Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată Quotes

“Într-un loc cu oameni și fantome, nu fantomele sunt cele mai rele. Că nu fantomele ucid oameni, nu întotdeauna. Că uneori oamenii ucid oameni. Iar teroarea nu e în afara noastră, ci în propria minte. Acolo e iadul cel mai fără scăpare, pentru că-l porți peste tot cu tine, și nu-l poți da deoparte.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Să trăiești înseamnă să simți, nu să treci prin întâmplări. Poți să treci prin întâmplări, dar să fii mort. Trăiești atunci când simți ceva față de întâmplările tale, nu când ele ți se întâmplă propriu-zis. Întâmplările fără mintea noastră sunt nule, lipsite de valoare.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Oamenii interesanți pe care poți să-i cunoști într-o viață se termină, la un moment dat. Oamenii geniali, nebuni și vii se termină. Oamenii care te inspiră se termină. Oamenii inteligenți se termină. Oamenii sexy se termină. Oamenii care te ascultă se termină. Oamenii pe care poți să-i asculți se termină. Oamenii care te fac să-ți dorești să rămâi viu se termină. Oamenii care îndrăznesc să facă ceea ce nu s-a mai făcut se termină. Oamenii care îți fac inima să bată mai tare se termină. Numai proștii nu se termină niciodată.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Dacă am fi fost cu toții narcisiști, îndrăgostiți de propriul ego, ne-am fi concentrat mai mult pe viețile noastre și mai puțin pe ale celor din jur.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Noi suntem învingătorii.

Cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit.
Cei care simțim totul. Cei pe care ne rănește fiecare zi, cu fiecare clipă pe care o aduce.
Cei vulnerabili și curajoși. Cei fără limite. Cei care înțelegem, noi cei care suntem pe de-a-ntregul în fiecare întâmplare din viața noastră.

Actorii ei, nu spectatorii.

Cei care schimbăm.

Noi, cei care trăim pentru a simți, oricât de periculos s-ar dovedi într-un final asta.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Oamenii mă înspăimântau cel mai tare, de când mă îmbolnăvisem. Îi vedeam mișunând în jurul meu și mi se oprea respirația, fiindcă era de neînțeles să trecem prin viață alături de niște străini, despre care nu aveam să știm niciodată nimic. Oamenii îmi dădeau cel mai intens sentimentul de absurditate a tuturor lucrurilor. Uneori, în autobuz, mă întrebau dacă am de gând să cobor la prima, și atunci mi se strângea stomacul și mi se punea un nod uriaș în gât, pentru că nu știam dacă cobor la prima, nu vedeam de ce asta are importanță, nu mai știam dintr-o dată unde mă duc, spre ce mă îndrept, de ce am plecat de acasă și dacă voi mai reuși să rămân în viață până în seara acelei zile.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Îi vezi pe toți trecând pe lângă tine și trăind, dar tu ești lipit pe loc, nu te poți mișca, nu poți lua nicio decizie. Drama este că poți gândi în continuare, și ai vrea să te miști, ai vrea să alegi. Poate ai vrea și tu să te urci într-un tren. Dar nu poți. Nu mai ai voință pentru asta. Nu mai ai voință pentru nimic. Asta e depresia, de fapt. Lipsa voinței de a face ceea ce ți-ai dori să faci, dacă ai fi sănătos. Ești încă viu, dar într-un fel nu ești.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Nu mai credeam că m-ar mai putea iubi cineva nou, fiindcă eram la capăt cu toate. Eram în acea perioadă din viață când nu mai puteam oferi nimic; nu mai găseam energia pentru a vorbi cu oamenii, pentru a vorbi cu adevărat și a spune ce gândesc. Mi se părea atât de fără rost. Și obositor. Nu mai puteam arăta nimănui cum eram eu. Mi se părea inutil. Și credeam că, în cazul absurd în care m-ar mai putea iubi cineva în condițiile astea, ar fi fost numai pentru ce se vede la suprafață, pentru exterior, pentru ce îmi scapă să ascund...”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Ce nu îmi dă pace este că nu m-aș fi așteptat niciodată ca noi,ăștia indecent de deștepți,să fim primii care se plictisesc și vor să spargă petrcerea.Am crezut mereu că,hm,noi vom fi cei care vor sta până la final,până se aprind luminile și vine femeia de serviciu,bodogănind,să facă curat după toată lumea.să strângă sticlele goale... Mereu mi-am imaginat că noi,fiind atât de deștepți,vom putea reinventa tot ce nu ne place,ca s-o putem lua de la capăt.Sub nici o formă nu mi-am imaginat că ne vom da bătuți,noi,și că oamenii fără reusurse sunt mai echipați să reziste în joc”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Viața e ceea ce simțim, nu ceea ce se întâmplă. E bine să simți, orice ar fi, pentru că așa știi că ești în viață. Chiar și suferința e bună. Lucrurile care nu-s bune sunt cele care ne împietresc, ne fură personalitatea, ne transformă în păpuși de paie identice, fără scânteie, sânge și inimi.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Știi ce am făcut ultima dată când am vrut să mă sinucid, astă iarnă? M-am așezat în pat, m-am învelit bine, și m-am uitat la seriale o zi întreagă și o noapte. Nu mă răzgândisem neapărat cu sinuciderea, dar mi-am zis: ce-ar fi, totuși, dacă mai înainte m-aș apuca de un serial nou? Când m-am plictisit să mă mai uit la seriale, mi-era prea somn ca să mă mai sinucid, așa că am lăsat-o pe altă dată. La câteva zile după, m-am îndrăgostit.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Știu că ne vom mai întâlni cândva, nu contează cum și unde. Știu asta, pentru că iubirea nu lasă sufletele să moară.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Te iubesc azi, mâine, poimâine, și în toate zilele ce vor veni. Pentru tine, o să am grijă de inima din mine care te poartă. Uneori, o simt ca pe un uragan, ca pe o vijelie, și mă sperii, dar pe urmă mă liniștesc și-mi spun că nici n-ar putea să fie altfel.
Și nici n-aș vrea.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“De când n-ai mai fost pe aici, m-am luptat cu mine, mult și greu. Și am cunoscut oameni. Din ăia adevărați, cum îți plăceau ție. M-au învățat că special nu înseamnă rău, că sfâșiat nu înseamnă distrus. Că noi, învingătorii, ar trebui să ne facem o comunitate aparte, cu propriile noastre reguli.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Știu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Pentru că nu putem lupta în fiecare clipă cu zmeul care a înțeles cât de confortabil îi este acolo, în spatele nostru, cu aripile lui pline de solzi larg desfăcute. Știu că nu putem să câștigăm de fiecare dată. Pentru că există oboseală, și dezamăgire, și plictis, și durere, și tristețea lucrurilor care se repetă la nesfârșit.
Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire.
Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna.
Iar asta, azi, acum, îmi este de ajuns.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Știu că o să mai am obsesii. Știu că foarte probabil o să mai am și depresii. Știu că anxietatea va fi mereu acolo, gata să sară în față oricând și să încerce să preia controlul, numai pentru că e convinsă că poate. Știu că atacurile de panică vor rămâne pentru mine ca niște colegi de școală primară; ne vom mai vizita din când în când, sau ne vom întâlni pe stradă, și ne vom minuna de cât de tare ne-am schimbat cu toții și, în același timp, ceva din noi a rămas la fel și așa va fi pentru totdeauna. Știu că o să mai am insomnii, să bântui prin casă, prea înfricoșată ca să adorm, prea speriată să pierd controlul, prea terifiată că poate n-o să mă mai trezesc. Știu că poate vor mai veni zile în care nu voi reuși să ies din casă, și voi urî oamenii, și îmi va fi greu să-mi imaginez ce mai rămâne pentru mine de a doua zi încolo. Știu că mă voi mai simți defectă până în ultima fibră, și fără vindecare.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Ne țineam de mână și mergeam de-a lungul râului, și ea s-a oprit la un moment dat și a zis: “Toți cei defecți suntem învingători, să nu uiți asta. Și, când va veni vremea, ajută și tu un învingător să-și găsească drumul. E greu doar la început. Pe urmă, e o bucurie.” I-am răspuns că da, sigur așa voi face, voi ajuta un învingător. A zâmbit și m-a sărutat pe umărul meu gol, iar acolo, pe omoplat, era tatuajul cu o broască țestoasă, mică și roșcată, iar cuvintele se înșirau în jurul ei.
„Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată.”
„Pentru Sagri”, am zis, privindu-mi tatuajul în oglindă.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Cei care simțim suntem învingătorii”, spusese Sagri.
Dar a simți te făcea atât de vulnerabil, în același timp. Știu, tocmai asta era, persoanele puternice erau cele mai vulnerabile, pentru că doar simțind descopereai cine ești, dar aveam senzația că nu meritam pe de-a-ntregul titlul pe care mi-l dăduse regina noastră.
De-a lungul vieții mele, nu fusesem întotdeauna o învingătoare.
Uneori, fugisem de ceea ce simțeam. Uneori, ascunsesem ceea ce eram. Alteori renunțasem la mine, pentru că voiam să fiu percepută într-un anumit fel de către cei din jur. Da, purtasem măști.
Nu fusesem de la început atât de curajoasă pe cât erau Sagri și Sin. Regretam asta. Îmi părea rău după zilele mele pierdute și îmi promiteam că de acum înainte voi trăi, orice ar fi.
“Pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Trăiește-le. Până la capăt.”, îmi scrisese Sagri pe prima pagină din Diavoli orbi.
Va fi motto-ul meu, mi-am spus. În amintirea ta, pentru totdeauna.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“De când m-am îmbolnăvit, mi se pare că înțeleg mai bine genul ăla de zile în care ești tu, lumea e reală în jurul tău, dar totuși parcă nu ești tu. Plutești printre ceilalți ușor și confuz ca o fantomă. Nu mai ești stăpân pe mintea ta, nu cu adevărat. Ceva te duce totuși mai departe, o combinație între instinctul de supraviețuire și obișnuința de a trece prin zile așa cum ai făcut-o toată viața. Dar nu ești lucid, nu în întregime, nu poți fi nici măcar acuzat pentru deciziile tale. Trăiești într-un vis. Nici mort, nici viu.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Venise parșiv, încet, se deghizase în multe feluri. Crezusem la început că e doar oboseală. Apoi că e un fel de plictis. Apoi, o anume lipsă ciudată de sens; citisem despre criza existențială de la 20 de ani și asta bănuisem că trebuie să fie. Când, în locul entuziasmului pe care îl ai în unele zile față de viitorul tău, vezi multe obstacole așezându-ți-se în cale și nu mai știi exact pe ce drum să mergi. Sigur, nu plângeam din senin, nu aveam genul ăla de depresie. Era doar ceva care mânca din mine pe dinăuntru, fără ca eu să-mi dau seama.
Era o depresie care te lăsa să funcționezi, dar care te uza fără ca tu să-ți dai seama, te împingea tot mai mult spre marginea prăpastiei, dar tu nu vedeai asta.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Știu cum nu aș vrea să fie ultima mea zi pe pământ. Știi vacanțele la mare, alea care îți plac la nebunie, pe care le aștepți un an întreg și, uneori, se nimerește ca ziua plecării să fie una mohorâtă și friguroasă, în care să nu poți intra în mare, să nu poți să stai întinsă la soare pentru ultima dată în vara aia… Și pleci acasă cu un sentiment de neîmplinire, de frustrare. Cu gândul că se putea sfârși altfel sezonul. Că ți-ai fi dorit să iei cu tine chiar atunci, la final, o amintire plăcută, caldă și colorată. Exact așa nu mi-aș dori să fie ultima mea zi pe lume, ca un final de sezon ploios și mohorât, în care să stai refugiat într-o terasă și să nu poți face nimic din ce ți-ai dori. Îmi doresc ca ultima privire pe care i-o arunc lumii să strângă în ea tot ce am iubit vreodată, cât timp am umblat pe aici.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Oare așa avea să fie mereu, libertate vs. confort și bucuria micilor plăceri de zi cu zi? Nu știam pe atunci ce să răspund, și, oricum, nu formulam atât de clar distincția asta. Nici acum, când înțeleg, tot nu știu ce răspuns aș da. Pentru că viața e și despre plăceri, cât de mici ar fi ele. Cred că acum aș alege un echilibru. Atât. Uneori libertate, alteori confortul lucrurilor familiare. Întotdeauna după cum simți. Cred acum că despre asta e viața.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“E așa ciudat cum ne îndrăgostim noi, depresivii. Eu, de la un timp, de când sunt defectată, nu pot iubi continuu. Nici măcar nu mă pot îndrăgosti continuu. Și e aiurea. Îmi e dor să fiu îndrăgostită ca-n adolescență, tot timpul, fără pauze. Pe Sin îl iubesc când nu scriu, când nu mă gândesc la mine, când nu fac duș, când nu mă îmbăt... chestii din astea. Și mă simt vinovată pentru că știu că altcineva sănătos l-ar iubi tot timpul.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Eram amorțită în toate felurile în care poate fi amorțit un om și spartă în mii de bucăți, în toate felurile în care un obiect poate fi spart, fără posibilitatea de-a mai fi reparat vreodată.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“De atâtea ori am avut senzația că oamenii care și-au găsit liniștea sunt deja morți.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Mă întreb de multe ori, în cele mai adânci momente de depresie, ce a rămas din toate astea. Și ce rămâne, în general, dintr-un om, după ce moare. Sigur că, așa cum mi-au spus toți terapeuții pe la care am trecut, o parte din mama e mai departe în mine, în Cris, în tata și în prietenii ei, dar cum știm că acele părți care sunt acum în noi sunt cele pe care le-ar fi ales mama, dacă ar fi fost rugată să bifeze ce să lase în urmă? Ce era definitoriu pentru ea? În mine e o parte din mama, dar mama văzută prin ochii mei, așa cum am cunoscut-o și iubit-o eu. Dacă mama pe care am știut-o eu nu era cea adevărată? Dacă ceea ce a rămas din ea sunt doar mistificări? Și dacă așa rămâne și în urma noastră, a tuturor, atunci când nu mai suntem?”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Se zice că toată suferința noastră vine din faptul că de-a lungul întregii vieți nu învățăm să trăim, iar când o facem e deja prea târziu. Poate că așa și trebuie să fie. Dacă aș crede în reîncarnare, aș zice că e obligatoriu să ne fie ștearsă memoria când ne întoarcem din nou în lume, pentru că altfel am fi prea înțelepți.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Erau zile când mă simțeam complet golită pe dinăuntru. Era ca și cum nimic din ce exista în jurul meu nu m-ar fi putut interesa; nimic nu mă atrăgea, lăsam rutina să mă acapareze, să mă absoarbă în acel vârtej care te făcea să-ți pierzi personalitatea. Uneori, mă gândeam că numai așa pot supraviețui. Încercând să simt cât mai puțin.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Dacă aș fi știut cum avea să se termine povestea, dacă aș fi intuit finalul, le-aș fi spus celor care adorau legendele astea un pic înspăimântătoare că, într-un loc cu oameni și fantome, nu fantomele sunt cele mai rele. Că nu fantomele ucid oameni, nu întotdeauna. Că uneori oamenii ucid oameni. Iar teroarea nu e în afara noastră, ci în propria minte. Acolo e iadul cel mai fără scăpare, pentru că-l porți peste tot cu tine, și nu-l poți da deoparte.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată

“Într-un fel, îți spui, și chiar nu greșești, depresia e boala omului prea inteligent. A celui trezit complet, care înțelege că majoritatea lucrurilor după care alergăm ca bezmeticii nu au niciun rost pe lume sau în viața ta. Și, până la urmă, nu asta e viața, o lipsă totală de sens? Și e firesc să te tulbure imaginea, când o ai întreagă în fața ochilor... Într-un fel, noi suntem cei normali. Noi reacționăm ca oameni. Ei, doar ca parte dintr-un întreg pe care nu-l înțeleg.”
― Cristina Nemerovschi, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată