Un om sfârşit Quotes

“I am a free man—and I need my freedom. I need to be alone. I need to ponder my shame and my despair in seclusion; I need the sunshine and the paving stones of the streets without companions, without conversation, face to face with myself, with only the music of my heart for company. What do you want of me? When I have something to say, I put it in print. When I have something to give, I give it. Your prying curiosity turns my stomach! Your compliments humiliate me! Your tea poisons me! I owe nothing to any one. I would be responsible to God alone—if He existed!”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Sunt suspendat între cer şi pământ, prea greoi ca să mă înalţ spre stele şi prea eteric ca să scormonesc în noroi.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“I know that our efforts all come to nothing. I know the end of us all is nothing, I know that at the end of Time, the reward of our toil will be nothing— and again nothing. I know that all our handiwork will be destroyed. I know that not even ash will be left from the fires that consume us. I know that our ideals, even those we achieve, will vanish in the eternal darkness of oblivion and final non-being. There is no hope, none, in my heart. No promise, none, can I make to myself and to others. No recompense can I expect for my labors. No fruit will be born of my thoughts. The Future—eternal seducer of all men, eternal cause of all effects—offers me nothing but the blank prospect of annihilation.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Inca de pe atunci, indepartat de la orice caldura si bucurie, ma ascundeam, ma linisteam pe mine insumi, in reveria lacoma, in solitara rumegare a lumii reintregite prin eu. Nu eram placut celorlalti, iar ura m-a intarcuit in singuratate. Singuratatea m-a facut mai trist si mai antipatic; tristetea mi-a strans inima si mi-a ascutit mintea. Firea mea deosebita m-a indepartat chiar de cei mai apropiati, iar despartirea m-a facut si mai deosebit.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“The man who is alone, who stands on his own feet, who is stripped bare, who asks for nothing and wants nothing, who has reached the apex of disinterested­ness not through blind renunciation but through ex­cess of clear vision, turns to the world which stretches out before him as a burned prairie, as a devastated city —a world in which no churches, asylums, refuges, ideals, are left—and says: “Though you promise me nothing I am still with you, I am still an atom of your energies, my work is part of your work; I am your companion and your mirror as you march on your merciless way.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Nu există înălţimi de neatins, ci numai aripi prea scurte.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“I was never a child; I never had a childhood. I cannot count among my memories warm, golden days of childish intoxication, long joyous hours of innocence, or the thrill of discovering the universe anew each day. I learned of such things later on in life from books. Now I guess at their presence in the children I see. I was more than twenty when I first experienced something similar in my self, in chance moments of abandonment, when I was at peace with the world. Childhood is love; childhood is gaiety; childhood knows no cares. But I always remember myself, in the years that have gone by, as lonely, sad, and thoughtful.
Ever since I was a little boy I have felt tremendously alone―and "peculiar".
I don't know why.
It may have been because my family was poor or because I was not born the way other children are born; I cannot tell. I remember only that when I was six or seven years old a young aunt of mind called me vecchio―"old man," and the nickname was adopted by all my family. Most of the time I wore a long, frowning face. I talked very little, even with other children; compliments bored me; baby-talk angered me. Instead of the noisy play of the companions of my boyhood I preferred the solitude of the most secluded corners of our dark, cramped, poverty-stricken home. I was, in short, what ladies in hats and fur coats call a "bashful" or a "stubborn" child; and what our women with bare heads and shawls, with more directness, call a rospo―a "toad."
They were right.
I must have been, and I was, utterly unattractive to everybody. I remember, too, that I was well aware of the antipathy I aroused. It made me more "bashful," more "stubborn," more of a "toad" than ever. I did not care to join in the games played by other boys, but preferred to stand apart, watching them with jealous eyes, judging them, hating them. It wasn't envy I felt at such times: it was contempt; it was scorn. My warfare with men had begun even then and even there. I avoided people, and they neglected me. I did not love them, and they hated me. At play in the parks some of the boys would chase me; others would laugh at me and call me names. At school they pulled my curls or told the teachers tales about me. Even on my grandfather's farm in the country peasant brats threw stones at me without provocation, as if they felt instinctively that I belonged to some other breed.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Viata, pentru a fi suportabila, trebuie traita din plin.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Dacă sunt mare , sunt pentru că am avut forţa de a fi singur.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Iar noi doi traim, suntem amandoi in viata si mereu aproape, insa orgoliile nebunesti nu ne mai infierbanta mintile, dar, cand trec pe dinaintea celor intamplate, plec capul si - nu stiu de ce - mi se strange inima. Nu simti ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastra din vremea aceea? Suntem deopotriva alaturi si departe, prietene, eu nu mai stiu nimic despre tine, iar tu nu mai stii nimic despre mine. Dar cand te revad asezat in fata meselor mari si mazgalite ale bibliotecii, in diminetile si dupa-amiezile de munca patimasa, aplecat peste cartile deschise, peste hartia pregatita pentru scris si aud din nou glasul tau care ma intreba sau imi raspundea ceva, atunci inteleg totul, iar tu redevii al meu, intocmai ca in acele zile indepartate ale nelinistitei noastre vegheri.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Cum să fac să mă cunosc pe mine însumi, dacă nu sunt în stare să mă regăsesc în această multitudine de oameni care mă înghesuie şi pătrunde în mine din toate părţile? - să trăiesc pentru vecie ca un necunoscut - lucrul acesta e unul dintre cele mai aspre chinuri ale vieţii mele nespus de dure.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Am nevoie de puțină certitudine - am nevoie de ceva adevărat. Nu mă pot lipsi de asta, nu mai pot trăi fără asta. Nu cer altceva, nu cer nimic în plus. Ceea ce cer e mult, e un lucru extraordinar: o știu. Dar îl vreau cu orice chip, cu orice preț, trebuie să-mi fie dat dacă există cineva pe lume căruia îi pasă de viața mea. Asta e tot ce am căutat în viață.”
― Giovanni Papini, Un om sfârşit

“E oare prima dată când un fricos își închipuie că e erou, când un literat se crede poet, când un idiot își dă aere de om mare? [...] Asemenea răbufniri de genialitate obosită sunt semnul ticăloșiei și suferinței omului mediocru - acela care nu e nici dobitoc în toată regula, nici geniu suprem, nici plantă care vegetează ani în șir, nici suflet care creează cu furie - nici pachet de materie surdă, nici un stâlp de foc în fața popoarelor. [...] Sunt suspendat între cer și pământ, prea greoi ca să mă înalț spre stele și prea eteric ca să scormonesc în noroi. Sedimente de cultură, reminiscențe poetice, furnicare de gânduri au făcut din mine un om inadaptabil la viața temeinică a valorilor practice și mecanice, dar n-au fost suficiente pentru a mă face vrednic de viața unui rege al intelectului. Măcar să nu fi cunoscut deloc, nici pe departe, nici o clipă, sfâșietoarea bucurie a creației! Să mă fi născut și să fi rămas, o data pentru totdeauna, un biet imbecil fără conștiință, un modest creștin fără remușcări, un idiot cumsecade, fără pretenții! Dar nu! Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să-nțeleg că nu sunt destul de superior, nimic mai mult.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Orice guvern va conduce lumea, eu voi fi mereu în opoziţie.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“I was never a child; I never had a childhood. I cannot count among my memories warm, golden days of childish intoxication, long joyous hours of innocence, or the thrill of discovering the universe anew each day. I learned of such things later on in life from books. Now I guess at their presence in the children I see. I was more than twenty when I first experienced something similar in my self, in chance moments of abandonment, when I was at peace with the world. Childhood is love; childhood is gaiety; childhood knows no cares. But I always remember myself, in the years that have gone by, as lonely, sad, and thoughtful.
Ever since I was a little boy I have felt tremendously alone―and "peculiar".
I don't know why.
It may have been because my family was poor or because I was not born the way other children are born; I cannot tell. I remember only that when I was six or seven years old a young aunt of mind called me [i]vecchio[/i]―"old man," and the nickname was adopted by all my family. Most of the time I wore a long, frowning face. I talked very little, even with other children; compliments bored me; baby-talk angered me. Instead of the noisy play of the companions of my boyhood I preferred the solitude of the most secluded corners of our dark, cramped, poverty-stricken home. I was, in short, what ladies in hats and fur coats call a "bashful" or a "stubborn" child; and what our women with bare heads and shawls, with more directness, call a [i]rospo[/i]―a "toad."
They were right.
I must have been, and I was, utterly unattractive to everybody. I remember, too, that I was well aware of the antipathy I aroused. It made me more "bashful," more "stubborn," more of a "toad" than ever. I did not care to join in the games played by other boys, but preferred to stand apart, watching them with jealous eyes, judging them, hating them. It wasn't envy I felt at such times: it was contempt; it was scorn. My warfare with men had begun even then and even there. I avoided people, and they neglected me. I did not love them, and they hated me. At play in the parks some of the boys would chase me; others would laugh at me and call me names. At school they pulled my curls or told the teachers tales about me. Even on my grandfather's farm in the country peasant brats threw stones at me without provocation, as if they felt instinctively that I belonged to some other breed.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Eu ți-am dezvăluit ție sufletul tău, iar tu mi-ai făcut cunoscut mie sufletul meu.”
― Giovanni Papini, Un om sfârşit

“Mie îmi trebuiau inimi iubitoare și, mai ales, creiere active și libere. Oameni ca mine, care nu fac o figură prea strălucită la școală, dar care citesc, gândesc, rumegă îndelung și au curiozități ieșite din comun și vise năzdrăvane. Am găsit unul singur, dar nu era elev, era profesor.”
― Giovanni Papini, Un om sfârşit

“Într-un cuvânt, am rămas omul care nu acceptă lumea, iar unitatea și armonia sufletelor mele opuse constă tocmai în această atitudine încăpățânată. Nu vreau să accept lumea așa cum e, de aceea încerc s-o refac cu ajutorul fanteziei sau s-o transform prin distrugere. O reconstruiesc prin artă sau încerc s-o răstorn prin teorie. Sunt două eforturi aparent deosebite, dar armonioase și convergente.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“O cumplită oboseală de om trândav, o lipsă de poftă spirituală, ca a unuia care a băut tot și a vomitat tot, o ură față de orice idee și față de orice chip uman mă fac de disprețuit și de compătimit în propriii mei ochi.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“N-am încotro: orice-aș face, mie-mi plac întotdeauna extremele. În materie de ființe, nu agreez decât animalele și plantele desăvârșite, decât pe aceia care-și fac cinstit treaba, fără să priceapă altceva, fără să se vânture de ici-colo, pălăvrăgind și urmărindu-și ambițiile, sau geniul adevărat, sufletul măreț, eroul uriaș și solitar ca un munte de noapte.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Am devenit un fel de Gorgias de cafenea, care - pentru a se răzbuna pe certitudinea pierdută și pe orgoliul vlăguit - se delecta descompunând și disecând credințele altora, răsturnând tentativele lor de-a teoretiza și de-a afirma, folosindu-se nu numai de slăbiciunea și ignoranța lor, ci și de propria lui rea-credință și rea-voință. [...] Umblam într-adins să găsesc alți oameni nu pentru a-i convinge de ceva, ca mai înainte, ci pentru a-i face să se îndoiască, pentru a-i face încă o dată asemenea mie.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Cominciavo allora a fiutare un po'i filosofia, chissà in quali perfidi libri !”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Mă zbăteam împotriva ispitelor unei mediocrități necesare, încercam să creez în jurul meu o singurătate nemiloasă a spiritului, dacă nu a trupului; luptam cu mine însumi, mă pedepseam, mă obișnuiam cu suferințele, în vederea unor încercări apropiate și cumplite.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Cât timp așteaptă ceva din partea universului, omul e un negustor care umblă să primească, care schimbă bani și face troc, și se înfurie când dă greș, și se sinucide când nu i se dă ce e al lui, dacă polițele nu-i sunt plătite, dacă încasările sunt mai mici decât cheltuielile. Dar omul care a renunțat la orice rasplată, care lucrează pentru ceea ce e sortit pieirii știind ca totul va pieri, acela e singurul om vrednic, cu adevărat vrednic de a locui împacat in acest univers. El singur e nobil in fața samsarilor care-l înconjoară, chiar dacă aceștia au scris pe firmele pravăliilor lor numele cele mai pure, mai ideale, mai metafizice.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Există ceva dincolo de reprezentare? Cunoașterea e o fereastră demnă de încredere spre real, sau doar un sistem de sticle opace și împodobite cu figuri care filtrează numai imagini false și umbre îndoielnice de adevăr? Există într-adevăr ceva îndărătul cunoașterii sau nu există nimic, ca și îndărătul vieții? Să fie oare numai o oglindă a ei însăși, scoarță fără trunchi, draperie a golului?”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Herkesin sadece yemek yemek ve para kazanmakla,eğlenmek ve emir vermekle ilgilendiği bir dünyada ara sıra birisinin çıkıp şeylerin görünümünü tazelemesi, olağan şeylerin olağanüstülüğünü, banallikteki gizemi, çöpteki güzelliği hissettirmesi gerekir. Fikir ve gelenek kölelerinden, asalak ve yapmacık ukalalardan, eski efsaneleri anlatan vaazcılardan, ahlaki ve mistik hapishanelerin tutsaklarından, tüm eski sosyal normların ve tüm ortak noktaların inatçı papağanlarından oluşan çok geniş ve çok güçlü bir katmanın ortasında, bir gece uyandırıcısına, bir saf zeka gardiyanına, kaslı bir kazmacıya; meydan ışıklarına, yeniden kazanılmış özgürlük ağaçlarına, gelecekteki yapılara yer açmak adına yakan ve yıkan iyi niyetli bir yangıncıya gerek duyulur.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“¿Qué era lo que yo quería aprender? ¿Qué quería hacer? No lo sabía. Ni programas ni guías: ninguna idea concreta. De acá o de allá, este u oeste, en profundidad o en altura. Solamente saber, saber todo. —He aquí la palabra de mi desastre: ¡todo!”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Sé muy bien que la mujer es por su esencia y necesidad, una parásita, una aprovechadora, una ladrona.”
― Giovanni Papini, Un uomo finito

“Adevărata noblețe a omului, eroismul său cel mai mare constă în a ști să trăiască până atunci când toate temeiurile vieții sunt distruse în el, până atunci când vălurile și cârjele care fac posibilă viața tuturor au fost aruncate la o parte. Prin această noblețe, prin această măreție, prin acest ultim și disperat curaj, scap în același timp de moarte și de mediocritate.”
― Giovanni Papini, Un om sfârşit

“Nu știu câți oameni cunosc chinul blestemat de a nu se regăsi pe ei înșiși. Grecii cu al lor „Cunoaște-te pe tine însuți”, și Ibsen cu „fii tu însuți” mă enervează nemaipomenit. Cum să fac să mă cunosc pe mine însumi, dacă nu sunt în stare să mă regăsesc în această multitudine de oameni care mă înghesuie și pătrunde în mine din toate părțile? Cum să ajung să fiu într-adevăr eu însumi, dacă nu sunt în stare să mă recunosc, dacă nu știu care e sâmburele ireductibil, rămășița ultimă a personalității mele?”
― Giovanni Papini, Un om sfârşit