“Văzând în fapta lui jignire, Boierii şi-au ieşit din fire: „Vecinu-i fire prost crescută, Un farmazon, un om năuc: Bea roşul vin ca un haiduc, La doamne mâna nu sărută, Doar da şi nu, nicicând poftim” - îl osândiră unanim.
În satul său, pe-aceeaşi vreme Un alt boier sosi-n vecini, Stârnind aidoma dileme La moşierii cei meschini. Vladimir Lenski se numeşte, Direct din Gottirsgen soseşte: Frumos şi tânăr şi poet, Lui Kant discipol, interpret, El din Germania ceţoasă Aduse roadele ştiinţei — S-aline greul suferinţei; Fiinţă-aprinsă, curioasă, Cu negrul păr adus pe spate Vorbea cu foc de libertate. Adică francmason, aici în sens de liber-cugetător. Ferit de tina infamiei, Cu sufletul cuprins de-ardoare, Credea-n căldura prieteniei Şi-n duioşie de fecioare. În inima-i ce ignoranţă! — Nutrea statornic o speranţă. Şi-a lumii larmă, strălucire îi răscoleau tânăra-i fire, împodobind ideea-n haină De reverii şi dulce vis; Scruta cu sufletul deschis în viaţă-un scop, în lume-o taină Ce-i frământa adânca minte, …Visând minuni, ţintind nainte! Credea el că un suflet mare Se va uni cu el, odată, Că chipul gingaşei fecioare L-aşteaptă undeva curată; Sau că amicii-s plini de zel Să poarte lanţuri pentru el, Să sfarme-n ţăndări braţul lor Ulciorul clevetirilor; Că-n viaţă sunt aleşi ai sorţii, Prieteni sfinţi ai omenirii, Ce hărăziţi sunt nemuririi, Cu veşnica văpaie-a torţii Şi cu raza ei de înnoire S-aducă-n lume fericire. Revolta şi compătimirea, iubirea binelui avea Şi-a slavei dulce pătimire De june-n sânge-i clocotea. El lira şi-o plimba cu sete Sub cerul lui Schiller şi Goethe Şi sufletu-i vibra patetic, Aprins de jarul lor poetic. Şi-a muzelor înaltă artă N-a ruşinat-o el nicicând. Şi nimeni de semeţu-i gând N-a fost în stare să-l despartă, De dorul sfânt al tinereţii Şi gingăşia simplităţii.”
―
Alexander Pushkin,
Eugene Onegin
