Mircea M. Țara's Blog, page 3

Bird by Bird. Sau cum ajungi să publici o carte

I-am dat 3 stele pe Goodreads. Cartea lui Anne Lamott nu este strălucitoare. Nu este o revelație stilistică, narativă sau creativă. Nu are un climax neașteptat sau vreun secret ascuns pe care să îl descoperi. Este o carte enervant de exactă. Clară.

Vrei să știi ce înseamnă să fii scriitor? Citește cartea asta. O să te doară. Nu o să mai vrei.

Ideea de autor publicat, cu cărți traduse în douăzeci de limbi, cu regizori de renume care se bat să transforme povestea ta în film și să te acopere în bancnote verzi este pentru 99% dintre scriitori o iluzie, o himeră. Sau mai bine spus, o fata morgana.

Bukowski are o poezie intitulată „Deci vrei să fii scriitor” și care începe așa:

If it doesn’t come bursting out of you
in spite of everything,
don’t do it.

Anne Lamott are o abordare mai caldă, mai blândă, încurajatoare punând în balanță iluziile și munca cu speranța și lucrurile frumoase pe care le descoperi ca scriitor (publicat sau nepublicat, e irelevant).

Nu mă voi lungi cu această recenzie. Bird by Bird este o carte bună pentru că este ca găleată de apă rece ce te dezmorțește, te trezește și te energizează. Are multe sfaturi practice care te pot ajuta să fii un scriitor mai bun, dar în final, nu există o rețetă pentru un scriitor de succes. Există doar muncă.

Care este cel mai bun sfat pe care îl poți lua din Bird by Bird? Cred că Neil Gaiman îl redă cel mai bine, într-un articol care nu are nicio legătură cu această carte, decât că vorbesc despre aceeași temă:

Așa ajunge un roman să fie scris.
Scrii. Asta este partea grea pe care nu o vede nimeni. Scrii în zilele bune și scrii în zilele groaznice. Precum un rechin, trebuie să înaintezi mereu sau mori. Scrisul poate fii salvarea ta. Sau nu. Poate fii destinul tău. Sau nu. Dar asta nu are importanță. Ceea ce contează acum sunt cuvintele așezate unele după altele. Găsește următorul cuvânt. Scrie-l. Repetă. Repetă. Repetă.

Termin această recenzie ca majoritatea de până acum, lăsându-vă o serie de citate din carte.

Lecturi fantastice!

„I heard a preacher say recently that hope is a revolutionary patience; let me add that so is being a writer. Hope begins in the dark, the stubborn hope that if you just show up and try to do the right thing, the dawn will come. You wait and watch and work: you don’t give up.”

„All I know is that if I sit there long enough, something will happen.”

„E. L. Doctorow once said that ‘writing a novel is like driving a car at night. You can see only as far as your headlights, but you can make the whole trip that way.”

„Nothing is as important as a likable narrator. Nothing holds a story together better.” Ethan Canin

„A writer paradoxically seeks the truth and tells lies every step of the way.”

„To be great, art has to point somewhere.”

„If you’re not enough before the gold metal, you won’t be enough with it.”

„[…] truth is always subversive.”

The post Bird by Bird. Sau cum ajungi să publici o carte appeared first on Blog de carti.

Liderii mănâncă ultimii și beau cafeaua primii

Simon Sinek are o perspectivă cel puțin interesantă domeniului afacerilor și a leadership-ului. El face o analiză destul de amănunțită (și repetitivă aș adăuga eu) căutând un răspuns la întrebarea „de ce unele echipe lucrează bine împreună și altele nu? Presară analiza cu exemple de lideri care sunt excepția azi, aducând asupra subiectului o perspectivă antropologică a leadership-ului.

Pe scurt, ce spune Sinek este că un lider bun este, în primul rând, om. Empatizează, înțelege, are grijă de oamenii din jurul lui. Nu este o mare revelație, nu? Dar astăzi am cam uitat asta și măsurăm un lider bun în succesul financiar pe care îl are, în numărul de angajați și subordonați, cât de mare este imperiul pe care îl conduce, care este ROI-ul. Nu mă înțelege greșit, asta denotă cel puțin un nivel ridicat de excelență în gestionarea și găsirea oportunităților. Dar asta nu echivalează cu un lider bun.

De aceea, mă repet: a fi un lider bun, în opinia acum bine documentată a lui Simon Sinek (și ce am știut noi dintotdeauna în adâncul inimii noastre), înseamnă a fi om bun. Iar eu mai adaug, om bun care bea multă cafea. Cel puțin partea cu cafeaua am rezolvat-o.

Vă las mai jos câteva citate din Liderii mănâncă ultimii, spre să vă stârnească interesul.

„Oxitocina și serotonina ne fac să ne simțim bine când primim timp și energie, ceea ce ne inspiră să dăruim timp și energie la rândul nostru. Acesta este fundamentul unei ierarhii eficiente. Este o creație umană. Este poate chiar motivul pentru care folosim denumirea de „companie” pentru o afacere – pentru că ea reprezintă un ansamblu de oameni aflați unii în compania celorlalți. Așadar, importantă este compania.” (pag. 196)

„Liderii trebuie să ofere direcția și intenția, lăsându-i pe alții să se gândească ce și cum să facă.” (pag. 230)

„Responsabilitate nu înseamnă să faci ce ți se spune; asta este obediență. Responsabilitate înseamnă să faci ceea ce e corect.” (pag. 230)

„Cu cât transferă mai multă energie de la vârful organizației către cei care muncesc efectiv, cei care de fapt știu cel mai bine ce se întâmplă zilnic, cu atât va crește puterea organizației și a liderului.” (pag. 231)

„Clienții nu vor iubi niciodată o companie care nu este iubită de angajați.” (pag. 277)

„Nu munca ne-o amintim cu plăcere, ci camaraderia, felul în care grupul nostru a strâns rândurile pentru a termina la timp.” (pag. 347)

„Leadershipul nu e un permis pentru a munci mai puțin; e o responsabilitate de a munci mai muet. Și aici e problema: leadershipul înseamnă muncă. Înseamnă timp și energie. Efectele lui nu sunt ușor de măsurat și nu sunt întotdeauna imediate. Leadership înseamnă să le fi dedicat oamenilor.” (pag. 355)

Cel mai ușor puteți găsi cartea lui Simon Sinek pe site-ul Publica. Sau dacă o preferați în limba engleză, Book Depository este mereu o alegere bună.

The post Liderii mănâncă ultimii și beau cafeaua primii appeared first on Blog de carti.

The Closed Casket. Un nou mister din seria Poirot

Nu știam că seria Poirot era încă deschisă pentru alte aventuri ale celebrului detectiv belgian. Credeam că odată cu sfârșitul Agathei Christie s-a încheiat și cu cazurile misterioase. Evident, m-am înșelat. Deoarece doar cu câteva luni în urmă am citit un roman polițist care îl are în mijlocul acțiunii pe nimeni altul decât Hercule Poirot.

Trustul Agatha Christie

Știați că există un trust Agatha Christie care periodic invită scriitori care s-au remarcat prin romane polițiste pentru a continua moștenirea Agathei? Bineînțeles trustul se ocupă și beneficiază de pe urma publicării cărților, a vânzării de drepturi pentru realizarea filmelor pe baza cărților Agathei Christie. Țineți minte „Crimă din Orient Express” cu Johnny Depp în rolul victimei, un film spectaculos în primul rând datorită regiei? Dar să revenim.

O crimă specific britanică

Povestea din „Sicriul închis” se învârte în jurul unei crime care în mintea mea se poate întâmpla doar în Marea Britanie. Să mă explic: secolul XIX, o bătrână scriitoare își invită familia și prietenii să petreacă împreună câteva zile la estate-ul ei. Printre prieteni se află și un tânăr detectiv și, bineînțeles, Poirot.

Dacă un roman începe cu o cină într-un mansion, iar unul din invitați este Poirot, este clar că urmează o crimă. Apoi, mai este și problema testamentului pe care bătrâna și bogata scriitoare anunță că are de gând să îl schimbe nelăsându-le nimic copiilor ei, ci totul prietenului de familie și editorului ei.

Nu sunt toate acestea elemente atât de britanice? Estate, cină mare și un testament modificat? Vă imaginați ca cineva să facă asta într-o Rusie pre-comunistă sau într-o Germanie antebelică? Sau undeva în Africa, un rege de trib să își cheme urmașii să își anunțe schimbarea de testament? Eu nu.

Versiunea mea ar fi fost mai bună

Mă abțin să detaliez mai mult ca să nu stric plăcerea misterului pe care, Sophie Hannah reușește să îl construiască cu destul de multă migală. Evident, pe parcursul cărții secrete de familie și secrete personale sunt dezvăluite, fiecare dintre cei prezenți este un posibil ucigaș cu sânge rece și ești ținut în întuneric până aproape de finalul cărții.

Din păcate, Poirot nu strălucește în această carte. În fapt, scriu această recenzie la luni bune de zile după ce am citit cartea și singurul lucru memorabil pe care l-a făcut detectivul belgian a fost ca la un moment dat să dispară timp de câteva zile, doar ca să se întoarcă cu răspunsuri.

Misterul crimei în schimb te prinde. Dar rezolvarea cazului mi s-a părut lacunară și expeditivă. În plus, făcându-mi propriul film în minte, cum fac cu orice roman detectiv în încercarea de a afla criminalul, am venit cu o crimă mai bună și mai elaborată. Fără să dau spoilere, doar vă întreb: cum ar fi fost dacă criminalul era victima?

„Sicriul închis” se bazează pe un joc de cuvinte în limba în engleză, care mie mi s-a părut puțin forțat. Ceea ce era clar însă, era că victima era desfigurată și nu putea fi identificată după chip. De aici și faptul că sicriul la înmormântare avea să fie închis. Deci, dacă victima nu putea fi recunoscută, nu era mai interesant ca ucigașul să fie victima? Adică să lase impresia că el a fost ucis luând trupul mort al altcuiva și desfigurându-l? Motivele ar fi legate de obtinerea banilor lasati prin testament, bineinteles. Veți înțelege la ce mă refer doar dacă veți citi cartea.

Concluzie

Cred că Agatha Christie e ușor dezamăgită. Chiar dacă Sophie Hannah, autoarea „Sicriului închis”, reușește să îi imite stilul, nu îi poate egala subtilitatea.

The post The Closed Casket. Un nou mister din seria Poirot appeared first on Blog de carti.

Oscar și tanti Roz și Dumnezeu

O lectură ușoară pe care o puteam termina dintr-o suflare, dacă nu citeam primul capitol la 1 dimineața.

Cartea are un iz dulce-amar: povestea unui copil bolnav care în ultimele zile de viață încearcă să trăiască mai mult, să se apropie de familie, de dragostea vieții lui (câte zile a mai rămas din ea) și de Dumnezeu.

Oscar are leucemie. Tanti Roz, o bătrână ce vine în vizită la copiii bolnavi, îi face băiatului zilele mai frumoase și îi dă teme profunde de gândire, îl ajută să se căsătorească și să se împace cu părinții lui, dar și cu moartea.

Rămâi cu sentimente amestecate după ce termini cele câteva zeci de pagini cu text mare. Asta pentru că inevitabil Oscar te va face să râzi, dar și pentru că ți se pune un nod în gât cu fiecare pagină pe care o întorci și realizezi că Oscar îmbătrânește și se apropie de întâlnirea cu Dumnezeu.

E interesant modul în care Eric Schmitt a ales să scrie această carte: scurte însemnări într-un jurnal care se dublează ca rugăciuni. Aproape fiecare notă de jurnal are un P.S. în care scepticul Oscar (sceptic cu privire la existența sau interesul lui Dumnezeu) îi cere ceva Celui Atotputernic. Un experiment, dacă vreți. Bineînțeles, fiecare pagină de jurnal pune în mai multă lumină nu viața subiectivă sau întâmplările zilnice prin care trece Oscar, ci modul în care gândirea lui evoluează, se maturizează.

Este simpatic modul în care știind ziua când are să moară, Oscar începe să își calculeze orele în ani. Dimineața e adolescent, seara tânăr care își dă întâlnire cu o altă pacientă cu pielea albastră, iar a doua zi își întâlnește socrii. Mesajul e cât se poate de clar. Nu contează cât de mult trăiești ci cum. Ce faci cu minutele și secundele prețioase pe care le ai. Rămâi frustrat și mânios că lucrurile și viața nu merge așa cum vrei tu? Sau te bucuri de timpul pe care îl ai alături de cei dragi, fie că e vorba de câteva ore, o seară de Crăciun sau zeci de ani.

Întotdeauna „cum” este mai important decât „cât” trăiești.

Apoi, mai sunt câteva mesaje subtile pe care îl regăsești pe paginile de jurnal:
1. Viața fără umor este searbădă.
2. Ca să vezi frumusețea efemeră a vieții trebuie să știi cum să privești la ea. Iar asta se învață. În general la bătrânețe.
3. Iubirea nu se termină odată cu viața noastră.

Nu știu dacă este o poveste potrivită pentru sfârșit de an (sau pentru început), dar se joacă curând la Bulandra și am de gând să văd piesa pentru că joacă Marius Manole în rolul lui Oscar și Oana Pellea în rolul lui tanti Roz.

The post Oscar și tanti Roz și Dumnezeu appeared first on Blog de carti.

Recenzie: anul 2018

Au trecut mai bine de 4 luni de la ultima postare. Este destul de evident că am rămas puțin în urmă cu micile recenzii pe care le fac cărților citite. Dar, îmi propun să recuperez. Cândva. Cineva spunea că lucrul cel mai important este să nu renunți și cred că una dintre calitățile cele mai frumoase pe care o poate avea un om este reziliența. Nu încăpățânarea, cu care este adeseori încurcată. Voi încerca să fiu rezilient în ceea ce privește scrisul pe blog și am un plan pus la punct. Sper să funcționeze. Ideea este că deși a doua jumătate a anului 2018 a fost aglomerată peste măsură, în parte cred că e doar planificare slabă din partea mea, faptul că am terminat de scris primul draft al următoarei cărți din seria Baladele Nlithiei (cărțile precedente le găsiți aici și aici), mi-am schimbat locul de muncă și am pășit într-un univers mult mai agitat și mai demanding și apoi a fost, bineînțeles, și factorul lene.

Dar, cele rele să se spele, e un an nou, momentul oportun pentru obiective noi și momentul potrivit să trec în revistă cărțile pe care le-am citit în 2018. Aproape am reușit să-mi ating obiectivul de 30 de cărți. La începutul lunii decembrie chiar am crezut că pot să recuperez și să dau gata 7 cărți în 21 de zile. Ceea ce nu ar fi fost imposibil. Invoc motivele prezentate mai sus.

Acestea fiind spuse în 2018 am citit 25 de cărți.
Am început să citesc mult mai multă non-ficțiune și am descoperit că există scriitură de calitate și în afara universurilor fantastice, că poți folosi aceeași atenție și precizie în alegerea cuvintelor și când scrii o biografie sau o carte motivațională.
9 cărți fantasy, dintre care Crooked Kingdom a lui Leigh Bardugo strălucește de departe ca fiind cea mai bună carte pe care am citit-o. Trebuie să menționez că mi s-a părut foarte interesantă colecția de povestiri Rogues, dar mult prea groasă. Se putea foarte ușor împărți în două volume mult mai ușor digerabile.
6 cărți de non-ficțiune majoritatea pe teme de marketing/advertising, una-două pe teme religioase și o biografie – a lui C.S. Lewis, care mi-a deschis destul de mult ochii asupra personalității acestui autor deseori prezentat într-o aură de geniu.
4 cărți SF. Am făcut frumoasa descoperire că în universul show-ului BBC Doctor Who există și colecții de aventuri cu diverșii Doctori care au fost de-a lungul anilor. Un fel de spin-off literar, dacă vreți. Anul acesta cu siguranță voi mai adăuga câteva volume.
3 cărți de copii despre care nu prea am ce să spun decât că au avut ilustrații frumoase.
Doar 3 cărți dintre cele 25 au fost scrise de autori români. Mi-am tot spus că o să citesc mai mult literatură autohtonă.

Cam acesta a fost anul 2018 în cărți pentru mine. Sper ca următorul să fie mai bogat în lecturi și postări pe blog.

La mulți ani!

The post Recenzie: anul 2018 appeared first on Blog de carti.

„Înțepătura Zygonilor” – o povestire din universul Doctor Who

Nu foarte mulți dintre cei care citiți acest blog știți că îmi place la maxim serialul Doctor Who. Nu sunt chiar atât de obsedat încât să știu cele mai obscure detalii despre serial. Cunosc însă suficient din universul Doctor Who încât să mă pot bucura de mici referințe (easter-eggs) la vieți trecute ale Doctorului, la personaje sau întâmplări din alte sezoane. Toate aceste conexiuni invariabil prezente în fiecare sezon fac ca acest serial să fie bogat, complex și tri-dimensional.

Peste 50 de ani de Doctor Who

Ca să înțelegeți însă cât de mult îmi place acest serial, la data la care s-a lansat episodul care sărbătorea 50 de ani de Doctor Who am răscolit internetul ca să găsesc un site unde se transmitea live show-ul de pe BBC One, pentru că, dacă ai IP de România, nu poți urmări live-urile de pe site-ul BBC.

Am găsit un astfel de site. Dezavantajul era că la fiecare cinci minute trebuia să urmăresc și 30 de secunde de reclame. Dar nu m-am dat bătut. Am văzut episodul până la capăt și am savurat fiecare scenă cu cei 3 Doctori prezenți în aceeași linie temporară în toată splendoarea unui video cu o rezoluție de 360 pe 240 pixeli.

Dar a meritat. Interacțiunea dintre cei trei Doctori a fost extrem de savuroasă. Mare parte din frumusețea acestui serial este că motorul care îl trage în față este povestea care începe de cele mai multe ori cu un mister și dialogul inteligent și plin de umor.

Doar în anii recenți, în toată istoria de 50 de ani a serialului, au fost bugete pentru efecte speciale, post-producție și setting-uri elaborate. Dar chiar și acum, cele mai multe episoade au loc într-o singură locație păstrând un aer de low-cost, care, deși poate fi surprinzător, nu știrbește deloc din frumusețea și atracția episoadelor. Sau poate o face. Poate sunt eu mult prea obișnuit cu stilul show-ului.

Gallifrey

Doctor Who este un serial puțin atipic. Deși se încadrează în genul Science Fiction, găsești ușor elemente fantastice, dar și o mulțime de referințe culturale și sociale la probleme contemporane. Miezul serialului este Doctorul, un extraterestru de pe Gallifrei, o planetă distrusă de un război inter-planetar între Lorzii Timpului (rasa Doctorului) și Daleki. Doctorul fuge într-o navă spațială ce poate călătorii în timp și spațiu, numită TARDIS și care e mai mare la interior decât la exterior. Datorită unui defect pe care nu a reușit niciodată să îl repare, Tardisul arată ca o cabină telefonică albastră ce era utilizată la sfârșitul secolului XIX în Marea Britanie să suni poliția în cazul unei infracțiuni.

Dintr-un motiv oarecare Doctorul are o feblețe pentru planeta Pământ și pământeni luând cu el oameni care să îl însoțească și să îl ajute în aventurile lui prin timp și spațiu. O altă caracteristică demnă de menționat este că Doctorul nu moare. El se regenerează, schimbându-și înfățișarea și gusturile, dar păstrându-și amintirile. Ceea ce este, trebuie să recunosc, un subterfugiu genial, care nu doar că oferă scriitorilor o infinitate de posibilități, dar asigură continuitate nedeterminată serialului fără a fi limitat de actorii care joacă rolul Doctorului sau de vreo perioadă temporală în care să se desfășoare acțiunea.

Nu este deci de mirare că serialul a dat naștere la o mulțime de povești în formate media paralele: piese de teatru radiofonic, povestiri în reviste dedicate serialului și zeci de cărți inspirate din toate cele 12 vieți trăite de Doctor în cei peste 1200 de ani ai lui.

Ei bine, peste una din aceste cărți am dat acum câteva luni într-un outlet de cărți (un anticariat de cărți noi sau aproape deloc uzate, majoritatea dintre ele în engleză), aproape de piața Unirii. Cartea se numește „Înțepătura Zygonilor” și care îl are ca protagonist pe cel de-al 10-lea Doctor, care în serial este jucat de David Tennant.

Al 10-lea Doctor și Tardisul

Zygoni? Ce sunt zygonii?

Doctorul călătorește prin timp și spațiu mereu trezindu-se în mijlocul unei aventuri. Uneori căutate, alteori întâmplătoare. Cele mai multe dintre aceste aventuri au loc pe Pământ, o planetă pe care Doctorul dintr-un anumit motiv a jurat să o protejeze (inclusiv de oamenii care o locuiesc).

În aventura de față, Doctorul, alături de Martha, o rezidentă medicală din secolul XXI, ajung într-o zonă mlăștinoasă din Anglia la început de secol XX unde, oamenii din satele dimprejur sunt terorizați de un monstru gigantic.

Ei bine, acest monstru nu este singur, dar nici nu este parte din specia zygonilor. Creatura solzoasă pe urmele căreia se începe o adevărată vânătoare alături de echipe speciale venite anume să o doboare este în fapt ceea ce este o vacă pentru noi oamenii. Un animal (extraterestru) care dă lapte cu care sunt hrăniți copiii zygonilor.

Zygonii sunt o rasă extraterestră, inteligentă, bipedă, naufragiată în urma unui eveniment în spațiu pe planeta noastră. Zygonii au două arme pe care le folosesc cu iscusință: atingerea lor care poate foarte ușor să paralizeze un om și capacitatea de a lua forma oricărei creaturi ce are viață imitându-i amprenta biologică.

Cred că începeți să vă dați seama care este adevăratul pericol. Dacă zygonii pot să imite oamenii, în cine să mai ai încredere? Răspunsul corect: în nimeni. Oricine poate fi un zygon deghizat. Inclusiv Doctorul.

Fiecare poveste un mister

Cred că ceea ce m-a atras cel mai mult la acest serial și, mai nou, la cărțile publicate de BBC Books în seria Monster Collections, este că fiecare poveste începe cu un mister. Fiecare narațiune are o alură de roman polițist. Nu știi aproape niciodată de la început cine este rău-făcătorul sau cine este extraterestrul rău. Trebuie să urmărești indiciile, care pentru cei care au o vastă cunoștință a universului Doctor Who, este un adevărat deliciu.

Fiecare personaj (om sau extraterestru) vine cu propriile motivații, agende ascunse și răsturnări de situații care fac ca aceste narațiuni să fie presărate cu mici revelații și o mare satisfacție când toate piesele misterului se potrivesc împreună și îți oferă rezolvarea.

Câte ceva despre Doctor

Doctorul zboară prin Univers în trecut și viitor, se plimbă prin prezentul nostru, vizitează planete noi, galaxii îndepărtate, peste tot găsind o rană pe care să o vindece, un război pe care să îl oprească, o dictatură pe care să o înăbușe din fașă, o nedreptate pe care să o oprească. E mereu în alertă, are mereu o încântare de copil față de lucrurile noi (cel puțin cel de-al 10-lea Doctor), dar îți lasă impresia că fuge de ceva. Ceea ce și face. Fuge de propriul trecut, de păcatele trecute, temându-se să nu ajungă să fie din nou omul care a distrus complet două rase extraterestre. 

Acest trecut tumultos, dureros și rușinos, este creuzetul în care s-au format motivațiile pentru majoritatea acțiunilor Doctorului. Tot el este cel care conferă complexitate personajului.

Ceea ce face să fie fascinant cum au putut să îl joace 13 actori diferiți, fiecare în stilul lui, și totuși să păstreze o coerență în personalitatea Doctorului păstrând trăsăturile lui esențiale de caracter.

O scurtă concluzie la un articol lung

Înțepătura Zygonilor mi-a adus o bucurie copilărească. Ca atunci când descoperi printre jucării una pe care nu ai mai văzut-o de mult, pe care credeai că ai pierdut-o. 

De asemenea, este și o oportunitate să vă vorbesc despre acest serial cu o scriitură superbă, pus în mișcare nu de explozii sau CGI și efecte speciale, ci de povestea lui.

Nu am citate pe care să vi le împărtășesc din această carte, dar vă recomand să urmăriți serialul. Poate fi destul de copleșitor și greu de înțeles dacă te arunci pur și simplu în mijlocul lui. Dar există câteva puncte bune de pornire: sezonul 1 din 2005, dacă vreți să o luați de la zero cum s-ar spune. Sau sezonul 10, care a rulat anul trecut, în care Doctorul este jucat de magnificul Peter Capaldi (un actor scoțian cu sprâncene stufoase și un joc impecabil). Sau chiar cu sezonul 11, care, conform ultimelor știri se lansează toamna aceasta și, pentru prima dată în toată istoria serialului Doctorul va fi jucat de o femeie.

Noul sezon Doctor Who

The post „Înțepătura Zygonilor” – o povestire din universul Doctor Who appeared first on Blog de carti.

Prințesa și goblinii. O nuvelă proto-fantasy cu influențe protestante

Se spune despre George MacDonald că este unul dintre părinții genul fantasy, precursor al lui J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. Asta se datorează probabil fundamentului creștin pe care îl au la bază scrierile lui.

Pastor scoțian cu normă întreagă în partea a doua a secolului XIX, scriitor de povești pentru copii part-time, cărțile lui Geroge MacDonald au elemente moralizatoare proeminente, iar simbolurile nu sunt deloc greu de descifrat.

Povestea „Prințesei și a goblinilor” este presărată cu mici învățături și proverbe ce par a fi parafrazate din cartea înțelepciunii lui Solomon.

„Dar unde este minte multă este și prostie cu carul.” (pp. 16)

„[…] nu te poți plictisi de lucruri până nu-s ale tale.” (pp. 18)

Astfel de istețimi sunt savuroase pentru cititorul adult și sunt presărate aproape la fiecare pas. Singurele elemente mai des întâlnite în această poveste, care este, în esență, despre lupta dintre lumină și întuneric, sunt paralelele cu ideologiile creștine – ceea ce nu este de mirare, George MacDonald având pregătire de pastor. Voi enumera în continuare doar câteva pe care mi le amintesc. Din păcate de când am terminat cartea și până am reușit să mă pun să scriu această recenzie au trecut mai bine de 3 luni.

Împăratul plecat într-o țară îndepărtată, dar care se întoarce și își ia supușii cu el în noua împărăție.
Creaturile urâte care iubesc întunericul și vor să îi piardă pe oameni
O bătrână, care nu arată deloc bătrână și care cunoaște lucrurile ce urmează să se întâmple (o mică paranteză – este de-a dreptul intrigant faptul că George MacDonald îl ilustrează pe Dumnezeu ca o stră-stră-străbunică și nu un stră-stră-străbunic).
încrederea (oarbă sau neclintită) în sfaturile și indicațiile stră-stră-străbunicii care se dovedesc salvatoare

Trebuie să recunosc că tenta moralizatoare și simbolistica atât de evidentă nu au fost prea pe gustul meu, iar povestea are nevoie de mult suspension of disbelief ca să o poți parcurge deoarece anumite gesturi și elemente magice nu sunt explicate și nu ai un sistem la care să te raportezi. De ce unele personaje o văd pe străbunică și altele nu? O explicație nu este oferită decât din prisma unei interpretări în cheie protestantă. Să nu fiu prea aspru totuși. Vorbim despre o proto-nuvelă fantasy, o proto-serie fantasy dacă vreți în care se regăsesc rădăcinile operelor scrise de autori fantasy iubiți astăzi.

Iar pentru copii este o poveste drăguță, cu tâlc și care îi poate face să râdă. Cântecelele care bagă groaza în goblini pe cât sunt de absurde, pe atât sunt de amuzante. Iar tonul în care este scrisă e perfect pentru a fi citită seara înainte de culcare.

Concluzia este că prefer scrierile lui Tolkien și ale lui C.S. Lewis. Sistemul lumilor create de cei doi este coerent și închegat. Universurile create de ei au o logică, ceea ce face ca intrarea în Mordor sau Narnia să fie insesizabilă. Fie că o faci printr-un dulap, un vagon de tren sau ușa rotundă a unui hobbit.

Închei cu o informație interesantă pe care puțini o știu și peste care am dat citind despre George MacDonald online. Autorul scoțian i-a fost mentor lui Lewis Carroll, iar publicarea cărții Alice în Țara Minunilor se datorează în mare parte aprecierilor pozitive pe care le-a primit cartea din partea lui MacDonald și a copiilor lui (a avut 11 copii).

 

The post Prințesa și goblinii. O nuvelă proto-fantasy cu influențe protestante appeared first on Blog de carti.

Impăratul Ghețurilor. Un thriller SF de Ana Maria Negrilă

La sfârșitul lunii martie a avut loc Final Frontier. Pentru cei care nu ați auzit de el, este un festival de carte science-fiction și fantasy (dar nu doar atât, deoarece găsești și produse, jucării și jocuri inspirate din cultura geek internațională. De la statuete Star Wars, la Demogorgoni de jucărie și până la cos-play). În 2017, în cadrul acestui festival am lansat Inima Dragonului. Da, a trecut deja un an.

Anul acesta am fost prezent doar ca simplu cititor și m-am bucurat să pun mâna pe ediția nouă a unui SF autohton – Împăratul Ghețurilor de Ana-Maria Negrilă, împreună cu autograful autoarei.

Despre scriitoarea Ana-Maria Negrilă am auzit doar de bine. Seria ei space opera, Stelarium, are parte doar de fani și aprecieri. Iar pentru că Împăratul Ghețurilor este un precursor al seriei mi-am zis că e potrivit să încep cu el.

Vreau să vă zic că e un SF care are toate calitățile necesare pentru a fi publicat cu succes și în vest. Am argumente pentru această afirmație și am să vi le prezint în continuare.

1. Universul din Împăratul Ghețurilor

Decorul în care se întâmplă acțiunea romanului este complex și intrigant. Suntem într-un viitor în care gheața a înghițit mare parte din pământ. Nordul este concentrat într-un oraș stratificat (atât structural, cât și social), înconjurat de ziduri care țin frigul și gheața la distanță, generatoare imense stau păvază nu departe de oraș. Centrul și etajele superioare sunt splendori arhitecturale care inspiră bogăție și putere în timp ce zonele de la bază sunt pentru muncitorii de rând, pentru cei săraci, pentru cei care nu-și permit să trăiască în confort și căldură.

Citind descrierile din carte în mintea mea s-a format un oraș îmbinat din structurile văzute în Blade Runner și cele din cartea lui China Mievill, New Crobuzon. Iar monștrii din Împăratul Ghețurilor, acei reeducați mi-au adus aminte de o tehnică de tortură din aceleași cărți ale lui China.

Trecând dincolo de nivelul vizual, orașul din mijlocul deșertului de gheață mi-a părut și un avertisment subtil cu privire la dereglările climatice globale și posibilitatea unei noi glaciațiuni.

Ce mi s-a mai părut interesant și cu mult potențial de dezvoltare a poveștii au fost cele două stații spațiale de pe orbită – Gemenii – locul unde erau trimiși oamenii să fie reeducați și transformați. Unii ajungând să fie piloți integrați și conectați la navele și elicopterele lor, alții monștri care dacă nu-și luau tratamentul se transformau într-un fel de oameni-copaci, cu degetele și brațele lungindu-se ca niște încrengături. Cred că una-două scene pe Gemeni ar fi fost foarte interesante, ne-ar fi deschis acces la o cu totul altă lume. Pe de altă parte faptul că autoarea a decis să țină misterul închis și să aflăm despre stații doar din zvonuri și de la alte personaje a fost și elementul care mi-a stârnit curiozitatea cu privire la ce se întâmpla acolo defapt.

2. Supușii Împăratului Ghețurilor

Sunt puțin ironic când spun supuși, deoarece personajele principale încearcă să-l oprească pe Varotej, cel care aduce vârtejul și distrugerea peste oraș și care prin puterea sa poate să aducă iarna veșnică, cel care se aseamănă cel mai mult cu Împăratul Ghețurilor din legendele orașului.

Sunt câteva personaje care merită menționate, deși, dintre toate, doar unul dintre ele strălucește.

Sich este personajul principal și singurul nostru punct de vedere în universul Împăratului Ghețurilor. Fie că vorbim despre amintiri din copilăria ei, legende și mituri pe care ea le-a auzit și învățat când era mică, fie că sunt lucruri pe care ea le-a făcut mai târziu în viață sau întâmplări care au implicat facțiunile din oraș, toate sunt din perspectiva ei pur subiectivă. Subliniez subiectivă pentru că se dovedește a fi parțial de neîncredere.

Dar dacă e să fiu sincer nu mi-a plăcut Sich. Asta nu înseamnă că nu e un personaj complex, construit bine, cu multiple fațete. Însă, cel puțin în prima jumătate a cărții mi-a părut incoerentă și toată internalizarea evenimentelor m-a obosit. Tânjeam după mai multă acțiune.

Nu știu dacă e un avantaj sau un dezavantaj, însă pe la pagina 200 intuiam deja cine e Varotej. În schimb Sich refuza să creadă că e posibil. Era evident că se mințea singură. Ceea ce este însă o consistență uimitoare în personalitatea ei – pentru că și în copilărie a refuzat mereu să vadă ceea ce era evident.

Tod este un alt personaj constant, dar care nu este decât o amintire, chiar și atunci când revine în viața lui Sich. Pare șters, lipsit de… de zvâc, de viață, de motivații. Deși frustrant la început, și personalitatea lui se dovedește a fi potrivită pentru natura lui.

Vreau să mai vorbesc puțin doar și despre Velmer – singurul personaj memorabil. Are o personalitate carismatică, ia decizii, știe ce vrea, este mereu în acțiune, e misterios, pare mereu că știe ce face. Este idolatrizat de Sich și nu numai. Atât trecutul, cât și prezentul lui Sich gravitează în jurul lui, ca niște planete ce se învârt incapabile să-și schimbe traiectoria în jurul soarelui. Velmer este epicentrul a tot ce se întâmplă în această carte.

3. Sfârșitul Împăratului Ghețurilor

Finalul cărții reușește să aducă împreună toate ițele poveștilor atât din trecut, cât și din prezent. Reușești să descoperi motivațiile unor personaje, sau lipsa de motivații.

Mi-a plăcut că până la urmă Împăratul Ghețurilor îți oferă practic două povești spuse în paralel, care ajung să aibă o legătură puternică una cu cealaltă. Trecutul și prezentul își găsesc o rezolvare.

Nu este un final extraordinar, dar este un final potrivit.

În continuare vă las un citat care mi-a plăcut mult și reprezintă o piesă importantă de puzzle, care ajută la clarificarea lucrurilor la final.

„Memoria mea este ca o capcană în care am prins lucrurile care mi s-au întâmplat în decursul vieții; unele dintre amintiri au reușit să scape însă din încercuire și le-am pierdut pentru totdeauna, dar altele au murit pur și simplu și atunci nu mi-au mai rămas decât niște urme vagi, niște carcase ce înfruntă timpul…”

Concluzia mea este că Împăratul Ghețurilor este un SF bun. Nu de 5 stele (prea puține cărți merită atât), dar de 4 cu siguranță.

Lecturi fantastice!

The post Impăratul Ghețurilor. Un thriller SF de Ana Maria Negrilă appeared first on Blog de carti.

Habar nu am avut cât de dor îmi era scrierile lui Terry Pratchett

Asta până când nu am dat peste o serie de audiobook-uri conexe Lumii Disc. Sunt 5 la număr. 4 dintre ele vorbesc despre știință în Lumea Disc și unul despre folclorul, legendele și miturile acestui tărâm fantastic și legăturile neașteptate cu lumea noastră. Pentru că, după cum spune Terry Pratchett în repetate rânduri, „ideile călătoresc libere prin multivers”.

De unde să încep oare să vă povestesc cât de fascinantă este pentru mine Lumea Disc? Din munții Ramtop? Sau din „Olimpul” pratchettian? Sau poate Ankh-Morpork. Mai bine din Ubervald? Sau și mai bine din minele dwarfilor din Ubervald? Vă mărturisesc: pe cât de complexă și bine pusă la punct este geografia Lumii Disc, pe atât de complexe sunt mitologiile, istoria și personajele care populează această versiune de univers.

Poate pentru că am citit cele mai multe dintre volume cu urechile, într-o redare impecabilă a actorului, dramaturgului și scriitorului Nigel Planer (care dacă nu mă înșel deține recordul pentru cele mai multe voci diferite realizate în cadrul aceleași opere), în mintea mea toate aceste locuri pe care le-am menționat mai sus vin și cu o acustică a lor, cu accente și peculiarități de vorbire. În audiobook-urile Lumii Disc îți dai imediat seama când vorbește căpitanul Vimes, un vampir sau Granny Weatherwax, fapt ce te transpune într-o clipă lângă aceste personaje, la un pas în fața lor.

Iar audiobook-ul „The Folklore of the Discworld” a avut exact același efect asupra mea, chiar dacă abordarea a fost una mai academică. Ce a adus în plus această carte a fost o admirație și mai mare pentru munca lui Terry Pratchett, care a preluat și a răstălmăcit întâmplări, eroi, legende și mituri din toate colțurile lumii, îmbinându-le în noi și noi idei, reușind cumva, în același timp, să facă o critică subtilă și sublimă la problemele societății contemporane.

Pe scurt, cartea aceasta m-a făcut să râd de absurditatea unor tradiții existente în lumea noastră și regăsite în Lumea Disc (unde păreau mai puțin absurde), cum ar fi dansurile ce chemau vara (Maurice dance). Un fel de călușari ai Lumii Disc ce dansau să o trezească pe Regina Verii să vină să înlocuiască domnia Iernii. Iar lucrul acesta are mai mult sens în Lumea Disc pentru că Regina Verii și Regele Iernii sunt entități magice reale, care pot da peste cap echilibrul climatic de pe Disc.

Apoi, m-a făcut să mă simt deștept pentru că știam anumite trimiteri mitologice sau înțelegeam unele legături dintre întâmplări și personaje. Aveam puțin habar despre ce se vorbea în această carte (ar fi fost trist să nu fie așa după ce am parcurs toate cele 41 de cărți din serie).

Nu în ultimul rând, cartea aceasta a reușit să-mi satisfacă curiozități cu privire la lucruri despre care nici măcar nu știam că sunt curios: originea lui Moș Crăciun sau a fotbalului. Legătura dintre scaunul de domnie al dwarfilor și o piatră dintr-o catedrală din Marea Britanie pe care este imprimată forma unui fund… divin.

Dar toate acestea mi-au făcut dor de și mai multe povești din Lumea Disc. Ceea ce a adus cu sine regretul că nu vor mai exista alte povestiri de-ale lui Terry Pratchett în colțul acesta de multivers.

***

Acum 3 ani ând am citit că Sir Terry Pratchett a murit m-am întristat instant. Simțeam o supărare inexplicabilă. Nu pentru că îl cunoșteam pe om, ci pentru că știam că odată cu plecarea lui din lumea asta nu va mai exista nici o aventură nouă în Lumea Disc. Am fost afectat de moartea celui care a creat Lumea Disc, un tărâm atât de asemănător cu al nostru și totuși atât de diferit. Nu pot totuși să nu fac o paralelă cu moartea Creatorului. Zilele acestea creștinii au sărbătorit moartea și învierea lui Isus. Creatorul a murit ucis de propria creație. Întristarea care mă cuprinde la gândul acesta e mult mai mare.

Sir Terry Pratchett a avut parte de o moarte mai bună. Nimic din creația lui nu a încercat să îl sfârșească. Nici un trol, nici un asasin din ghilda asasinilor, nici o vrajă a profesorilor incompetenți (parțial) din Universitatea Nevăzută nu l-a atins. Poate doar Moartea – acest concept universal valabil, regăsit în toate multiversurile și care e inexorabil prezent și în viețile noastre.

Dar nu vreau să vă întristez. Voiam doar să vă spun că ascultând audiobook-ul acesta mi-am dat seama cât de dor îmi era de Lumea Disc și de scrierile lui Terry Pratchett.

Ca de obicei, vă las cu un citat din carte:

“Stories of imagination tend to upset those without one.” Terry Pratchett

*harta Ankh-Morpork-ului a fost preluată de aici.

The post Habar nu am avut cât de dor îmi era scrierile lui Terry Pratchett appeared first on Blog de carti.

Amândoi mor la sfârșit de Adam Silvera

Vă spun din start că romanul lui Adam Silvera este o carte ușoară și nu prea. Vreo 200 de pagini care trec în revistă aproape 24 de ore urmărind viața a două personaje.

Cel mai bun lucru la această carte este premiza de la care pornește. Nimeni nu știe cum, dar cu ani în urmă s-a inventat Deathcast – un fel de Telekom al morții, care te sună la ora 12-1 noaptea să îți spună că în următoarele 24 de ore, nu se știe exact când sau cum, vei muri. Pam-pam. Recunosc, mi se pare foarte-foarte bună premiza. Nici execuția ei nu e rea, dar nu e nici grozavă.

Fiecare pagină este un memento mori, fiecare pagină îți aduce aminte de cât de scurtă e viață (cu atât mai mult cu cât cele două personaje principale, Rufus și Mateo, au 17, respectiv 18 ani). Fiecare pagină îți spune să iubești mai mult, să trăiești mai mult, să încerci lucruri noi, să cunoști oameni, să îți faci prieteni noi, să dăruiești mai mult, să nu implici în lucruri în care nu pui pasiune, să nu pierzi timpul cu nimicuri.

Mi-a plăcut mult că Adam Silvera a dus această idee până la capăt. Există livestreamuri cu cei care lovesc podeaua (deckers în engleză), că există o aplicație numită Ultimul Prieten (Last Friend) unde poți întâlni pe cineva alături de care să îți petreci ultima zi, dacă nu ai pe cineva drag, sau nu vrei să întristezi pe cineva drag anunțându-l că vei muri în acea zi și să-i dai atacuri de panică.

Mi-a plăcut că este o carte rotundă, care deși tratează cu emoții adolescentine este structurată și gândită ca un roman rotund. Detaliile pentru modul în care urmează să moară Mateo sunt în carte de la început și cu toate acestea nu te aștepți.

Adam Silvera reușește să te țină cu sufletul la gură și în ciuda faptului că îți spune de pe copertă finalul te încăpățânezi să crezi că se termină altfel.

Dar.

Mi-ar fi plăcut însă să fie o poveste despre prietenie, nu despre o relație de o zi. Mi s-a părut forțată romanța, iar Mateo are o schimbare de atitudine și personalitate care deși e de așteptat ca evoluție pentru un personaj în situația lui, pentru mine a avut un ecou forțat, nenatural. Dar vă las pe voi să o citiți și să vă formați o părere.

Și, ca de obicei, vă las cu câteva citate foarte bune scrijelite în biți de Adam Silvera, pe care îl asemuiesc cu John Green ca stil.

I wasted all those yesterdays and am completely out of tomorrows.

Don’t do your last day wrong.

We have zero time for could’ve-would’ve-should’ve

Totuși, un ultim gând înainte să termin postarea aceasta. Fiecare zi e o potențială ultimă zi. Iar noi ne irosim în cea mai mare parte viața cu nimicuri, cu certuri, gelozii, invidii, răutăți, egoism, în loc să trăim mai bine, mai frumos, mai intens. Când ai perspectiva morții trăiești altfel. Dar când ai perspectiva eternității, abia atunci cred că începi să trăiești magnific.

 

P.S.: Am citit cartea lui Adam Silvera pe kindle-ul de pe telefon. Câte 30 de pagini pe seară. Mi-am descărcat-o de pe Amazon la ofertă, iar de ofertă am aflat dintr-un newsletter la care sunt abonat. În caz că vă interesează vă puteți abona și voi pe bookbub.com.

P.P.S.: Imaginea din header este preluată de aici.

The post Amândoi mor la sfârșit de Adam Silvera appeared first on Blog de carti.