Scrisori către fiul meu Quotes

“A trăi înseamnă a fi neliber prin iubire.”
― Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu

“Parte dintre nenorocirile care pândesc un cuplu în ziua de astăzi se datorează în mare măsură confuziei
dintre iubire și ceea ce Hegel a numit „iubirea juridic-etică”, căsătoria adică. De-a lungul istoriei căsătoriei,
societatea a ajuns să regleze din afară ceea ce, ca intim, ar fi pretins doar un reglaj interior. Căsătoria, cu toate
ritualurile pe care ea le implică - culminând cu ceea ce a devenit astăzi o „nuntă cu dar” -, este varianta ce mai nerușinată prin care ceilalți năvălesc în existența ta, contribuie material la nașterea „fericirii” tale și sfârșesc prin a-ți intra în pat. Debutând din capul locului ca afacere („darul” în bani face parte din deliciile de debut ale căsniciei
și induce în aceasta ideea unei trăinicii pe baze materiale) cuplul face un legământ nescris cu societatea că se va conforma exigențelor ei. (...)
Tot ceea ce trebuie făcut pentru a consfinți cuplul ca atare ucide ceea ce ar fi trebuit să se petreacă spontan și face ca energiile consumate în numele lui în viața publică să lase loc, în intimitate, unui vid pe măsură și plictisului infinit.”
― Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu

“Romeo o găsește pe Julieta sub efectul poțiunii părintelui Lorenzo și o crede moartă. Pentru a o întâlni, el alege la rândul lui moartea. Trezindu-se, Julieta întâlnește moartea lui Romeo și, pentru a putea rămâne cu el, se omoară la rândul ei. Contratimpul le guvernează întâlnirea și, în felul acesta, spune Derrida, imposibilul are loc: „Romeo moare înaintea Julietei pe care a văzut-o moartă. Fiecare trăiește moartea celuilalt, amândoi supraviețuiesc morții celuilalt.“ Ce este cu acest contratimp ontic, temporal și accidental? se întreabă Derrida. Este el oare într-adevăr accidental? Sau mai degrabă este un simptom menit să ne atragă atenția asupra „contratimpului esențial“, asupra faptului că, închise implacabil în sine, aforismele care suntem reprezintă garanția neîntâlnirilor noastre? Aforismul tranșează: el taie din marea stofă a vieții bucăți unice și irepetabile de timp: viața fiecăruia dintre noi. Când iubirea le aduce pe acestea față în față, ea nu face decât să ateste acordul lor imposibil. Disjuncți, incapabili să ne găsim suflul comun, simultaneitatea, sincronia, un „în același timp“ care să ne unească în chip etern – noi suntem aforisme în contratimp, in-coincidențe fatale.”
― Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu

“Nu poți experimenta contratimpul decât dinăuntrul unei iubiri, al unui proiect comun de armonie eșuat. Dar de ce este așa? Pentru că, am văzut, suntem cronologii – „serii temporale“ – distincte și, ca atare, incapabile să ne mulăm în chip perfect una pe alta. De la nivelul unor ritmuri temporale fatal divergente, întâlnirile noastre sunt guvernate în chip fatal de contratimp. De aici tragicul oricărei iubiri: ea începe măreț, cu legământul unirii, cu două inimi de timp care ar urma de-acum să aibă același tact, și sfârșește cel mai adesea cu reintrarea dezamăgită a fiecăruia în hotarele proprii, cu întoarcerea la singurătatea propriului său aforism, a propriei „serii temporale”
― Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu

“„Doar o moarte comună poate sugera că marea îmbrățișare, ideea de transgresare în absolut a eului propriu prin topirea în altul, nu poate fi realizată până la capăt în această lume. Nici un muritor nu poate păstra pe tot parcursul unei întâlniri incandescența debutului ei. Blestemul insuficienței eului se împletește cu cel al imposibilității cuplului și abia așa se obține blestemul complet al felului în care suntem „aruncați“ în lume.”
― Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu