Câinele în ploaie

Țvetaeva către Rilke, în 12 mai 1926: „Rainer, le bonheur, le ravissement le plus pur, le front contre le front du chien, les yeux dans ses yeux, et le chien étonné, déconcerté, flatté (ce genre de choses n'arrive pas tous les jours!) qui gronde. Alors, on lui ferme la gueule des deux mains – il serait capable de mordre, de simple émotion! – et l'on embrasse. À perdre haleine”. Și-ți amintești violent de noaptea aia de acum șapte-opt ani când te plimbai prin Cisnădie, după două sau trei zile de băut suicidar, și în piața centrală din fața primăriei te-ai apropiat de câinele care te privea cu ochii lui tata, ai îngenuncheat lângă el, i-ai luat capul în palme și l-ai sărutat pe ochi, el a încremenit așa, de spaimă sau de surpriză sau știind, și ați rămas așa o vreme nedefinită în ploaia care cădea cum cad toate ploile peste oamenii și câinii care fraternizează – îmbibată, adică, până în fiecare picătură de o nesimțire tipic și profund umană.