS-ului. Un simbol frumos. Dacă nava Doctorului, care arată ca o cabină telefonică albastră (din cauza unei defecțiuni la senzorul de camuflare) este mai mare pe dinăuntru (adică are un centru de comandă, garderobă, cinema – probabil – dormitoare) la fel este și un jurnal care conține aventurile soției Doctorului. Până la urmă o poveste este mai mult decât suma cuvintelor care o compun. Să trecem deci la povestirile din volum.

Imagine preluata de aici, unde puteți citi un interviu scurt și amuzant cu River.



5 adventuri. 5 motive să îți placă de River Song

Prima poveste ne duce în Asgard. Unde Asgard este un parc de distracții tematic. Acolo, River și Doctorul au o întâlnire romantică. Dar, bineînțeles, după cum este tradiția, acolo unde este Doctorul, sau River Song, dezastrul nu stă deoparte. Cineva hack-uiește sistemul de securitate al parcului de distracții și mașinăriile încep să o ia razna. Cei doi se pun pe treabă, lasă deoparte romantismul și încearcă să salveze situația.

Ceea ce mi-a atras atenția la această poveste, care în general nu are nimic neobișnuit sau surprinzător, ci include fidel toate elementele unui episod bun din Doctor Who, este nivelul de profunzime al relației dintre cei doi. River își pune problema, pe bune, dacă să aibă sau nu un copil cu Doctorul. Lucru care ar ajuta la perpetuarea speciei Lorzilor Timpului din care nu prea mai sunt mulți (vreo doi și cei doi aproape mereu în război). Dar care ar veni la pachet cu o mulțime de complicații: el călător în timp, ea arheolog în timp. Niciunul nu prea stă pe acasă. Amândoi independenți, iar Doctorul, deși înțelege gânguritul copiilor, este mult prea ușor distras de lucruri ca să îi lași în grijă un bebeluș.

All-in-all, povestea este plăcută și drăguță, singurul lucru pe care îl îmbogățește din universul Doctorului Who este relația lui cu River. Dar și asta, așa, un pic.

Cea de a doua poveste din volum își are rădăcinile în curiozitatea lui River, care călătorește în timp să îl vadă pe Doctor întâlnindu-se cu el însuși, întâlnindu-se cu Doctorul. Complicat? Simplificăm: 3 doctori în același loc, fiecare dintr-o altă regenerație (ce joc de cuvinte am făcut, mă surprind chiar și pe mine). Dar în loc de 3 Doctori e doar 1 și acela absent în mare parte. Însă, River Song se întâlnește cu Elvis, care este un automaton ce se luptă cu propriile instincte de distrugere și se sacrifică de dragul omenirii. Cred. Povestea asta nu mi-a stârnit prea mult interesul.

Cât despre cea de-a treia, nici cât povestea cu Elvis. Atât de ștearsă a fost, încât am și uitat ce s-a întâmplat în ea. O evadare? River ajutată de Doctor? Poate? Contează?

Penultima poveste Death in New Venice îi are pe protagoniști, conform notițelor din jurnalul lui River, împreună, la un bal mascat, într-o Veneție futuristă, unde un personaj plin de bani pune în pericol viața invitaților săi la bal, de dragul profitului. Sunt aproape sigur că acesta este plotul. Ingeniozitatea Doctorului și, bineînțeles, a lui River Song salvează ziua. Sau noaptea.

Volumul se încheie cu povestirea intitulată poetic River of Time. Doctorul arheolog River se folosește de vortexul ei temporal pentru a pune mâna pe un artefact râvnit. În tot acest proces ni se aduce aminte, prin referințe subtile cine este ea – fiică a TARDIS-ului. Dar s-ar putea să-mi facă feste memoria.

Câteva concluzii

Legends of River Song este o carte lejeră. O citești doar ca să mai petreci câteva ore în extraordinarul univers Doctor Who și pentru că River este un personaj unic, dependent de pericol și aventură.

Cred că i-am dat 3 stele pe Goodreads din nostalgie. După cum ați citit mai sus, nu prea mi-au impresionat poveștile. Totuși am rămas cu ceva din cartea aceasta: câteva citate. Iar pentru un volum cu extratereștrii pe fiecare pagină, prezintă câteva insight-uri pertinente în cum suntem noi ca ființe umane.

Citate din jurnalul lui River Song

Is this one of those things I always get wrong, like flowers are GOOD presents and trees are NOT GOOD presents? Mystery of the Universe right there.

No matter what the science tells you, the fact that something alive can grow inside you, something brand new and unique – even though it is made of the same mix of stardust and honey and hope as everything else that ever lived – is a mystery; that every baby is a piece of magic.

Oh, humanity. Was there ever a gift given to you that you did not break?

So many stories, so little time. Isn’t that the most perfect definition of life?

Până data viitoare vă doresc să aveți parte de lecturi fantastice care să vă poarte prin lumi noi de ieri și de mâine.

The post Doctor Who: The Legends of River Song appeared first on Blog de carti.

Crooked Kingdom de Leigh Bardugo. Sau când personajele îți fură inima

M-am apropiat de Six of Crows, prima parte a duologiei care se încheie cu Crooked Kingdomcu mult scepticism. Asta, după ce am citit volumul trei din seria Grisha și am fost dezamăgit. Am povestit despre experiența aceasta într-o postare anul trecut. Astfel că, atunci când a început buzz-ul pe tumblr și pe goodreads despre noua carte a lui Leigh am avut multe rezerve.

Însă, mi-a plăcut mult universul creat, nuanțele culturale de influență est-europeană, modul în care erau structurate castele Grisha, cum erau explicate puterile fiecăruia. Ce nu mi-a plăcut a fost superficialitatea personajelor. Știam că era încadrată în sub-genul young adult fantasy, însă nu mă așteptam să dau peste adolescenți cu trăiri frivole și emoții de liceeni într-un context fantastic.

Six of Crows

Dar asta s-a întâmplat doar în trilogia Grisha pentru că Six of Crows și Crooked Kingdom sunt pur și simplu la un cu totul alt nivel.

Dar înainte înainte de a vorbi despre Crooked Kingdom vreau să facem un pas în spate ca să înțelegeți mai bine universul creat de Leigh Bardugo. Vă avertizez că va fi un articol lung.

Acum puțină istorie Grisha

Nu știu exact cât de mult research a făcut Leigh Bardugo înainte, însă a reușit să detalieze Grishaverse-ul suficient de mult și cu suficiente tradiții interesante și diversitate încât să îl facă credibil și palpabil și, poate cel mai important, interesant.

Există un tzar – Nicolai – care se luptă împotriva Celui întunecat și nu este singurul. El încearcă să strângă oameni pentru armata sa și pentru când va fi lupta mare cu Cel Întunecat. Suntem deci în mijlocul unui conflict de proporții. Un fel de Primul război mondial. O fâșie de beznă desparte continentul principal în două. Cetățile de o parte și cealalta nu mai pot comunica, nu mai pot face comerț, nu se pot ajuta între ele. Trecerea prin beznă se face cu costuri mari și gărzi de protecție. Chiar și așa există șanse mici să scapi cu viață.

Grisha trilogy by Leigh Bardugo

Cum a apărut această falie? Dacă nu am uitat lecțiile de istorie Grisha, ea a fost creată de Cel Întunecat, care este Grisha și poate controla întunericul. Are puteri mult peste cele ale oamenilor rând și chiar a celorlați Grisha – un fel de magicieni cu puteri specifice într-un anumit domeniu. Mai mult Cel întunecat are o armată de oameni asemenea lui – de Grisha – care până să apară el erau o minoritate persecutată, din cauza abilităților lor. Peste toate acestea, ce să vezi, acest darkling se simte singur pentru că el este și nemuritor. Sau cel puțin, fiind Grisha, are o viață foarte lungă.

Deci toți sunt în război, iar Cel întunecat își caută consoartă. Mama lu’ ăst negru e prizoniera prințului Nicolai, într-o bază secretă în vârf de munte.

Avem acum puțin context și niște intrigă. Ce vreau să subliniez este că deși nu mi-au plăcut personajele, mult prea de fațadă, universul mi-a atras atenția. Există și o rasă asemănătoare asiaticilor, avem și un oraș port-liber, inima comerțului, inspirat din Amsterdam și 3 categorii de Grisha gândite și structurate cu multă atenție (bravos Leigh Bardugo!) ceea ce face ca puterile lor să fie credibile și să îți oferă o înțelegere clară a cum funcționează magia și în ce limite în acest univers.

Clasele Grisha

Cum ziceam, există 3 categorii de Grisha, fiecare cu sub-categoriile lor, cu știința lor dacă vreți.

Corporalki – sunt Grisha care pot manipula trupul, carnea, viața. Ei se împart în vindecători, cei care îți pot controla trupul și croitori, care îți pot schimba înfățișarea. Practic, cei din urmă sunt un fel de make-up artists cu super-puteri.

Etherealki – sunt cei care au putere asupra elementelor naturii. Tot în această categorie, dar ca excepție intră și Cel întunecat, dar și Alina Starkov, opusul lui, cea care se joacă cu lumina. Și aceștia se împart în cei care stăpânesc aerul, cei ce se joacă cu focul și cei care sunt niște mici poseidoni și pot controla apele.

Materialki – Grisha care pot prelucra sau influența elementele pământului – metalul de exemplu. Aceștia se împart în doar în 2: alchimiști și durast. Unii îmbină materialele, alții se controlează până la nivel molecular. Împreună mai sunt cunoscuți sub denumirea de fabricatori.

O scurtă observație: dacă ați citit trilogia Grisha și traducerile denumirilor nu sunt în concordanță cu ce ați citit, îmi cer scuze. Nu am consultat variantele în română.

Gata! Să intrăm în Crooked Kingdom. Sau aproape

Știți genul acela de carte care te prinde și pe măsură ce înaintezi și rămân tot mai puține pagini de citit realizezi că nu are cum să aibă o rezolvare în puținele cuvinte rămase?

Cam așa e Six of Crows, care pagină după pagină te ține cu sufletul la gură ca apoi să lase totul în aer, într-o încurcătură mai mare decât credeai că este posibil. Iar când închizi cartea ți se întinde pe buze un zâmbet satisfăcut, ca în clipa următoare să cauți cartea pe net și să o comanzi.

Six of Crows & Crooked Kingdom de Leigh Bardugo

Regatul Strâmb (1. nu cunosc versiunea în română, s-ar putea să fie tradus altfel; 2. câtă subtilitate în titlul cărții, dualitatea dintre crook – hoț și crooked – strâmb, greșit, corupt – definește perfect micul regat al Ketterdamului), deci Crooked Kingdom este la fel de bună și vine ca o continuare naturală. După ce ai trăit 400 de pagini alături de cele 6 personaje din perspectiva cărora este scrisă Six of Crow urmează încă 400 și ceva de pagini în care te apropii atât de mult de ele încât ai impresia că ești în pielea lor.

Cu fiecare nou capitol, cu fiecare nouă perspectivă schimbi pielea. Iar Leigh Bardugo, recunosc, are un talent aparte să facă aceste personaje să respire, să umple povestea cu personalitățile lor, fricile și imperfecțiunile lor.

Dar despre ce e vorba în cărțile acestea!!!

Vă spun. Dar pe scurt.

Six of Crows este despre 6 misfits, care se strâng împreună și vor să se îmbogățească. Sunt prieteni și cunoscuți de ceva timp, cel puțin 5 dintre ei, iar al șaselea un wild card este luat în echipă de nevoie. Vor să dea lovitura eliberând un om de știință din cea mai bine păzită închisoare din universul Grisha. Prețul e mare și nu sunt singuri în competiția asta. Piedici sunt destule și oameni care să-i omoare suficienți, asta dacă nu se omoară între ei.

Imaginați-vă un Ocean’s 11, știți filmul ală cu Clooney când dau jaful deceniului, exact, doar că în context fantasy, cu Grisha care stăpânesc forțele naturii și te pot ucide cu un gând punând stăpânire pe trupul tău, cu țări aflate în conflict indirect, într-o cursă contra-timp ca să pună mâna pe acest om de știință care poate stăpâni Grisha. Căci cine îi poate subjuga pe cei mai puternici dintre cei puternici, subjugă lumea, nu?

Puteți citi mai multe despre ce mi-a plăcut și ce nu în Six of Crows, în articolul acesta.

Actorii principali

Interesele sunt pur financiare. La început. Pentru unii. Bine, cel puțin pentru Kaz, geniul din spatele jafului. Dacă e să fiu complet sincer, nici motivele lui nu sunt pur financiare. are niște conturi mai vechi de reglat, o răzbunare ce s-a lăsat așteptată vreo 10 ani.

Ceilalți i se alătură de voie și nevoie.

Jasper pentru că are nevoie de bani să acopere o datorie la pariuri.

Nina pentru că vrea să îl ucidă pe acel om de știință care are puterea de a-i subjuga frații și surorile Grisha.

Matthias, un druskell, adică un soldat dintr-un regat de nord care crede în misiunea sfântă de epurare a lumii de Grisha. Dar care îi e îndatorat lui Kaz pentru că l-a scos din închisoare și, cu timpul, se îndrăgostește de Nina, o Grisha.

Inej, mâna dreaptă a lui Kaz, păianjenul lui, care se poate strecura oriunde, ca să asculte conversații secrete. Inej îi este datoare lui Kaz Brekker după ce acesta a salvat-o dintr-o casă de prostituție.

Wylan, fiul nobil, dezmoștenit de tatăl său din cauza lipsei de talent în afaceri, un personaj cu note de autism, dar geniu în propiul lui fel. Pentru el Kaz și ceilalți devin o adevărată familie. O familie pe care nu a avut-o niciodată.

Personaje unul și unul, care intră în belele una și una. Vă invit să citiți Six of Crows. Leigh Bardugo face o demonstrație de talent scriitoricesc și de storytelling, demonstrație pe care o continuă și în Crooked Kingdom.

Gata. Promit că acum vorbim de Crooked Kingdom

S-ar prea putea să mă scap și să dau niște spoilere. Vă rog să mă iertați și dacă citiți în continuare o faceți pe propria răspundere. Să nu ziceți că nu ați fost avertizați.

Întorși în Ketterdam victorioși, după marele jaf, trași însă pe sfoară de angajatorul lor, cel care a cerut lovitura, cu Inej răpită și gașca speriată, debusolată și ascunsă într-un cimitir, fără niciun ban dintre cei promiși în buzunar, Kaz este încolțit și trebuie să pună pe picioare un plan de răzbunare și recuperare.

Însă, de data aceasta nu mai există loc de eroare. Ori reușesc, ori sunt pierduți. Nu că până acum ar fi fost altfel, atât doar că orașul este asediat, puteri străine încep să se implice în treburile Ketterdamului încercând să pună mâna pe omul de știință. Dar Kaz nu mai are de gând să îl dea nimănui și e gata să facă orice ca să o recupereze pe Inej, să-l discrediteze pe tatăl lui Wylan, cel care ordonase lovitura din Six of Crows și să îl distrugă total, psihic și emoțional pe cel care a avut cel mai mare aport în formarea lui Kaz Brekker ca underground mastermind, nemilos și înfiorător.

Deși puteți intui răspunsul, nu puteți intui planul și finalitatea lui. Leigh Bardugo se apropie de genialitate în crearea acestui plot. Fiecare pas gândit și regândit, pus la punct până în cel mai mic detaliu și, partea cea mai frumoasă, nimic nu e pus cu mâna. Totul are sens, totul are un scop, totul are un rol.

Puțină analiză literară

Istoria personajelor și dramele lor sunt revelate pas cu pas, cu multă atenție, personalitatea lor conturându-se tot mai clar, iar motivațiile lor înrădăcinându-se tot mai puternic. Plot-twist-uri la tot pasul. Surprize și obstacole la fiecare pagină. O adevărată aventură. Crooked Kingdom te ține cu sufletul la gură. Iar finalul este unul potrivit. Nu perfect. Nu vorbim aici de happy end. Kaz Brekker nu poate fi fericit. El nu suportă să atingă nimic viu (motivul vă las să-l descoperiți citind cartea – ge.ni.al.), nici măcar fericirea.

My mother is Ketterdam. She birthed me in the harbor. And my father is profit. I honor him daily. Be back by nightfal or don’t come back at all. Either of you. I need crew, not sentimental nubs.

Kaz Brekker in Crooked Kingdom

Doamnelor și domnilor, Kaz Brekker în propriile lui cuvinte.

Însă, incapacitatea lui de a fi fericit (aici nu ne referim de mulțumire de viață) îi oferă o înțelepciune neconvențională, neinfluențată de emoții, o abordare tranzacțională, rece, nemiloasă, neimplicată, care contrabalansează emoțiile, adrenalina și apetitul pentru risc.

Kaz Brekker vede lumea într-un mod unic prin prisma unui materialism născut din tragedie și esența Ketterdam-ului – o metropolă în care cei puternici sunt cei cu bani, în care comerțul este rege și dumnezeu.

Crooked Kingdom de Leigh Bardugo

Kaz reprezintă tipologia anti-eroului, care salvează lumea doar pentru că asta, din întâmplare, se aliniază cu planurile lui și îl duce pe el pe plus. Până la urmă, majoritatea dintre noi suntem anti-eroi. Kaz Brekker are însă bunul-simț să nu se vadă pe sine erou.

Este o tendință tot mai accentuată în literatura fantasy ca eroii să fie în fapt anti-eroi. Îmi aduc aminte the seria Gentleman Bastard a lui Scott Lynch. Locke Lamora seamănă mult cu Kaz, dar are mai puțină profunzime. Iar unde Locke este orbit de pasiune, Kaz reușește să fie rece și calculat.

George R.R. Martin a compilat o antologie plină de povești cu hoți-eroi, tâlhari de treabă și pezevenghi cu inimă bună. Voi scrie în curând și despre ea, dar îmi place ce zice în introducerea volumului:

Books should broaden us, take us places we have never been and show us things we’ve never seen, expand our horizons and our way of looking at the world.

George R.R. Martin, introduction to Rogues.

Ceea ce Crooked Kingdom face cu eleganță, fascinație și multă, multă adrenalină.

Trebuie să recunosc că în conturarea Baladelor Nlithiei și în special a nuvelei Secretul Regelui Nemuritor am fost motivat de atenția la detalii și planificarea lui Leigh Bardugo să fiu, al rândul meu, atent la diversele elemente ale plotului, la revelările graduale și conturarea personajelor.

Vorbe drepte din regatul strâmb

Închei acest articol neașteptat de lung cu câteva citate. Dacă nimic până acum nu te-a făcut curios despre cum e cartea, sper că acești sâmburi de înțelepciune o vor face.

… fear is a phoenix. You can watch it burn a thousand times and still it will return.

„I’ve taken knives, bullets, and too many punches to count, all for a little piece of this town,” said Kaz. „This is the city I bled for. And if Ketterdam has taught me anything, it’s that you can always bleed a little more.”

„… when we do wrong, we give life to our shadows. Every sin makes the shadow stronger, until eventually the shadow is stronger than you.”
„If that were true, my shadow would have put Ketterdam in permanent night.”

He doesn’t say goodbye, […] he just lets go.

Ketterdam is made of monsters. I just happen to have the longest teeth.

Lectura fantastică!

The post Crooked Kingdom de Leigh Bardugo. Sau când personajele îți fură inima appeared first on Blog de carti.

2019 în cărți

Dacă există o tradiție legată de acest blog, atunci este tradiția primei postări din an, care include o retrospectivă a cărților pe care le-am citit.

Doar 31 anul acesta. Fără vreun alt preambul, zic să începem.

Cărți fantasy: 13.
Mi-a plăcut mult premiza de la The Warded Man. Era foarte evident din primele pagini încotro se îndreaptă cartea. Dar autorul nu s-a grăbit, ceea ce bine a făcut. Te-a purtat peste tot prin lumea imaginată de el, diverse orașe și culturi. Unele aspecte însă au cam fost puse cu mâna, dar în general a fost o carte bună.

M-au lăsat… neîmplinit… să zic așa atât Caraval, despre care văzuse pe Goodreads și Tumblr niște review-uri foarte bune, cât și Savage Song, pe care o avem tradusă și la noi.

Cărți SF: 5.
Mi-a plăcut mult The Missy Chronicles, din seria de povestiri din univesul Doctor Who. A fost light, a avut aventuri prin timp și spațiu, umor și puțină intrigă, conturând destul de frumos relația dintre Missy și Doctor. Mai am vreo 3 duzini de povestiri cu aventurile Doctorului pe Kindle și vreo 2 în bibliotecă. Despre una din aventurile Doctorului am scris aici. Deci în 2020 voi intra în cabina albastră de telefon ceva mai des.

Apropo, ieri a început sezon nou cu cel de-al 13-lea Doctor jucat de Jodie Whitaker. Sezonul precedent a fost o dezamăgire pentru mine din punctul de vedere al storytelling-ului. Dar trailerul pentru noul sezon arată foarte bine.

Cărți non-fiction: 12.
În niciun an din toată viața mea nu am mai citit atât de multe cărți de non-ficțiune. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Promit să încerc să revin pe făgașul ficțiunii anul acesta. Cărțile citite au fost din domenii foarte diverse: istorie, leadership, advertising, știință și religie.

Aș fi ipocrit dacă nu aș recunoaște că am dat peste niște cărți foarte, foarte bune: The Written World, Sapiens, Quiet sau Walking with God Through Pain and Suffering a lui Tim Keller, care este mult mai mult decât o trecere în revistă a modului în care oamenii și diversele religii de-a lungul timpului au perceput suferința.

Cărți pentru copii: 1.
O singură carte și aceea citită pe grabă în librăria Humanitas de la Cișmigiu. Dar ținând cont că am și eu acum un copil, puteți să vă așteptați în 2020 la mai multe.

Literatură română: 1 + 1
Anul acesta m-am apropiat doar de Ceasul Fantasmelor a lui Oliviu Crâznic. Era și timpul. Și recunosc că mi-a plăcut, în special prima parte, cu iz medieval. Oliviu are un fel aparte de a crea atmosfera potrivită în povestiri. Are ceva din Bram Stoker, dar și din Lovecraft.

1+1 pentru că în 2019 am publicat o nouă carte din Baladele Nlithiei: Căderea celor șapte turnuri. Până să vadă lumina tiparului, am ajuns să o citesc de vreo 5 ori.

Literatură internațională: 29
Dacă am citit doar o singură carte scrisă de un autor român (plus cartea mea), matematica este simplă. Restul au fost scrise de autori străini, 26 citite în engleză.

Număr de pagini citite: 10000+
Goodreads zice că am citit puțin peste zece mii de pagini. Pentru cei pasionați de exactități au fost 10198 de pagini. Mai mult decât anul trecut.

Cartea care mi-a displăcut cel mai mult: Red Queen de Victoria Aveyard.
Mi s-a părut obositoare de la început. Un fel de Divergent sau Hunger Games re-re-re-respălat. În mod ironic, dintre toate cărțile pe care le-am citat, asta este cea mai populară.

Cartea care mi-a plăcut cel mai mult: The Written World: How Literature Shaped Civilisation de Martin Puchner.
Da, pe alocuri este superficială, pe alocuri nu folosește surse suficiente care să-i susțină argument. Da, este subiectivă perspectiva pe alocuri. Dar în aceeași măsură este nouă, proaspătă. Plină de speranță: literatura poate schimba lumea. Singurul regret este că nu l-am întâlnit pe autor când a venit în România.

Printre autorii faini pe care i-am citit au mai fost și Hemingway cu un volum insightful de povestiri, Stephen Hawking care știe atât de bine să explice complexitățile universului încât până și eu am înțeles despre ce vorbește. Apoi ar mai fi Asimov. Se pare că în fiecare an citesc ceva de el. În 2018 am citit asta. Și Jay Kristoff pe care l-am mai întâlnit și anii trecuți. Și Maggie Stiefvater despre a cărei tetralogie am mai scris. din când în când.

Cam acesta a fost 2019 pentru mine. Voi ce cărți ați citit anul trecut, care v-au schimbat modul în care priviți lumea?

The post 2019 în cărți appeared first on Blog de carti.

Ce mult te-am iubit de Cezar Pârlog

Mi-a plăcut premiza de la care pornește Cezar Pârlog: o agendă de telefon. Fiecare număr ascunzând o altă persoană, o altă poveste „de dragoste”. Am pus între ghilimele „dragoste” pentru că aici nu este vorba despre acea imagine idilică a iubirii, ci o versiune distorsionată a ei.

Nu știm nume, nu știm nici numerele de telefon. Știm doar scurta interacțiune ale naratorului cu celelalte personaje. Practic fiecare număr ascunde o micro-povestire. Unele povestiri sunt ludice, altele ușor lirice, altele auto-ironice. Sarcasmul își găsește și el locul în agenda aceasta de telefon. Însă, cartea pe care o parcurgi cu ușurință, tentat să afli ce altă „iubire” descoperi sub numărul următor de telefon, are un substrat melancolic, ce cochetează cu tristețea. Pe mine m-a întristat. Această incapacitate de a găsi iubirea, lipsa unei relații statornice și căutarea disperată după o fărâmă de afecțiune îți induce acest sentiment de apăsare și dezamăgire.

Pe alocuri, Cezar Pârlog îmi aduce puțin a Cărtărescu în De ce iubim femeile. Iar premiza cărții ca agendă de telefon, identitatea personajelor fiind echivalată cu o înșiruire de cifre mi-a adus aminte de Coaja lucrurilor sau dansând cu jupuita a lui Adrian Oțoiu, care are un capitol în care numele personajelor este înlocuit de codul de pe biletul de autobus. Până la urmă depinde perspectiva din care privim și suntem priviți. Pentru un controlor suntem un număr de bilet de autobus. Pentru cineva care caută doar satisfacție fizică ceilalți pot fi reduși la un număr de telefon.

Revenind la Cezar Pârlog și ale lui iubiri, îmi dau seama că această carte nu este vorba despre iubire, cât despre singurătatea pe care o resimți în lipsa ei.

A trecut mai bine de un an de când am terminat cartea și totuși subiectul ei mi-a rămas puternic în minte pentru că suntem oameni în constantă căutare de semnificație, iar semnificația ne-o găsim cel mai satisfăcător în aprecierea și dragostea celorlalți. Dar suntem o societate de consum. Trecem de la un număr de telefon la altul. Suntem infideli propriilor noastre principii și idealuri. Nu este de mirare că ajungem să fim infideli și celor pe care îi iubim. Ne lipsește perseveranța și găsim că e mai ușor să dăm scroll prin agenda telefonului și „să ne încercăm norocul” și cu altcineva. De ce să depui efort?

Cartea aceasta te face să te întrebi dacă singurătatea te împinge la o astfel de viață, sau o astfel de viață aduce cu ea însingurarea?

The post Ce mult te-am iubit de Cezar Pârlog appeared first on Blog de carti.

Regele Corb. Un final cu prea puține surprize

Am apreciat tetralogia „The Raven Boys” pentru personajele sale frumos conturate. Atât de bine conturate încât le recunoșteam după dialog, le puteam auzi în mintea mea, fiecare personaj cu ticul lui și printre cuvinte le puteam intui și citi limbajul corporal.

Maggie Stiefvater a reușit să învăluie într-o aură de mister și fantastic o regiune din Statele Unite de care nu știam nimic și care mi-a rămas în minte cum a pictat-o ea și nu cum este în realitate.

O școală particulară, patru, pardon cinci prieteni marginalizați (fiecare în felul lui – unul de faimă, altul de origini, altul de trecutul său, altul de faptul că este o fantomă, iar alta marginalizată de propriile prejudecăți), un împărat din insulele Britania ce poate îndeplini dorințele celui care îl readuce la viață.

Povestea gravitează timp de patru romane în jurul obsesiei lui Gansey de a-l găsi pe Regele Corb. Dar cărțile nu sunt doar despre el. Deși el este motorul care îi pune pe toți în mișcare, fiecare roman dezvăluie mai mult despre ceilalți prieteni ai lui Gansey. Tetralogia lui Stiefvater este despre The Raven Boys. Nu doar despre liderul lor, iar asta aduce un plus mare întregii povești.

Am scris despre prima carte din serie, aici.

Însă, ultima carte, Regele Corb, care trebuia să fie punctul culminant al căutării lor pentru mine a fost un contra-punct. Maggie Stiefvater încearcă să își surprindă cititorii o ultimă dată, dar o face într-un mod sec, lipsit de forța cu care toată căutarea băieților corbi este împinsă înainte. Poate aveam eu așteptări prea mari de la o serie care mi-a plăcut și m-a prins de la primele cincizeci de pagini. Sau poate mi-am imaginat eu un final prea bombastic. În orice caz, cred că sunt obiectiv când spun că în ultima carte se întâmplă lucruri doar pentru ca povestea să meargă înainte. Înțeleg perfect ce presupune fantasticul, magia și misterul, dar toate se conturează în jurul unor reguli. Dacă nu înțelegi sau nu cunoști aceste reguli îți vine mai greu să înghiți inexplicabilul.

Avantajul mare pe care îl are această serie este că tratează personajele ca oameni (cel puțin personajele principale). Relațiile dintre ele sunt în continuă tensiune, mutare, adaptare, restabilire. Nimic nu este static.

Dezavantajul este că ultima carte accelerează dintr-o dată și lasă cititorul în urmă, doar ca să se lovească de un zid, un sfârșit abrupt, prezis ce-i drept, parțial din prima carte.

Acestea fiind zise, nu știu dacă am să mai investesc timp în vreo carte de-a lui Maggie Stiefvater. Nu pentru că scriitura ei nu este bună după cum puteți vedea din cele câteva citate care mi-au atras atenția, ci pentru că sunt o mulțime de alți scriitori pe care să îi descopăr (și pentru că finalul m-a dezamăgit puțin).

„Time, like a story, was not a line; it was an ocean. If you couldn’t find the precise moment you were looking for, it was possible you hadn’t swum far enough. It was possible that you simply weren’t a good enough swimmer yet.”

„The world didn’t have words to measure hate.”

„It looked ordinary, which is how the most dangerous things looked.”

The post Regele Corb. Un final cu prea puține surprize appeared first on Blog de carti.

C.S. Lewis: o viață… de om

Înainte să mă apuc de biografia scrisă de Alister McGrath, îl cunoșteam pe C.S. Lewis doar după Cronicile din Narnia, autobiografia sa Surprins de lumină, care mi-a părut lacunară și preferențială (Lewis fie a aruncat sub preșul uitării anumite aspecte din viața sa, fie le-a evitat cu bună știință) și o cărticică subțire: Creștinismul redus la esență.

Lecturi din C.S. Lewis

Nu am terminat nici până azi seria Cronicilor din Narnia. Mi-au plăcut, dar doar până la un punct. Nu știu dacă de vină a fost limbajul simplu, direct sau paralelismul simbolic atât de expus, de evident. Sau poate ambele. Din această perspectivă îl prefer pe Tolkien. Dar exact aceste minusuri le-am găsit ca plusuri la Creștinismul redus la esență. Simplu, clar, logic, de bun simț.

Cu aceste cărți în minte m-am apropiat de lecturarea biografiei lui C.S. Lewis, cel mai cunoscut apologet creștin din secolul douăzeci. Ce m-a interesat cel mai mult din viața lui, sincer să fiu, a fost perioada întâlnirilor sale cu vestitul grup de scriere creativă și critică: „The Inklings”. Speram că aveam să descopăr acel moment in care s-a aprins scânteia creativității și s-au născut operele lor. Dar nu a fost să fie. Prea puțin, în opinia mea, se vorbește despre serile pe care le-au petrecut împreună, criticându-se unii pe alții, citindu-și operele unii altora. Probabil trebuie să citesc o carte cea mai nișată.

Monotonie cu năbădăi

Dar, în altă ordine de idei, pe cât de monotonă poate suna viața unui profesor la Oxford, pe atât de neașteptată a fost descoperirea vieții duble pe care părea să o ducă C.S. Lewis, fugind după cursuri „acasă” la familia de care avea grijă. O relație neobișnuită și cel puțin discutabilă cu o femeie mai în vârstă decât el. Apoi, ani mai târziu, după succesul pe care îl are la radio BBC cu seria sa de prelegeri, după ce își câștigă renumele internațional cu cărțile pe care le publică, cu Narnia, se căsătorește în acte cu o americancă doar ca aceasta să aibă viză de ședere în Marea Britanie. Ceea ce a fost un gest neobișnuit, cavaleresc aș putea spune, se transformă în romanță, iar apoi în dragoste. Lewis ajungând să își iubească soția chiar și când devine evident că ea e interesată mai mult de banii lui, chiar și când ea rămâne imobilizată la pat.

Îmi pare că C.S. Lewis s-a maturizat ca teolog laic într-o perioadă în care societatea britanică era scârbită de abordările sterile ale bisericii anglicane, într-o vreme în care războiul, suferința și moartea ridica mari semne de întrebare legate de rostul credinței.

Talentul lui C.S. Lewis

C.S. Lewis avea talentul de a traduce cele mai profunde concepte în idei ușor de înțeles și digerat de oamenii fără pregătire literară sau teologică. Astfel, el reușește să facă accesibilă credința pentru toți. Fie în formă literară, fie în eseistica sa, stilul în care scrie este caracterizat de simplitate.

A dus o viață discutabilă și discutată, avea obsesii și fixuri (vezi mai jos citatele legate de mașina de scris), dar și o minte flexibilă, o gândire pătrunzătoare. În cele din urmă a fost un om. Sclipitor, inspirat și talentat în anumite privințe, complet debusolat în altele. Nimic mai mult, nimic mai puțin decât un om.

Închei, ca fiecare postare de până acum lăsându-vă câteva citate din biografia bine conturată și documentată a lui C.S. Lewis, scrisă de Alister McGrath. Citate despre scris, adevăr, Narnia, valoarea literaturii și măsura unui scriitor.

Lecturi geniale!

„Creștinismul narează povestirea adevărată a omenii, care dă sens tuturor povestirilor pe care omenirea le spune despre sine.” (pp. 163)

„Lewis a ales deliberat să nu scrie la mașină. Scrierea mecanică, socotea el, perturba actul de creație, întrucât țăcănitul permanent al clapelor îi atenuau scriitorului sensibilitatea la ritmurile și cadențele limbii engleze. Când citim Milton sau alți poeți ori compunem o lucrare proprie, susținea Lewis, este esențial să auzim cum sună scriitura.” (pp. 177)

„Nu folosi o mașină de scris. Zgomotul îți va distruge simțul ritmului, care are nevoie de ani întregi de cultivare.” (pp. 177)

„Cursurile citite, îi explică el tatălui său, aveau tendința să-i adoarmă pe ascultători. Trebuia să învețe să li se adreseze ascultătorilor săi, nu să recite cursurile. Scopul era să le capteze atenția, nu doar să distribuie informații.” (pp. 180)

„… studierea trecutului ne ajută să înțelegem că ideile și valorile propriului nostru secol sunt la fel de provizorii și trecătoare precum cele din veacurile deja apuse.” (pp. 182)

„Ochii mei nu sunt îndeajuns, voi căuta să văd și prin ochii altora… citind literatură de calitate, devin o mie de oameni, rămânând totuși eu însumi.” (pp. 200)

„În orice lucrare de geniu ne recunoaștem propriile gânduri respinse: se întorc la noi cu o anumită splendoare înstrăinată.” (Ralph Waldo Emerson, pp. 201)

„Dacă descopăr în mine o dorință pe care nimic din lumea asta n-o poate satisface, explicația cea mai probabilă este că am fost făcut pentru o altă lume.” (pp. 238)

„Literatura ne ajută să vedem lumea din diverse perspective diferite de a noastră, ne oferă moduri alternative de a înțelege lucrurile.” (pp. 245)

„Narnia este o lume imaginativă, nu una imaginară. Lewis insista asupra unei distincții între cele două.” (pp. 281)

„Cronicile din Narnia rezonează puternic cu o profundă intuiție umană că povestea noastră personală se înscrie într-o narațiune mult mai cuprinzătoare…” (pp. 296)

„Un om nu poate apăra întotdeauna adevărul; mai trebuie să aibă uneori vreme să se și hrănească din el.” (pp. 333)

„Când nu mai poți, începe și scrie: după cum am aflat de multă vreme, cerneala e o excelentă doctorie pentru toate bolile omenești.” (C.S. Lewis într-o scrisoare către prietenul său Arthur Greeves, pp. 362)

„Dumnezeu nu a făcut un experiment pe credința sau dragostea mea, pentru a vedea care este calitatea acestora. El cunoștea deja asta. Eu eram cel care nu o cunoștea.” (pp. 365)

„… singurul în măsură să se pronunțe în privința valorii unui scriitor este timpul și singura măsură corectă este delectarea pe care o produce lectura operei sale.” (pp. 399)

The post C.S. Lewis: o viață… de om appeared first on Blog de carti.