Addiction to Perfection Quotes

“Living by principles is not living your own life. It is easier to
try to be better than you are than to be who you are.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“So long as she is obedient to a mother—actual or internal—who unconsciously wishes to annihilate her, she is in a state of possession by the witch; she will have to differentiate herself out from that witch in order to live her own life.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“Semnul principal al căutării perfecțiunii este obsesia. Obsesia apare atunci când toată energia psihică, ce ar trebui să fie distribuită între diferitele părți ale personalității în încercarea de a le armoniza, se concentrează într-o singură zonă a personalității, excluzând orice altceva. Obsesia este întotdeauna o fixație - o înghețare a personalității, astfel încât nu devine o ființă vie, ci un lucru fix, ca o sculptură, blocată într-un complex. Există întotdeauna ceva catatonic în privința sa; în spatele său se află teama care se poate precipita în teroare oarbă, astfel încât persoana poate să devină ca un animal sălbatic prins în lumina farurilor, incapabil să se miște.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“Multe persoane din societatea noastră sunt condamnate la dependență, deoarece nu există niciun recipient colectiv pentru nevoile lor spirituale naturale. Predilecția lor naturală pentru experiența transcendenței, pentru ritual, pentru conectarea la o anumită energie mai mare decât a lor este distorsionată într-un comportament dependent. Ritualurile de orice nivel sunt o parte foarte importantă a vieții de zi cu zi. Ne iubim micile noastre rutine care ne ajută să trecem peste zi. Ne imaginăm că suntem conștienți atunci când ne trezim. Trecem prin ritualurile noastre de abluțiune, facem mișcare, bem cafeaua, sucul de portocale și mâncăm pâinea prăjită. Trecem din dormitor în baie și apoi în bucătărie. Apoi, într-o dimineață, avem un oaspete în casă. Nu putem intra în baie. Mergem la bucătărie și scăpăm pe jos cana noastră preferată de cafea. Suntem morocănoși. Urâm să facem conversație la micul dejun. Pierdem autobuzul. Întreaga zi este ratată. Pe astfel de detalii ne construim ritualurile profane, ritualuri față de care suntem practic indiferenți până când nu mai merg cum trebuie. Atunci ne dăm seama cât de inconștienți putem rămâne atâta vreme cât avem aceste modele repetitive care nu permit lumii noastre să se dezintegreze.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“Femininul adevărat este receptaculul iubirii. Adevăratul masculin este spiritul care intră în necunoscutul etern în căutarea sensului. Marele recipient, Sinele, este în mod paradoxal atât masculin, cât și feminin și le conține pe amândouă. Dacă acestea sunt proiectate în lumea din afară, transcendența încetează să mai existe. Sinele - totalitatea interioară - este pietrificat. În lipsa adevăratului spirit masculin și a dragostei adevărate feminine din interior, nu există o viață interioară. Dacă încercăm să facem perfecțiune în exterior, dacă încercăm să ne concretizăm idealul interior inconștient, ne ucidem imaginația. A fi liber înseamnă să spargi imaginile din piatră și să lași viața și dragostea să curgă.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“Sinele, centrul de ordonare a personalității, este cel care prezintă eului provocarea de a trece la un nou nivel al conștiinței. Dacă eului îi este teamă să facă pasul - preferând să se limiteze la ceea ce a știut dintotdeauna -, atunci simptomele psihologice și fiziologice se dezlănțuie. Cu ele trebuie să se confrunte eul, deoarece învățarea semnificației acestor simptome și situații este ceea ce duce la un nou nivel al conștientizării și la un nou echilibru armonios între conștiință și inconștient. Atâta timp cât conștiinței îi este teamă să se deschidă înspre „alteritatea” inconștientului, se experimentează pe sine ca victimă. Odată ce este capabilă să se deschidă la noua viață care curge, devine cea iubită. A fi o victimă înseamnă a fi violată; a fi iubită înseamnă a fi răpită.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“În primul rând, cred că feminitatea înseamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru corpurile noastre, astfel încât corpul să devină expresia tangibilă a spiritului din interiorul său. Pentru aceia dintre noi care și-au trăit viața mintal, acesta este un proces lung, dificil și agonizant, deoarece, în încercarea de a ne elibera mușchii, eliberăm și frica, furia și suferința care s-au acumulat și au fost îngropate acolo, probabil de la naștere sau dinainte de naștere. În noi înșine descoperim un animal rănit, aproape mort de foame și maltratare. Pentru că a fost pedepsit atât de mult timp, reacționează la început ca o creatură nevrotică sălbatică ce nu a cunoscut niciodată dragostea. Dar, treptat, devine prietenul nostru și, pentru că înțelege instinctele mai bine decât noi, devine ghidul nostru către un mod natural și spiritual de viață.
(...)
În al doilea rând, feminitatea înseamnă să-mi asum responsabilitatea pentru cine sunt - nu pentru ceea ce fac, nu pentru cine par să fiu, nu pentru ceea ce realizez. Când tot ce trebuie făcut este făcut și trebuie să mă confrunt cu mine în realitatea crudă, cine sunt eu? Care sunt valorile mele? Care sunt nevoile mele? Sunt sinceră cu mine însămi sau mă trădez? Care sunt sentimentele mele? Sunt capabilă de iubire? Sunt sinceră cu dragostea mea?
Lucrul cu aceste întrebări, zi de zi, este ceea ce eu numesc diferențierea femininului. Acesta este procesul de a deveni fecioară - femeia care este ceea ce este pentru că asta este ceea ce este ea. Trăiește, se mișcă, și își posedă Ființa printr-o anumită putere din ea.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“Dacă stăm goi, oglinda reflectă lucrurile așa cum sunt. Rădăcinile latine ale cuvântului „oglindă” (mirror) sugerează mirare și curiozitate. Este aducătoarea bucuriei secrete, ajutându-ne să descifrăm lumile interioară și exterioară, oferindu-ne obiectivitatea de a râde de noi înșine. Oglinda este mai mult decât reflecție. Orele lungi de ședere în singurătate, înlăturând amăgirile de sine, mila de sine artificială, desfigurarea prin inflație, construiesc conexiunea Erosului dintre lumile conștientă și inconștientă într-un mod care le leagă pe amândouă. Prin intermediul oglinzii, mergem până la capăt, ne ducem propria realitate într-o altă lume, lumea inconștientului, și găsim o legătură cu propriul nostru suflet. Scrierea unui jurnal este o modalitate de a-ți asuma responsabilitatea de a afla cine SUNT EU.
Confruntarea cu părțile noastre întunecate este dureroasă. Este mai ușor să știm atât de mult și nu mai mult. Ne este mai ușor să ne îndepărtăm de propria noastră mlaștină de agonie și agresiune și să spunem: „Nu contează. Am prieteni. M-am adaptat bine la locul meu de muncă. Toată lumea mă place.” Oglinda nu ne va lăsa să scăpăm. Ea spune: „Ba contează. Dacă nu-ți trăiești viața, contează. Unde a fost râsul tău azi? Unde îți sunt lacrimile? De ce te-ai trădat? Nu ai curajul să-ți înfrunți propriul adevăr? Atâta timp cât rămâi blocată în acea imagine perfectă, ești condamnată să fii un vas grecesc pentru tot restul vieții tale inexistente. Tu perfect nemișcată, mireasă nerăpită!” Aceasta este vocea Zeiței întunecate, îndemnându-ne să fim reale.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“Fiecare arhetip are latura sa negativă, precum și pe cea pozitivă. Aspectul negativ al fecioarei poate fi cel mai bine văzut, poate, într-o dorință paralizantă de perfecțiune. În această stare de paralizie, ea preia aspectul demonic al mamei negative sau al vrăjitoarei. Separată de înțelepciunea corpului, fecioara este înghețată. Pentru perfecționista care s-a antrenat singură să devină, simplul fapt de a fi sună ca un eufemism pentru neant sau încetarea de a mai exista. Când energia care a dispărut în încercarea de a-și justifica existența este redirecționată spre descoperirea ei și iubirea de sine, apar la suprafață nesiguranțe intense. Golul abisal pune la îndoială prezența ei aici. Lupta ei de-o viață pentru perfecțiune a creat acumulări de disperare. Aceste neliniști și rezistențe trebuie să fie respectate, deoarece ele maschează teroarea și furia adânc înrădăcinate, cărora trebuie să le fie permis să iasă la suprafață numai atunci când este timpul, adică atunci când eul este suficient de puternic pentru a le face față.
Primul obstacol este angajamentul interior. „Chiar cred că merit să beneficiez de o oră pe zi pentru mine? Eu, care mi-am dăruit viața altora, sunt suficient de egoistă, încât să-mi iau o oră pe zi pentru a mă regăsi? Unde pot găsi o oră? Ce anume trebuie să dispară?” Aceasta este o problemă mai profundă decât ar putea părea la început, pentru că mama negativă urăște bucuria, iar, dacă face orice îi place, persoana trăiește un sentiment de vinovăție. Să își facă datoria, acest lucru este acceptabil, oricât de compulsiv ar fi. Să renunțe la a mai depune efort pentru a-și face datoria, astfel încât să poată folosi acea energie în vederea realizării unui lucru creativ pentru sine, este ca și cum cineva te-ar arunca în mașina de spălat, învârtind tamburul, ba într-o parte, ba în alta. A înceta să mai dăruiești înseamnă să încetezi să mai îngrijești ca o mamă, și acolo unde eul este identificat cu atitudinea maternă, el nu știe la început ce să facă. Este atât de obișnuit să dăruiască, încât nu crede că este demn să primească sau crede că faptul de a primi este degradant sau egoist.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study

“A trăi potrivit unor principii nu înseamnă să-ți trăiești propria viață. Este mai ușor să încerci să fii mai bun decât ești decât să fii cine ești. Dacă încerci să trăiești după idealuri, ești în permanență frământat de un sentiment al irealității. Undeva crezi că trebuie să existe o bucurie; nu poate fi totul „trebuie”, „ar trebui”, „este nevoie”. Iar când vine criza, trebuie să recunoști adevărul: nu erai acolo. Apoi castelul din cărți de joc se prăbușește. În încercarea de a trăi conform propriilor principii și idealuri, partea care contează cel mai mult a fost pierdută. Prin urmare, ironia îngrozitoare trebuie să fie confruntată. După cum mi-a spus o femeie: Am totul și nimic. După standardele lumii, am totul. După standardele inimii mele, nu am nimic. Am câștigat bătălia pentru independența mea prețioasă și am pierdut ceea ce era cel mai prețios pentru mine. Vreau să iubesc și să fiu iubită, dar ceva din mine îndepărtează iubirea. Nu înțeleg.”
― Marion Woodman, Addiction to Perfection: The Still Unravished Bride: A Psychological Study