Păcală la şcoală

Am dat astăzi, într-o antologie de proză populară românească, peste o poveste veche, pe care aproape o uitasem. Despre un fel de Păcală care-i făcea farse unui popă lacom. O citisem sau o auzisem undeva, am mai pus ceva de la mine şi prima dată i-am spus-o soră-mii. I-a plăcut aşa de mult, încît i-am repetat-o şi unui ţînc din vecini, prieten cu soră-mea. Povestea prindea teribil, am tot spus-o în copilărie, uneori şi la cerere, stîrnind hohote de rîs… 

Bun, acum trece timpul şi, pe cînd eram la master, cum aveam destulă vreme de pierdut şi parale puţine, am fost nevoit să lucrez un semestru ca profesor. La gimnaziu. Şi mă roagă la un moment dat o doamnă învăţătoare să-i ţin locul pentru o zi, că pleacă din localitate cu nu mai ştiu ce treabă urgentă. Ăia mici, o minune faţă de ăştia de la gimnaziu. Cuminţi, ascultători, curioşi – nici să crezi că există aşa elevi. Plastilină. Am făcut cu ei citire, matematică, desen, mă rog, tot ce trebuia. Către sfîrşitul orelor, ca răsplată pentru comportamentul lor grozav, am început să le spun copiilor povestea cu popa. După cîteva minute, erau în delir, se tăvăleau de rîs, li se topise peisajul din jur. Numai ochi şi urechi, mă ascultau ca pe-un Dumnezeu pontos. Am plusat, am mai întregit povestea, am gesticulat, am jucat dialogurile, m-am dat în spectacol. Nu cred să fi avut vreodată o audienţă mai fascinată. Cu excepţia unei fetiţe din prima bancă – parcă o văd şi acum –, care, e drept, mă asculta cu sfinţenie, însă rîdea şi nu prea, îşi ţinea faţa înroşită în palme şi mai pufnea din cînd în cînd. În timpul poveştii, nu m-am lăsat influenţat – nu poţi fi interesant pentru toată lumea –, însă la final, m-am dus la fetiţă şi i-am spus: „Îmi pare rău că nu ţi-a plăcut povestea”. „Ba mi-a plăcut”, a zis ea, dar cumva nu din toată inima. „Tata ei e preot!”, mi-a dezlegat misterul un băieţel isteţ, care tocmai ieşea pe uşă.