Solenoid Quotes

“Why do I know I exist if I also know I will not? Why was I given access to logical space and the mathematical structure of the world? Just to lose them when my body is destroyed? Why do I wake up in the night with the thought that I will die, why do I sit up, drenched in sweat, and scream and slap myself and try to suppress the thought that I will disappear for all eternity, that I will never be again, to the end of time? Why will the world end with me? We age: we stand quietly in line with those condemned to death. We are executed one after the other in a sinister extermination camp. We are first stripped of our beauty, youth, and hope. We are next wrapped in the penitential robe of illness, weariness, and decay. Our grandparents die, our parents are executed in front of us, and suddenly time gets short, you suddenly see your reflection in the axeblade.

And only then do you realize you are living in a slaughterhouse, that generations are butchered and swallowed by the earth, that billions are pushed down the throat of hell, that no one, absolutely no one escapes. That not one person that you see coming out of the factory gates in a Mélies film is still alive. That absolutely everyone in an eighty-year-old sepia photograph is dead. That we all come into this world from a frightening abyss without our memories, that we suffer unimaginably on a speck of dust, and that we then perish, all in a nanosecond, as though we had never lived, as though we had never been.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Perhaps all we want from reading is to return to that age when we could hold a book and cry, to that time between childhood and adolescence, the sweetest era of our lives.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“We are like people drawn inside of a square on a piece of paper. We cannot get out of the black lines, we exhaust ourselves by examining every part of the square, hoping to find a fissure. Until one of us suddenly understands, because he was predestined to understand, that within the plane of the paper escape is impossible. That the exit, simple and open wide, is perpendicular to the paper, in a third dimension that up until that moment was inconceivable.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Arta n-are sens dacă nu-i evadare. Dacă nu se naște din disperarea de a fi prizonier. N-am respect pentru arta ce aduce confort și alinare, pentru romane și muzică și pictură ce-ți fac șederea în celulă mai suportabilă. ... Vreau să-mi înțeleg cu luciditate și cinism situația. Suntem prizonieri în închisori concentrice și multiple. Sunt prizonier în mintea mea, care-i prizonieră în corpul meu, care-i prizonier în lume. Scrisul meu e un reflex al demnității mele, e nevoia mea de căutare a lumii făgăduite de propria minte. ... Vreau să scriu nu ca un scriitor, fie el și de geniu, ci cum cânta Efimov (personaj dostoievskian din Netocika Nezvanova – n.m), cu un orgoliu nemăsurat și cu o imperfecțiune sublimă. El găsise calea, care nu se găsește prin tradiție, ci prin har, căci arta este credință și dacă nu e credință nu e nimic. Înțeleg mai bine ca oricine de ce și-a lăsat Efimov vioara să putrezească, de ce Vergiliu și Kafka au vrut să-și transforme capodoperele în cenușă. Fiindcă tăcerea și cenușa sunt căi drepte, pe când muzica și cărțile aruncate în lume sunt rătăciri.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Everything is interior and reality is only an illusory artifact.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“In fact, prayer and certainty are the same thing; both mean the power to truly see into the future, the true future, not the image of the eternal return of the past: no one prays for the sun to come up tomorrow. Through belief, we see the future and already inhabit it.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Art has no meaning if it’s not an escape. If it’s not born of a prisoner’s despair. I can’t respect any art that comforts and relieves, those novels and music and paintings designed to make your prison more bearable.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“I’ve begun to see something that resembles coherence in the charade of my life.”
― Cotter Sean, Solenoid

“This is the story of our people. Women coming out of women, coming out of women, coming out of women, coming out of women, in a chain of explosions of life and beauty. But also of endless cruelty. It is an uninterrupted line of goddesses with two faces. One of a child regarding the future, the other of an old woman wearing a tragic mask rent and bleeding from parturition who strains to read our fortune in the stains of our aleatory past.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“That’s what literature must be, in order to mean anything: an act of levitation over the page, a pneumatic text without any point of contact with the material world.”
― Cotter Sean, Solenoid

“Dacă n-ar fi fost visele, n-am fi știut niciodată că avem un suflet. Lumea reală, concretă, tangibilă ar fi fost tot ce este, singurul vis permis nouă, și pentru că singurul, incapabil să se recunoască pe sine drept vis. Ne îndoim de ea pentru că visăm.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nicio importanță în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiții și nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenând cu „sensibilitate și talent” uși care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o șansă unică, sau poate șansa tuturor celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minți așa cum îmi apar ele în șirul nesfârșit de seri în care, pe când se-ntuneca progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii și arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafața lui palate și lumi ascunse, ce nu se arată niciodată celor care aleargă în labirint, obsedați de bucățica de brânză, fără o clipă de repaos, convinși că asta-i tot ce li s-a sortit în lume și că dincolo de pereții albi și curbi nu mai este nimic.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“We ought to have a sensory organ that can tell sign from coincidence.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“...cu fiecare dragoste trăiești altă realitate.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Erau frumoși (ochii Irinei n.m.) nu cum ai spune: o floare e frumoasă, sau: un copil e frumos, ci cum spui: e frumos că există flori sau copii.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Cum e posibil să existăm? Cine-a comis scandalul și nedreptatea asta? Oroarea asta, abominația asta? Ce imaginație monstruasă a învelit conștiința în carne? Ce spirit sadic și saturnin a permis conștiinței să sufere, spiritului să urle-n tortură? De ce-am coborât în mocirla asta, în jungla asta, în flăcările astea pline de ură și furie? Cine ne-a dat brânci din locurile noastre înalte? Cine ne-a-ncuiat în trupuri, cine ne-a legat cu proprii noștri nervi și propriile noastre artere? Cine ne-a silit să avem oase și zgârciuri, sfinctere și glande, rinichi și unghii, piele și intestine? Ce căutăm în mașinăria asta murdară și moale? Cine ne-a legat la ochi cu proprii noștri ochi, cine ne-a astupat urechile cu propriile noștri urechi? Ce avem noi a face cu ciorchinele de celule ale trupului nostru? Cu materia ce curge prin el ca printr-un tub de carne agonică? Ce căutăm noi aici? Ce e batjocura asta? De ce-notăm în acizii ce ne ulcerează gândirea? Protestați, protestați împotriva conștiinței îngropate în carne!”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Nu pot să nu mă întreb dacă străvechile noastre amintiri, cele care ne străbat viața atât de limpezi, pe când mii de alte momente, poate mai importante, ne-au ieșit din memorie, dacă, de asemenea, visele care ne obsedează cu claritatea lor, și care par a fi alcătuite din aceeași substanță cu amintirile noastre obsedante, nu sunt un astfel de joc, un test, o probă pe care trebuie să o trecem în această inexplicabilă aventură a vieții. Poate că bătaia inimii noastre nu-i decât metronomul care măsoară timpul ce ne este dat pentru aflarea răspunsului. Poate că e vai de noi dacă am ajuns la ultima bătaie și n-am înțeles nimic din imensul puzzle în care trăim. Poate că, dacă-am afla rezolvarea și-am da răspunsul, am fi eliberați din celula marelui penitenciar, sau măcar am urca un nivel al său spre eliberare. Șoricelul alb care aleargă pe culoare de plexiglas nu știe că i se testează memoria, el doar își trăiește viața. Creierul lui nu e capabil să se întrebe: De ce sunt aici? Ce-i cu labirintul ăsta în care m-am pomenit? Oare nu e însuși labirintul, cu simetriile lui, cu bucățica lui de brânză de la capătul celui mai îndepărtat culoar, semnul unei lumi superioare, al unei inteligențe față de care biata mea minte e doar o bâjbâială în beznă?”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“We are all gastropods, soft, sticky creatures pulling ourselves along the earth from which we came and leaving a trail of silvery drool behind. But the snail, a worm that eternally slides along the horizon, lifts into the air, from its soft bivalve back, the geometrical wonder of its spiral shell, seemingly unrelated to the body that produced it in fear and loneliness. We secrete our shell in the sweat and mucous of our skin, in the transparent, scaly flesh of the foot we use to drag ourselves along. Through an alchemical transmutation, our drool turns to ivory and the spasms of our flesh into an undisturbed stillness. We curl around our central pilaster of rose-colored kaolin, we add, in our desperate drive to persist, spiral after spiral, each one wider, asymptotic, and translucid, until the miracle comes to pass: the revolting worm—existing in the life it lives, fermenting in its sins, irrigated by hormones and blood and sperm and lymph—rots and dies, leaving behind the ceramic filigree of its shell, a triumph of symmetry, the deathless icon in the platonic world of the mind. We all secrete, as we live, poems and pictures, ideas and hope, glistening palaces of music and faith, shells which begin by protecting our soft abdomen but after our disappearance live in the golden air of pure forms. Geometry always appears out of the amorphous, serenity out of pain and torture, just as dry tears leave behind the most wondrous crystals of salt.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“the world was new and warm, just out of the oven, and it was all for me!”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Dopo avere letto decine di migliaia di libri, non è possibile non chiedersi: dov’è stata la mia vita in tutto questo tempo? Hai inghiottito alla rinfusa le vite altrui, sempre con una dimensione in meno rispetto al mondo in cui esisti, per quanto stupefacenti tour de force artistici esse fossero. Hai visto i colori altrui e hai provato l’asprezza e il dolce e il possibile e lo spropositato di altre coscienze, che hanno eclissato e spinto nell’ombra le tue stesse sensazioni. E se fossi almeno penetrato nello spazio tattile di altri esseri come te, sei stato però in permanenza raggirato fra le dita della letteratura. Ti è stata sempre promessa, mediante mille voci, l’evasione, e invece ti è stato rubato anche quel briciolo di realtà che è in te. […] Molteplici mondi, mentre il tuo proprio mondo basterebbe a riempire miliardi di vite.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Am crezut întotdeauna că nu poți vorbi despre lucrurile care spun ceva cu adevărat despre tine. Nu față-n față cu celălalt. De-asta scriu în loc să vorbesc. Când ești față-n față, ochi în ochi cu aproapele tău... abia atunci simți zidul de nestrăbătut dintre mințile voastre („cum arată albastrul tău?”, „cum pot simți durerea ta de măsele?”). De asta oamenii și-au spus lucrurile importante prin cărți, căci orice carte presupune o absență, dintr-o parte sau din cealaltă: când e scrisă, lipsește cititorul. Când e citită, lipsește scriitorul. Dispar astfel greața și abjecția de-a pune față-n față judecătorul și condamnatul.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Pe când tramvaiul se-ntorcea alaltăieri în josul Colentinei, în asfințit, îmi amintesc că mi-am ridicat o clipă ochii din cartea lui Strindberg. Am avut în acel moment senzația clară că, dimpotrivă, în clipa aceea mi-am coborât ochii pe pagina cărții sprijinite pe piatra aspră a balustradei unui pod din Stockholm, după ce privisem roată orașul marțial și cețos din jur, ca să citesc mai departe istoria unui om singur dintr-un București improbabil și-ndepărtat.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Mi-a fost întotdeauna frică, frică pură, izvorâtă nu din gândul la vreo primejdie, ci din viața însăși. Am trăit continuu spaima orbului, neliniștea celui care nu aude. Nopțile n-am putut dormi cu adevărat niciodată, căci în clipa în care închideam ochii știam că e cineva-n cameră care mă privește, care se apropie-ncet de fața mea adormită. Cum aveam să mă apăr când simțurile mi se resorbeau, când mă predam lumii enorme? Spaima mea a venit mereu mai ales din faptul că nu știm cum e lumea, că nu știm decât fața ei luminată de simțuri... Am înțeles prima dată atunci că nu fălcile, colții, ghearele, căngile, acele monștrilor bestiali, nu fantasma sfâșierii trupului meu atât de fragil erau sursa neliniștii mele continue, ci golul, nimicul, nevăzutul.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“Why should I be saved, in particular, of all the people on the planet? What is precious in me, what fruit could be picked, and who could do it, from the seed of light that is my consciousness?”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“this hope alone makes him better than those around him,”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“I have always been afraid, purely afraid, with a fear that sprang not from the thought of some danger, but from life itself.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“The line of our life only solidifies behind us, it becomes coherent as it fossilizes into the simplicity of destiny, while the lives that could have been, that could have diverged, moment by moment, from the life that triumphed, are dotted, ghostly lines: creodes, quantum differences, translucid and fascinating like stems vegetating in the greenhouse.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“As a writer, you make yourself less real with each book you write. [...] The despair you feel is that of one who lives in two dimensions and is trapped inside a square, in the middle of an infinite piece of paper.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid

“I understood that life is fear and nothing else, that fear is the substance of our adventures in the world.”
― Cotter Sean, Solenoid

“Esas fotos nuestras, con la película levantada y unos bordes dentados como los de los sellos, son también testimonios: nuestro cuerpo se interpuso certeramente, en algún momento, entre el sol y la lente de la cámara de fotos, dejando en la película una sombra como la que despliega la luna, durante un eclipse, sobre el disco solar.”
― Mircea Cărtărescu, Solenoid