Lecția de gândit
Mi-am format obiceiul să ascult podcasturi în Kosovo. E comod. Descarci emisiunea căutată, îți pui căștile în urechi și, între o plăcintă cu ceai la Trosha (cruasani nu-s!) și birou, reușești să pricepi dacă esența precede existența sau invers. Asta deoarece sunt abonat la The Partially Examined Life, un club de dezbateri amuzante între filozofi care „la un moment dat s-au gândit să trăiască din filozofie iar apoi s-au răzgândit”. Cel mai plăcut e să asculți dezbaterile în drum. Între controlul pașapoartelor și ambarcarea spre Ljubljana m-am lămurit cu ideile existențialiste din „No Country For Old Men”. Dincolo de nori, am înțeles ce are în vedere Sartre prin a acționa în bună credință. Cu monadologia lui Leibnitz m-am distrat la Istanbul. Și tot așa mai departe. Mergem, acultăm…
În schimb, când am deschis manualul de chimie al fiicei mele, cu gândul să-mi ofer umărul de-un caz că e nevoie, am realizat că e scris în chineză. Ieroglifele păreau familiare, dar orișicum indescifrabile. Legătura covalentă nepolară? Aham. Și asta în condițiile când, fiind elev, făcusem meditații la chimie în anticiparea examenului de stat. Ce naiba! Rezolvam probleme cu nemiluita și nu aveam o problemă cu asta. În cele din urmă, chimia nu e decât un limbaj. Floare la ureche. Tabelul periodic al lui Mendeleev e alfabetul. Te lămurești ușor în măsura în care-i cunoști literele. Dar nimic din cele învățate nu s-a înscris pe cortex. Tabula rasa. Informație ioc. Mulțime vidă. De teamă să nu ardă în zadar vreun beculeț rătăcit am închis iute manualul. Nu zic bai, dacă mă înscriam la medicină și, eventual, mă făceam farmacist, probabil că chimia mi-ar fi asigurat pâinea și sarea. Dar, reieșind din ceea ce a fost să devin, utilitatea chimiei a fost realmente zero.
Cu coada între picioare, am concluzionat că e ceva greșit cu modul în care se predau științele în școli. Prea orbește ne încredem în știință. Devenim dogmatici. Învățăm temele pe de rost de parcă ar fi vorba de Tatăl Nostru. Și nu ne alegem cu mare lucru din asta. Poate ar fi mai nimerit să învățăm să gândim?
Căci știința e un fel de paradigmă. O sumă de cunoștințe despre lumea din jur care au valoare de adevăr atâta timp cât cineva nu a demonstrat contrariul. Pe când mergeam la școală, Pluto mai era încă o planetă. Apoi a devenit un asteroid. Acum cică iarăși e planetă. Sistemul nostru solar se contractă și se dilată în funcție de paradigma științifică. Ce-i adevărat în toate astea?
Potcovit de Pirsig și Wittgenstein, sunt de părerea că știința e un uriaș cu picioarele de lut.
Primul picior ține de formularea ipotezelor. Avem o metodă științifică care ne conduce de la lansarea ipotezelor, la verificarea acestora și formularea unor constatări ferme care uneori devin o teorie, alteori anunță necesitatea continuării cercetărilor. Problema, după Pirsig, este că nu știm unde să punem punct. Să zicem că avem o teorie pe care vrem să o demonstrăm. Formulăm o serie de ipoteze. Cum? Pur și simplu ne vin în minte. Două. Trei. Douăzeci. Treizeci. Punem punctul în mod arbitrar fiindcă nimic nu ne mai vine în minte, după care începem să le verificăm rând pe rând. Una adevărată și douazeci și nouă false. Bun. Avem o teorie confimată aici. Și dacă teoria e falsă din cauza că nu ne-am gândit la cea de-a treizeci și una ipoteză? Aparent, știința așa și se mișcă. E nevoie de un Galilei după Arhimede. Un Einstein după Newton. Sunt oamenii cărora le vine în minte cea de-a treizeci și una ipoteză. Și atunci nu zicem că știința a dat greș. Zicem că s-a schimbat paradigma. Se aprobă Legea relativității și se aborgă Legea gravitației. De exemplu, ca-n parlament.
Cel de-al doilea picior ține de procedura de verificare. De la Wittgenstain cetire, un enunț, pentru a fi în mod indiscutabil adevărat trebuie să țină cont de toate posibilitățile. Absolut de toate. Pentru ca propoziția „orice băț de aceeași dimensiune cu o pană e mai greu decât pana” să fie adevărată, trebuie să cântărim toate bețele. Adică nu unul sau două. În condiții de laborator, în schimb, facem teste. Câte? Unul. Două. Patruzeci și nouă. La un moment dat ne oprim căci intuiția noastră ne spune că dacă patruzeci și nouă de teste au ieșit bine, al cinzecilea va ieși la fel. Ceea ce e fals. Ne bazăm convingerea că soarele va răsări mâine din cauza că a răsărit azi, și ieri, și alaltăieri, și tot așa de la începutul timpului. Dar cu siguranță că va veni ziua X (noi nu vom mai fi de față ca să constatăm) când soarele nu va răsări. Fiindcă se va răci. Va deveni un pitic negru. Va face implozie. Și nu va mai exista orizont care să-i ofere astrului cu pricina o suprafață suficient de netedă pentru această operațiune. Și nici nu va mai fi zi, din moment ce va rămâne în continuare doar noapte. Din cauza asta avem de-a face cu „lebedele negre” ale lui Taleb. E vorba de evenimente atât de puțin probabile, încât nu le mai punem la socoteală și ne învățăm să credem că 99.9% este egal cu întregul. Ignorând faptul că impactului lui 0.01% poate fi un cataclism.
Deci atâta timp cât ținem cont de acele 0.01% e OK și cu picioare de lut. Nu mă iau de știință. E bună. Asigură progresul bla-bla-bla și tehnologii moderne din care facem iPhone-uri. Ne place de Jobs, dar dacă uităm cum gândim, Google ne va transforma din oameni în maimuțe cât ai zice pește.
Respectiv, umila mea părere este că ar fi mai indicat să-i învățăm pe copii să gândească înainte ca să-i îndopăm cu formule matematice, valențe și covalențe. Căci nu are nici un rost ceea ce facem cu ei. Normal că atunci când sunt mai copți și tind să se specializeze pe domenii exacte sau umanitare vine și rândul chimiei. Altfel pur și simplu e un exercițiu de memorie. Și e mai plăcut să înveți pe de rost despre „soarele rotund și palid care se ivește printre nori ca un vis al tinereții printre anii trecători”, decât să repeți ca pe o mantra Legea lui Coulomb. Ai auzit de ea? Eu am inventat-o.
