Mircea M. Țara's Blog, page 5

Uriașul îngropat. O carte despre uitare, ură și din nou uitare

Chiar nu știu de ce, atunci când am început Uriașul îngropat, de Kazuo Ishiguro, am pornit de la premiza că există un uriaș îngropat undeva care avea să fie trezit sau adus la viață cumva. Cu fiecare pagină pe care o citeam simțeam că personajele se apropie tot mai mult de acel uriaș și ca din clipă în clipă aveau să îl zgândăre, aveau să îl elibereze în lume și fie urma să distrugă tot, fie avea să îi ajute. De aceea, momentul în care personajele au început să vorbească despre un dragon și au pornit în căutarea lui m-a derutat. Dar, în același timp, m-a făcut mai curios despre cum avea să se termine cartea, despre cum avea să se termine căutarea celor doi bătrâni – Beatrice și Axl.

Context

Povestirea începe cu detalii din viața unui cuplu în vârstă, care trăiește marginalizată într-o comunitate al cărei adăpost e o movilă mare de pământ. Inițial, am avut impresia că timpul povestirii nu era cu mult după perioada primilor homo sapiens, dar curând aflăm că suntem în perioada post-Camelot, post-Merlin, post-Cavalerii mesei rotunde. Însă, tărâmul unde locuiesc cei doi se află sub o vrajă care îi face să uite, atât ziua de ieri, cât și zilele care s-au petrecut cu zeci de ani în urmă, zile importante din viața lor – cum ar fi plecarea fiului lor de acasă. De ce? Unde? A fost o ceartă? Cine a fost de vină? Simți uitarea aceasta ca pe o frustare continuă și este una din temele principale ale cărții, care inevitabil mi-a adus aminte de Sir Terry Pratchett și al său Alzheimer. Să pierzi tot mai mult din amintirile prețioase, să îi uiți pe cei dragi, să îți uiți proprii copii. Paginile sunt triste și dureroase, însă confuzante. Nu știi dacă uitarea lor e dată de bătrânețe sau de o vreo magie. Dar, permanentă și persistentă uitarea e peste tot, chiar și în micile fărâme de luciditate ajungi să te întrebi dacă nu cumva acea amintire e o invenție sau chiar așa s-a întâmplat. Kazuo Ishiguro reușește să te facă să simți uitarea alături de personaje.

“But then again I wonder if what we feel in our hearts today isn’t like these raindrops still falling on us from the soaked leaves above, even though the sky itself long stopped raining. I’m wondering if without our memories, there’s nothing for it but for our love to fade and die.”

Călătoria spre uriașul îngropat

Beatrice și Axl pornesc în căutarea fiului lor. Motivația este una multiplă. Parțial ei pleacă deoarece nu se mai simt doriți în comunitatea lor, nu se mai simt utili și cel mai rău sunt făcuți să se simtă inutili de oamenii din jurul lor. De aici, privind în retrospectivă și după ce am asistat la un Creative Morning cu tema egalitate și una din subtemele atinse fiind rolul bătrânilor în societate, se ridică întrebarea – cum poți să ajuți oamenii în vârstă să se simtă încă parte din societate, să fie activi, să se simtă utili și nu doar o greutate pe umerii celorlalți? Ei bine, Beatrice și Axl pornesc în căutarea fiului lor (care e posibil să nu se fi născut vreodată) și ca să-și demonstreze lor înșiși că se pot descurca pe cont propriu, că nu au nevoie de susținerea comunității.Călătoria

Dar mai este un motiv pentru căutarea lor. O nevoie inexplicabilă, deoarece amintirile sunt vagi și incomplete, o nevoie de iertare. Există un sentiment de vinovăție care atârnă în special de gâtul lui Axl, care îi împinge tot mai departe în călătoria lor spre satul fiului lor, care, cu siguranță avea să-i primească la el și să-i lase să locuiască cu el.

Parcursul este unul lent în care cei doi eroi întâlnesc o altă mână de eroi adevărați: ultimul Cavaler al mesei rotunde rămas în viață – bătrân el însuși, paranoic și senil, un spion saxon trimis să răpună sursa magiei care ține tărâmul în uitare, un băiat orfan plin de curaj care își caută mama. Drumurile acestora se întrepătrund de mai multe ori, culminând cu întâlnirea tuturor pe vârful unui munte, în cuibul dragonului.

Two good enough reasons to love mornings: books & coffee.
#coffee #flatwhite #coffeeshop #artichoke #theburiedgiant #kazuoishiguro #books #reading #currentlyreading #readinglist #staircase #bookstagram #coffeeaddict #coffeegram #bookstagramer #japaneseauthor #ig_books #booklovers #bibliophile #iphoneonly #vscobooks

Barcagiul și finalul

Melancolic. Trist. Dar demn de o povestire fantastică, chiar dacă stilul în care este scrisă nu este unul clasic fantastic, ci mai mult istoric. Mare parte din carte ești urmărit de întrebarea: chiar există magie, sau sunt doar metafore și superstițiile unor bătrâni.

As vrea să vă spun doar două lucruri care mi-au plăcut în finalul cărții. Primul este următorul citat:

„The giant, once well buried, now stirs. When soon he rises, as surely he will, the friendly bonds between us will prove as knots young girls make with the stems of small flowers.”

Al doilea este simbolistica infuzată peste tot pe parcursul cărții. Nu poți să nu observi referințele la barcagiul care te trece Stixul pe tărâmul celălalt, sau faptul că nimeni nu merge pe lumea cealaltă decât singur. Iar partea aceasta îmi pare cea mai tristă dintre toate.

„A couple may claim to be bonded by love, but we boatmen may see instead resentment, anger, even hatred. Or a great barrenness. Sometimes a fear of loneliness and nothing more.”

Uriașul îngropat îți lasă în minte chiar și la mult timp după ce ai terminat cartea o serie de întrebări la care nu cred că am găsit răspuns încă. Ce ți-ai dori mai mult? Să îți amintești tot trecut cu tot binele și răul pe care l-ai făcut? Sau ușor, ușor să uiți totul, până și ziua de ieri? Ești dispus să distrugi lumea doar ca să îți păstrezi amintirile cele mai prețioase? Sau ești gata să-ți pierzi identitatea? Ce e mai bine? Ce valorează mai mult? Dar dacă odată cu spulberarea uitării îți vin înapoi în minte toate relele pe care le-ai săvârșit în viață? Dacă nu mai există uitare nici pentru acelea?

 

The post Uriașul îngropat. O carte despre uitare, ură și din nou uitare appeared first on Blog de carti.

The Song Rising: atac la regină

Din start, pentru unii s-ar putea să fie un pic de spoilers. Dar chiar am încercat să evit să dau detalii prea revelatoare. Dar e greu să nu dezvălui anumite lucruri când partea cea mai bună e finalul. Deci, pentru cei care nu au citit cartea încă și o vor face recent, vă invit să reveniți aici după ce ați terminat-o.

Sunt chiar curios cum vor traduce titlul acestei cărți. E atât de… poetic. Dacă vreo editură citește rândurile acestea le recomand „Cântecul (ce) se înalță” – pentru că tot ce a rămas din lupta pentru libertate a Irlandei a fost un cântec. Și a fost de ajuns ca doisprezece ani mai târziu acest cântec să aprindă o revoltă. Dar m-a luat valul. Să o iau de la început și ceva mai logic.

Ordinul Mimilor se încheie cu Paige Mahonney încoronată ca Regină din Subteran (la propriu, nu e doar un nume), conducătoarea supremă a nenaturalilor din Scion Londra, în timp ce protectorul și patronul ei, Jax trece de partea dușmanilor. Această neîntorsătură neașteptată o surprinde și o derutează suficient de puternic pe Paige. În această stare o găsim la începutul cărții, încercând să țină în frâu și să disciplineze o armată de criminali. Iar atunci când în joc intră Vance, strateg militar de excepție, vinovată pentru o serie de pogromuri (precum cel din Bulgaria și Irlanda), Paige înghite momeala și cade în capcana întinsă cu dedicație pentru ea.

„We’re caught between being torn apart by monsters, or being ruled by them.” (pp. 158)

Dacă mi-a plăcut mult seria asta – Sezonul Oaselor – și dacă autoarea a reușit să mă impresioneze carte după carte, The Song Rising, cartea a treia din serie, m-a dezamăgit în două puncte. Unul este acesta. Mirosea de la o poștă a capcană. Iar încăpățânarea cu care se aruncă Paige în mijlocul ei e enervantă. În plus, prostia ei nu ajută prea mult nici la dezvoltarea personajului, nici la cea a acțiunii. Lucrurile putea sta la fel de bine și dacă ar fi căzut în capcană unul dintre ceilalți nenaturali de rang înalt: Nick sau Eliza, sau oricare dintre lorzii mimi. Ceea ce ar fi făcut-o pe Paige să trăiască regrete mai puternice. Poate, dacă unul din aceste personaje importante și-ar fi pierdut viața, lucrurile ar fi luat o întorsătură și mai dramatică, surpriza ar fi fost și mai mare, totul ar fi fost mai șocant. Adică, atunci când îți bagi într-o capcană de moarte personajul principal în jurul căruia întreaga serie stă în picioare, e și normal să mă aștept să scape. Nu e nicio surpriză acolo, doar o iritare că personajul intuitiv, descurcăreț, atent la detalii, rezilient, cu care te-ai obișnuit până acum, e dintr-o dată un idiot.

Și dacă tot vorbim despre dezamăgiri, cea de-a doua de pe listă are loc în ultima parte a cărții. Nu e la fel de mare ca prima și poate-poate, dacă mai stau puțin să mă gândesc, s-ar putea chiar să iert această decizie, din nou evidentă, de a rezolva o situație fără rezolvare. Pe scurt, Paige și o parte din gașca ei de nenaturali alături de care aleargă prin jumătate de Marea Britanie în căutarea unei soluții de a distruge SenScutul care poate detecta nenaturali (cea mai mare amenințare pentru existența acestora), e pusă într-o poziție dificilă: fie se predă, fie va avea loc un masacru.

Alegerea ei era atât de evidentă încât atunci când a luat-o m-a enervat. Însă, ca și circumstanțe atenuante, Paige a avut pentru prima dată un as în mânecă, iar sacrificiul a fost cu unul cu bătaie lungă: ca într-un joc de șah când calculezi mișcările în avans și decizi să renunți la o piesă importantă mai devreme, doar ca mai apoi să poți să ataci regina – pe Nashira, în cazul nostru.

Ar mai fi vreo 2-3 lucruri care par că nu au fost suficient de mult finisate: dușmanul numărul 1, Nashira Sargas, Suzerana refaimilor, pare complet ștearsă în comparație chiar și cu Vance – personaj proaspăt apărut în serie (dar pe care sunt foarte sigur că îl vom reîntâlni într-una din cărți, deoarece nu e moartă și cu siguranță va vrea să se răzbune pe Paige). Dar să ne concentrăm pe ce are valoros cartea:

Încă o româncă este menționată în carte (personaj fictiv de data aceasta) și îmi place că rolul ei este unul curajos prin care sfidează dictatura Scionului. Sunt curios cât de multe lucruri știe autoarea despre istoria noastră.
Jax are apariții puține, intermitente, dar este o prezență constantă. Ca o fantomă, un poltergeist care este legat de Paige și o bântuie cu îndoieli, iar atunci când apare din nou în carne și oase o ispitește.

„Even so, it seems that, in my brief time as a pawn, I have taught you one very valuable lesson, O my lovely. Humans will always disappoint.” (pp. 302)

„One day you will have to choose between your own desires, your own darkest impulses, and what you know to be right… and it will harden you. You will understand that all of us are devils in the skins of men. You will become the monster that lives inside us all.” (pp. 300)

Finalul. Deschis, elegant și pune într-o mult mai mare perspectivă întreaga luptă împotriva Scionului. Îmi place și faptul că Samantha Shannon are o oarecare ciclicitate în modul în care indiferent unde ajung personajele ele revin la puncte esențiale care li s-au întâmplat în trecut. Doar un scurt exemplu: prima întâlnire a lui Paige cu un poltergeist violent, când era copilă, iar Nick o salvează. Și în celelalte cărți se face referire la acest moment, dar dacă în celelalte mențiuni focusul era strict pe relația dintre Nick și Paige, aici ne reîntâlnim cu poltergeistul. Și dacă ar fi să îmi dau cu părerea asupra puterilor lui Paige, îmi reiese că ea este mai mult decât un călător, un suflet care poate poseda alți oameni și care poate zbura prin aether, ci și cineva care poate controla spirite, nu doar trupuri. Cum de altfel poate face și Jax. Altfel nu-mi explic de ce spiritul care e pătat de sângele ei de când Paige era copilă, o ascultă.
Relația cu suișuri și coborâșuri dintre Warden și Paige, care tradusă într-un status de facebook ar spune: „It’s complicated.”

„I loved hearing him saying my name. Loved the way it sounded on his tongue. He imbued it with singularity, as if I were the only person in the world who could ever possess it.” (pp. 89)

Și tot legat de final. Paige nu este o regină. Asta se vede în fiecare decizie a ei și în modul în faptul că nu suportă să fie legată în vreun fel. A fi regină înseamnă să fii legată de supușii tăi. Paige a fost încă de când lucra pentru Jax o rebelă. De aceea, îmi place că deși Paige începe The Song Rising ca regină termină ca rebelă.

Pentru că îmi place mult seria, în ciuda acestor (mici) dezamăgiri (poate sunt eu prea pretențios), i-am dat pe goodreads 4 stele. Oricum exprimarea Samanthei este flawless. Să nu mai vorbim despre faptul că în aproape 400 de pagini nu am găsit o singură greșeală de ortografie. Ca să nu ziceți că inventez, vă mai las o mână de citate, care demonstrează că Samantha Shannon are talent nu doar pentru distopii, ci și pentru transpunerea emoțiilor și a unor adevăruri universale în cuvinte.

„I searched him the way I might search a map for a path I had known long ago, chasing the familiar, learning what I had forgotten.” (The Song Rising, pp 29)

„… imagination became my nemesis; my mind created monsters out of nothing.”

„They made thieves of us – it is time to steal what’s ours!” (pp. 132)

„It lasted too long for a farewell. A moment. A choice. A mirror of the first time we had touched this way, behind the red drapes in the nest of the enemy – when danger had been everywhere, but a song had still been rising in us both. A song I wasn’t sure that anything could silence.” (pp. 141)

„So they can keep saying “no safer place” […] while leaving no safe place for us.” (pp. 218)

„Sometimes, the best way to honour the dead is to simply keep living. In war, it is the only way.” (pp. 254)

„You have risen from the ashes before. The only way to survive […] is to believe you always will.” (pp. 261)

„That’s what humans do. We make. We remake. We build, and we rebuild.” (pp. 312)

„I would cast off my crown and take up my sword, and I would go to battle.” (pp. 347)

 

*Imaginea din header-ul postării este luată de aici.

The post The Song Rising: atac la regină appeared first on Blog de carti.

Anotimpul pumnalelor – un anime în formă scrisă

Imaginați-vă o istorie alternativă a lumii, care se bifurcă de ceea ce știți undeva în jurul secolului XIX. Acum imaginați-vă că o industrie – industria tutunului – acaparează totul. Nu orice fel de tutun, ci unul care sporește imaginația și îți oferă viziuni din viitor, din ce ar putea lumea și tehnologia să fie. De dragul profitului, sau progesului (pentru unii e tot una) se sacrifică totul: oameni și natură, întregul arhipelag Voss fiind înghițit de fumul cenușiu tușit de furnalele fabricilor; singurii care se pot bucura de lumina soarelui fiind aristocrații, care locuiesc în propriul lor oraș suspendat.

Acum, dacă lumea această formată din câteva insule, smog și oameni blestemați să trăiască în semi-întuneric… dacă acest trist univers întunecat nu v-a ocupat pe deplin mintea mai adăugați o religie despotică (cum sunt toate, ar spune naratorul), nu mai mult de o mână de asasini, un zeu trist și un complot menit să distrugă ordinea din arhipelag și aveți toate ingredientele unei povești fantastice. Ceea ce nu aveți însă este povestea, pe care Șerban Andrei Mazilul o construiește cu migălă, invocând-o din nimic precum Aendo Assermore, personajul principal, invocă vârcii – acei vârcolaci jumătate oameni, jumătate umbre, care i-au bântuit copilăria.

Să începem cu începutul

Anotimpul pumnalelor, de Șerban Andrei Mazilu, începe cu asasinarea unui mic baron și se termină cu… un adevărat măcel. Pentru o clipă era să vă spun cum se termină, deoarece discrepanța este incredibilă. Anotimpul pumnalelor este construit pe principiul the butterfly effect și cu fiecare pagină pe care o întorci ajungi să te întrebi dacă întreaga situație mai poate degenera și până unde se poate duce totul. Ceea ce te face să mai întorci o pagină ca să îți pui din nou aceeași întrebare.

„Secția 2 […] doar un popas intermediar între viață și iad, un fel de purgatoriu prost administrat.” (Anotimpul pumnalelor, 206 pp.)

Povestea este antrenantă, iar personajele trasate în tuse groase sunt fără doar și poate memorabile: preotul-cancelar Bone – un monstru, gras, libidinos de om; Baudelaire, detectivul depresiv și umil, care rezolvă cazurile metodic, fără grabă, în ritmul lui, cu țigara în colțul gurii e scos parcă din romanele polițiste noir; sau Moon Thatcher (intenționat i-am folosit numele care-i displace) geniul al cărui păr îi stă ca electrocutat în forma unor coarne diavolești, în ciuda ființei sale fricoase; Foxley, șeful șobolanilor cu dinți din metal și o chelie acoperită de cicatrici (nu cred că e descris chiar așa, dar nu pot să-l văd pe Foxley cu păr). Acestea sunt doar câteva din personajele colorate și chiar dacă doar secundare din Anotimpul pumnalelor. Îmi plac atât de mult acest personaje secundare pentru că ele sunt oarecum sarea și piperul, iar modul în care sunt descrise mă transportă imediat într-un anime și pot să le vizualizez în suficiente amănunte încât să iasă din pagină, să prindă viață în mintea mea. Această calitate… cum să-i zic… animeistică nu știu să o mai fi regăsit în vreo carte (poate doar la Murakami – atât Ryu, cât și Haruki -, dar ei sunt japonezi și e normal, e în cultura lor). În niciun caz la vreun autor român.

Scurtă recapitulare: contextul e steampunkish, industrial, o atmosferă apăsătoare, întunecată. Personajele sunt care mai de care mai păcătoase, știu asta, unele fac ceva, altele se mândresc cu asta – niciunul nu este măcar în proporție de 50% bun. Poate doar Septimus, care este destul de naiv pentru poziția sa de „Împărat Absolut”, ceea ce îl face cu atât mai mult vinovat pentru tot ce se întâmplă. Și apoi, avem lupta dintre bine și rău. Vorba vine bine, cum ziceam, nu prea găsești oameni buni în povestea asta, ci doar oameni care se întâmplă să fie obligați de circumstanțe să facă binele. Dar cum spune un proverb, tot răul înspre bine. Adevărul este că finalul îmi infirmă puțin această teorie și îmi arată că personajele din carte se schimbă și tânjesc după bine.

„Mie-mi plac oamenii! […] Cred că pot fi buni și corecți și cred că se pot schimba, se pot trezi, se pot respecta și iubi. Cred că dincolo de noapte nu e și mai multă beznă, ci un soare care așteaptă să răsară… și trebuie doar ajutat puțin de către noi.” (Anotimpul pumnalelor, 334 pp.)

 

Iar acum pentru partea care nu mi-a plăcut.

Thanos – zeul morții și a morților, dar nu chiar. Un tip atot-puternic, dar nu prea. Are nevoie de oameni să restabilească echilibrul în univers, altfel boom, totul se duce de râpă și este distrus. Inclusiv el. Dar e slăbit. Și e așa un pic prea plângăcios pentru un zeu.

Kalleth – iritant de ușor se aliază cu o șleată de asasini și apoi se lasă implicat într-un ritual de inițiere despre care n-are habar cum va fi, dar nici nu pune întrebări. Tipul ăsta parcă trebuia să fie directorul Serviciilor Secrete din Voss. E salvat de Corbi (asasini din considerente religioase, care ascultă doar de voia zeului morții) doar ca să moară mai târziu – că așa e planul lui Thanos.

Aceste două personaje au fost cele care mi-au stricat puțin gustul lecturii. Dar Thanos nu prea apare în scenă, iar Kalleth e doar episodic, fără o miză prea mare în poveste. Dar mai am o singură nemulțumire, tot legate de personaje. Tonul lor se suprapune. Adică la un moment dat, dacă nu ar fi fost scris cine vorbește te-ai fi pierdut complet, deoarece fac același tip de glume, au același sarcasm și aceleași replici tăioase. Mi s-a întâmplat asta cu York și Aendo – dar poate are și asta o explicație, apropierea vârstei lor, tineri, inexperimentați cu viața, așa în general. Dar impresia pe care mi-a lăsat-o această suprapunere de tonalități e că nici unul nu are o voce suficient de distinctă.

Întrebări fără răspuns

Promit că termin această recenzie (?) curând. Mai am doar câteva întrebări și observații:

De ce sufletul lui Foxley ajunge să fie prizonier în sabia lui Aendo? Și de ce îl poate auzi și Jess?
De unde superputerile lui Aendo Assermore?
Despre ce profeție vorbește Mequette la sfârșit? Nu este menționată deloc până atunci, sau poate nu am citit eu cu suficientă atenție.
De ce moare bătrânul care îi face costumul și masca lui Aendo? Știu că de bătrânețe, dar pare prea pus cu mâna totul. Și în plus, cine e de fapt? De ce e atât de darnic cu asasinul numărul 1 din Arhipelag?

Poate sunt doar niște întrebări retorice sau poate voi găsi răspuns la ele în următorul volum. Până atunci însă, vă invit să citiți Anotimpul pumnalelor dacă vă place atmosfera întunecată a romanelor steampunk și fiorii pe care vi i-ar da dacă ați păși prin Mordor. Dar aveți grijă derapajul moral al personajelor este la el acasă.

Meta-critica

Privind în ansamblu cartea o poți lua drept o critică acidă și total pesimistă (aproape nihilistă) la adresa societății. O societate care de dragul profitului distruge vieți și distruge natura și care, în forurile sale cele mai înalte este condusă cu o incompetență crasă. O societate în care oameni hidoși moral și spiritual ocupă funcții sfinte sau funcții importante și îi asupresc pe ceilalți și nimeni nu se poate atinge de ei. O societate în care până și cel mai neînsemnat civil este pătat și murdar și decăzut. Din păcate singura soluție pe care cartea o dă la o astfel de societate este cea pe care o regăsim și în V for Vendetta – resetarea completă a sistemului și a valorilor prin distrugerea ei.

Însă, printre rânduri, eu mai citesc o soluție care se strecoară în poveste involuntar – nu-mi dau seama dacă a fost sau nu intenția autorului (dar nu suntem la școală, deci nu contează ce a vrut să spună autorul) – dragostea. Din momentul în care Aendo se îndrăgostește de Jess și realizează că o iubește lucrurile iau o turnură care îl surprinde până și pe asasin. I se schimbă viața, principiile și abia atunci începe să simtă și să trăiască, chiar dacă fusese înviat din morți de ceva vreme.

Acestea fiind scrise vă invit să citiți Anotimpul pumnalelor pe care îl găsiți de vânzare pe site-ul Crux, sau pe elefant și eventual să lăsați părerile voastre despre carte în scris, mai jos. Sau pe facebook.

The post Anotimpul pumnalelor – un anime în formă scrisă appeared first on Blog de carti.

„Visătorul Palid” – o nuvelă din seria Sezonul Oaselor

The Pale Dreamer, sau în traducere proprie Visătorul Palid, este o nuvelă scurtă (70 pp.) care poate lua cu ușurință rolul unui prolog la seria Sezonul Oaselor. Despre volumul al doilea am mai menționat aici. Al treilea abia ce l-am achiziționat și nu arată rău deloc.

Despre cine și despre ce este vorba în The Pale Dreamer

Înapoi la poveste care urmărește primele zile ale lui Paige Mahoney în echipa lui Jax, colecționar de oameni cu puteri rare, oameni considerați nenaturali, datorită legături lor cu lumea spiritelor. Prima parte a povestirii se axează pe ce am putea numi primele zile ale lui Paige ca nou angajat – sentimentele și presiunea pe care le simte, nevoia ei de a-și găsi loc în noul colectiv și în noua ei viață. Cu siguranță și noi am rezona cu trăirile ei dacă șeful nostru ar fi unul din conducătorii organizației subterane a nenaturalilor, iubitor de absint și capabil să supună spirite scrijilendu-și în carne numele lor. Dar, mai mult decât un șef al unei găști cu super-puteri (cred că îi putem numi așa) Jax este un conducător șarmant, autoritar și misterior, care nu dă înapoi de la a-și pune în primejdie angajații pentru a obține ce vrea, sau a le testa limitele. Din păcate Paige nu știe asta și este disperată să se afirme și să-i arate lui Jax că își merită locul printre cei din The Seven Dials.

Mi-a plăcut mult atmosfera din carte și faptul că nuvela are alură de roman polițist, în care suspectul dispărut și periculos este un poltergeist. Mai mult, stilul viu în care scrie Samantha Shannon a reușit să-mi picteze o Londră mai sumbră peste amintirile pe care le am eu legate de capitala Regatului Unit. Astfel acum când mă gândesc la oraș văd oameni care se furișează printr-o ploaie măruntă, cu capurile plecate, temători. Mersul lor este sprinten, mereu pe vârfuri, gata să țâșnească din loc. Sau poate am imaginea asta în minte datorită atentatelor din ultima vreme.

Cum se potrivește nuvela în seria Sezonul Oaselor

Personajele sunt puține, dar relațiile dintre ele completează goluri și întăresc anumite decizii pe care acestea urmează să le ia în primele două volume. În plus, aflând cum s-au pus bazele relației dintre Jax și Paige, reușești să înțelegi cât de dificilă a fost decizia ei de a se împotrivi lui Jaxon în Ordinul Mimilor și de ce, pe de altă parte, nu se putea altfel. Acest prequel este consistent cu atmosfera seriei și cu personalitatea personajelor oferind ceva mai mult insight în viețile personajelor principale ale seriei.

A fost interesant să îl citesc după primele două volume. Povestea în sine, acea cursă disperată de a subjuga spiritul rătăcitor al lui Sally înainte ca ceilalți sub-lorzi să o facă, este dinamică, chiar dacă destul de ușoară. Twist-ul de la sfârșit este unul care pentru mine nu a fost neașteptat, dar care vine ca o satisfacție dacă urmărești micile indicii presărate încă de la începutul textului. Iar acest lucru îmi place mult la o poveste.

Concluzii

Pe goodreads i-am oferit 4 stele pentru consistența și coerența cu restul cărților și pentru că îmi place mult cum scrie autoarea. Luată separat povestea, și ignorând universul londonez atât de frumos detaliat și descris în celelalte cărți, probabil că i-aș da doar 3 stele. Bun, acestea fiind scrise, cred că săptămâna viitoare mă apuc de The Song Rising, cea mai nouă carte din serie.

A, era să uit. Nuvela The Pale Dreamer se găsește în format e-book.

The post „Visătorul Palid” – o nuvelă din seria Sezonul Oaselor appeared first on Blog de carti.

Inima Dragonului citită de soția scriitorului

Da, știu, poate nu sunt cea mai potrivită persoană care să scrie despre cartea lui Mircea, Inima Dragonului, dar voi încerca să fiu doar 20% subiectivă și 80% obiectivă. Așa că, să-i dăm drumul.

Primele 20 de procente de subiectivitate

Mărturisesc că Inima Dragonului a fost în viața noastră încă de la începutul relației noastre. Îmi amintesc cum Mircea îmi citea seara, pe skype, fragmente din ea, pe vremea când lucra la o agenție de publicitate din Arad. Apoi a urmat o perioadă de pauză, Mircea s-a mutat în București și s-a apucat să scrie alte cele… povestiri despre un tată și fetița lui, un volum steampunk, poeziile Poems of Dawn… și chiar eu îl încurajam să perfecționeze scrierile mai recente și să uite de Inima Dragonului care, după părerea mea, nu avea neapărat un public format în România.

A participat cu Inima Dragonului la concursuri de debut și, chiar dacă a ajuns în finală, nu a câștigat. Apoi a trimis manuscrisul la cei de la Crux Publishing și a primit un feedback pozitiv, lucru care i-a dat un imbold să aducă romanul în forma sa cea mai bună, lucrând noaptea, după serviciu, la fiecare cuvânt și figură de stil pe care acum le putem savura în Inima Dragonului.

 

Următoarele 80 de procente de obiectivitate

În primul rând m-au surprins descrierile savuroase ale personajelor, ale cetății și ale lumii în care se petrece acțiunea. După care am fost copleșită de câtă acțiune este încropită în volum (nu-mi dau seama dacă e un lucru bun sau nu). Mi-a plăcut să văd cum Lied, bardul, își presăra cu balade trăirile și era (aproape) mereu dispus să-și facă datoria. Mi-a plăcut că nu există personaje pur pozitive și personaje pur negative ci, în fiecare puteam descoperi, în diferite procente, lucruri drepte  și lucruri greșite.

De multe ori în timp ce citeam, am încercat să mă pun în pielea lui Lied și, sincer, mi-era milă de el. Contextul desfășurării acțiunii era presărat cu suspans, cu frică și cu o dorință de a repara răul cauzat, la care se cere sacrificiu. Însă, trebuie să recunosc că m-a cam iritat cât de des se vindecau rănile personajelor prin magie și cât de convenabil era pentru ele lucrul acesta.

De asemenea, mai multe evenimente colaterale cărora li s-au dedicat porțiuni din carte păreau să fie de interes pentru întreaga poveste și, pe măsură ce citeam, așteptam să văd cum se leagă cu restul. Și aici mă refer la povestea lui Sirra, sau la conversația pe care o are Mira cu Tarya. Sunt lucruri nespuse, fire care încă nu s-au înnodat, dar care, se pare că le voi afla abia în următorul volum.

Mi-au plăcut poveștile despre trecutul unor personaje și cum Mircea a lăsat în unele pasaje, loc de interpretări. De exemplu, eu am interpretat că Mira e fiica regelui și a Taryei, Maestra barzilor palatului. Dar când am întrebat autorul, mi-a spus că n-am nicio treabă.

Mi s-a părut că, în partea a treia, acțiunea e cam multă și toată înghesuită în doar câteva pagini. Multe scene cu lupte, coborâre în adânc cumva nefondată, parcă și autorul voia ca povestea să se termine odată. Recunosc însă că aceasta e o părere subiectivă pentru că și atunci când mă uit la filme sar peste scenele de acțiune cu bătăi și toate cele… vreau să văd cine a câștigat. Așa că, poate că voi nu veți vedea la fel finalul.

Însă modul în care s-a terminat romanul mi-a plăcut. Personajele nu au fost trimise să trăiască fericite în bula lor de magie. Se vede cum experiențele pe care le-au avut le-a întărit prieteniile, i-a lăsat și puțin… dislocați emoțional… și împrăștiați prin colțurile Nhilhitiei, unde mai exact, rămâne să vedem în cartea următoare. Sper.

Dacă mica mea recenzie va stârnit interesul puțin și vreți să citiți cartea, o puteți găsi pe site-ul editurii Crux și pe elefant.ro, unde de obicei au reduceri de preț. Lectură plăcută!

P.S.: merge perfect cu un flat white

Harry Potter si Ordinul Phoenix.

Harry Potter și Ordinul Phoenix este o carte ce mi-a luat aproape un an să o termin, nu pentru că nu mi-a plăcut ci pentru că fie am început alte cărți, fie nu prea am avut timp să citesc (am reușit să public o carte – cu care încă nu m-am lăudat prea tare și pe care o puteți comanda de aici). Însă, mă bucur că prins ocazia în concediu să citesc mai mult decât de obicei. În mai puțin de o săptămână am dat gata jumătatea rămasă din această a cincea carte din serie, adică peste 400 de pagini, nuvela The Pale Dreamer și peste 30% din cartea lui Tim Keller, The Reason for God. Ce să zic, o combinație perfectă: magie, poltergeiste și apologetică creștină (nu știu exact ce înseamnă, dar sună ca un cuvânt cu greutate – apologetică).

Bun. Acum câteva lucruri despre Ordinul lui Phoenix.

Este clar încă de la începutul cărții că seria continuă în direcția întunecată pe care pornise în mare viteză la sfârșitul Pocalului de foc, în care moare Diggory. Cineva, la un moment dat, făcuse o observație foarte bună legată de intro-urile filmelor care devin din ce în ce mai întunecate și macabre, ilustrând poate prezența tot mai pregnantă a lui Voldemort, vrăjitorul întunecat, inamicul lui Harry (de parcă nu ați știi cine este Voldemort – tipul fără nas).

Despre frustrări. Ale personajelor

Îmi place mult cum Rowling reușește să adâncească cu fiecare nou capitol frustrarea lui Harry, fie că este vorba despre faptul că nu poate să înțeleagă emoțiile lui Cho, the girl he fancies, sau faptul că Dumbledore îl ignoră complet de la început până la sfârșit. Iar personajele au legături atât de simple, de… umane între ele: se ceartă din nimicuri, se îmbufnează, nu-și vorbesc, se ascund unele de altele.

Apoi ar mai fi și acel personaj care duce frustrarea tuturor stundeților până dincolo de limita admisă – Umbridge. Nu pot să cred că Rowling a inventat pur și simplu acest personaj. Trebuie să fi existat o profesoară cândva în generală sau liceu care să-i fi făcut viața amară. Altfel de unde să-ți poți imagina atâta rea-voință și răutate, atâta ură și niște pedepse atât de crunte. Umbridge este deci un personaj detestabil de bine creat.

Și dacă tot suntem la capitolul personaje frustrante nu putem să-l ignorăm pe Ministrul Fudge. Adică serios, cum să te cheme Fudge? Fudge care este în același timp și un tip de desert, dar și „vorbe goale”. Cred că Rowling s-a distrat pe cinste găsind numele acestor personaje.

Despre frustrări. Ale mele

Sunt puține și nu țin de calitatea scriiturii, cât mai mult de plauzabilitatea unor situații. Prima și cea mai mare frustarea fiind moartea lui Sirius. Nu faptul că moare, ci cum moare. Bucata asta mi-a plăcut mai mult în film, fiind mult mai dramatică.

Godfatherlove #siriusblack #harrypotter #orderofphoenix #death #gryffindor #wand #avadakedavra #DepartmentofMysteries #ChamberofDeath #siriusdeath #ChamberofProphecies #hermionegranger #ronweasley #ginnyweasley #nevillelongbottom #lunalovegood #dumbledoresarmy #garyoldman #danielradcliffe

A post shared by @hpotteruniversum on Nov 16, 2016 at 10:33pm PST

A doua frustrare, nevoia lui Dumbledore de a se explica la sfârșitul cărții înaintea lui Harry. Înțeleg de ce se cerea un asemenea gest (trebuiau explicate anumite acțiuni ale personajelor, umplute golurile din poveste), dar nu era neapărat necesar, sau cel puțin nu în modul acesta.

Și o ultimă mică mențiune în această categorie: modul în care își aleg puștii numele societății: armata lui Dumbledore. E prea evident că avea să fie un mecanism folosit mai apoi pentru dezvoltarea sau complicarea poveștii. Dar îmi place paralela care se naște aici – lui Harry nu i se dă voie să intre în ordin, cel puțin nu cu drepturi depline și este ținut mereu pe dinafară, așa că își deschide el propriul lui ordin – bineînțeles pornind de la ideea lui Hermione și împins de la spate de ea.

În loc de concluzie

Îmi place Harry Potter pentru că Rowling înțelege că personajele, sau cel puțin traiectoria lor se întrepătrund, astfel că fiecare interacțiune dintre ele influențează interacțiunea următoare. Faptul că Harry e enervat pe Dumbledore îi afectează relația cu Hermione și Ron, și îl orbește față de sentimentele și trăirile celorlalți. Sau cum Hermione o șantajează pe jurnalista Rita Skeeter să-i ia un interviu lui Harry. Astfel de noduri cu alte personaje din celelalte cărți sunt făcute peste tot prin carte, iar acest lucru adaugă încă o dimensiune lecturii – una mai bogată și mai plină de sens, iar pentru asta i-am dat 4 stele pe goodreads.

 

The post Harry Potter si Ordinul Phoenix. appeared first on Blog de carti.