7 zile în Sardinia (II)

A doua parte a călătoriei mele sarde din perioada 29 septembrie-5 octombrie. Introducerea e necesară mai ales pentru a aminti postarea de ieri, cu primele două localități în care am avut prezentări de carte. Mai jos, următoarele două: Nuoro și Neoneli.

Nuoro (luni, 31 septembrie)

Altă călătorie, în jurul prînzului, între Pozzomaggiore și Nuoro. Ritualul de care m-am atașat deja: lecții de română pentru Francesca, predate de Ileana. Au trecut la verbe, iar Ile mă transformă și pe mine în învățăcel. De ce să dea meditații doar pentru un elev? Francesca trebuie să conjuge „a fi”, se descurcă foarte bine. Eu nu scap de „essere”. Io sono, încep să apară munții, tu sei, trecem pe lîngă un nuraghe pe jumătate dărîmat, lui/lei è, alte cîteva fichi d’India de-a lungul șoselei, noi siamo, remarc astfaltul care, n-o să se supere Ile și Francesca pe mine că divulg, mi-e destul de familiar, căci din cînd în cînd apar și-aici gropi, voi siete, mă gîndesc că terenul ăsta pustiit din loc în loc, cu ierburi cumva cenușii, face parte din farmecul Sardiniei, creează o atmosferă pe care n-o s-o uit curînd, loro sono…

Noi siamo, iată, în Nuoro. Oraș de munte tipic. De astă dată nu mă înșel, e mare. Unul dintre cele patru orașe mari ale insulei, aflu un pic mai încolo. Și tot ceva mai încolo, înainte de a intra la un post de radio local, ne întîlnim cu gazda noastră, Pier Franco, de la Libreria Mondadori. Ghid improvizat, pe platoul pe care ne aflăm așteptînd intrarea la radio, ne prezintă muntele din față. Cum se numește? Il Monte, zice. Și zîmbește. N-are, printre locuitorii din Nuoro, un nume. Il Monte. Mai important e că undeva, într-un punct indicat de degetul lui Pier Franco, dar nimic mai mult decît un vag acoperiș printre copaci pentru noi, se află casa în care s-a născut Grazia Deledda. Premiul Nobel pentru Literatură în 1926. Nuoro.

În librăria lui Pier Franco, mai exact pe terasa de deasupra ei, în timp ce beau o băutură verde și răcoritoare, o altă plăcută reîntîlnire: Evelina Parodo, redactor la Aìsara, care locuiește în Nuoro. Ne-am întîlnit în cîteva rînduri pînă acum, în anii trecuți. Îi tot promisesem, la fel ca Francescăi, că data viitoare voi ști italiană. Așa că primul lucru, după salut, e să dau din umeri, jenat, să-i explic că nu, încă n-am avut timp. Data viitoare. Deși, la drept vorbind, un pas înainte am făcut deja: am învățat verbul „essere”… N-am învățat, în schimb, să-mi țin gura, fie și pe românește. Așa încît, relaxați fiind, pe terasă, sub soare, cu acoperișuri de clădiri vechi dinaintea ochilor, mă trezesc mai patriot decît e cazul și afirm sigur pe mine însumi: pizza românească e mai bună decît cea italiană. Nu mai povestesc indignările, nici încercările mele patetice de-a da înapoi. Totul se lasă cu o amenințare: diseară mîncăm pizza la cel mai bun restaurant din oraș. Așa, ca să mă-nvăț minte!

Manifestarea nu atrage, pentru a doua oară după Sassari, un public foarte numeros. Tot vreo 20 de participanți, probabil. Însă, în mod cert, procentajul de spectatori realmente interesați de ceea ce se întîmpla în fața lor a fost de 100%. Iar asta s-a văzut la final, cînd absolut toți cei prezenți au cumpărat măcar cîte o carte, dacă nu pe amîndouă. Iar eu am semnat cuminte. Deși au fost clar mai puțini oameni decît în Pozzomagiore, am scris dedicații pe tot atîtea cărți. Plus o dedicație specială pentru Pier Franco: „A Pier Franco e alla sua libreria, un posto in cui sia gli scrittori, sia i lettori si sentono meravigliosamente”. Nu, n-am învățat italiană în cîteva ore. I-am șoptit lui Ile la ureche în română ce vreau să scriu, iar ea mi-a dictat, tot la ureche, fiecare cuvînt.

Să mai spun că asta se întîmpla în restaurant, în timp ce mîncam cea mai bună pizza, fie ea italiană sau românească, de pînă atunci? O spun. La fel cum trebuie să spun că, a doua zi, înainte de a o apuca din nou la drum, am fost invitați acasă la Evelina. Și am luat masa (evident, cred că deja începe să devină inutil să repet: una perfect sardă) pe terasa imensă a apartamentului părinților ei, o terasă plină de flori, arbuști ș.a.m.d. Iar eu m-am străduit să fac convertiri și-n Sardinia la noua religie a țigării electronice. Evelina s-a bucurat că scoate aburi care seamănă cu fumul țigării normale și, de dragul părinților care insistau, a zis că va lua în calcul trecerea de la fumat la „aburit”. Suna, într-adevăr, a un fel de aburire. Una foarte drăguță. Dar convertirea, am simțit-o pe loc, eșuase… Și-apoi, am plecat spre Neoneli.

Neoneli (marți, 1 octombrie)

Substantivul. Merge. Simpatic substantivul. Kilometri buni, zeci de kilometri de substantive. Numai că, la un moment dat, vrînd-nevrînd, ne împiedicăm în genuri. Neutru? De ce neutru? Și eu, și Ileana ne întrecem în încercări de explicații. Un nor, doi nori. Perfect. Dar pod? Un pod, doi podi! Un ou, doi oi! Nicidecum. Poduri. Ouă. Fie, dar atunci de ce nu ouri? Eșuez lamentabil ca profesor de română pentru Francesca. Ileana se descurcă tot mai bine, în schimb. Din fericire. Deși, la intrarea în Neoneli, neutrul încă rămîne un inamic al editoarei mele.

Mai întîi, un hotel fabulos. Prima oprire, înainte de a intra în satul propriu-zis. Trecem printre niște stînci perfect desenate, ca în studiourile Buftea. Mă rog, MediaPro. Nu exagerez deloc: am avut permanent senzația că șoseaua trece printr-un tablou, peisaje care te lăsau cu gura căscată. Și-apoi, hotelul. Pierdut în munți, la kilometri întregi de civilizație. Superb. Și o mulțime de capre în jur. Doi proprietari simpatici foc, seara am stat cu ei la un ceai. Se ocupau singuri de hotel, toată mîncarea era naturală, bio, produsă de ei înșiși. Iar noi ne-am nimerit să fim singurii oaspeți în ziua cu pricina.

Și-apoi, Neoneli. Un sat de 700 de locuitori, din care doar vreo 500 adulți. Și, printre ei, aveam să aflu curînd, o româncă. Dar încă nu sîntem acolo cu povestirea. Un sat superb, ca acasă, dar un „acasă” al copilăriei, transformat de nostalgie într-o poveste. De fapt, acasă la Francesca. Satul ei de baștină. Părinții ei, Maria și Mario. Maria, elegantă, aristocratică, extrem de primitoare. Mario, mucalit, comunicativ, foarte plăcut. Senzația că stai de vorbă cu niște gospodari adevărați, în sensul livresc al cuvîntului. Oameni care fac totul să iasă perfect. Și, în timp ce lucrează pentru acea perfecțiune, mișcările lor sînt de asemenea perfecte. Dar revin ceva mai încolo. Căci mai avem și-o prezentare a cărților de descris.

Cîți oameni pot fi prezenți la o prezentare a unor cărți semnate de un scriitor român, într-un sat cu 500 de locuitori adulți? Primarul, unu la număr. Părinții Francescăi, s-au făcut trei. Și-apoi? Și-apoi. Sala, foarte mare, a bibliotecii îți dă senzația că sînt mult prea puțini oameni. Așa că începi să numeri: trei, adjudecați deja. Patru, cinci… Douăzeci și cinci. Și îți spui că e bine. E bine și-așa. Pînă cînd începi să gîndești în procente. 25 din 500. 5%. Bine, hai, din 700. Bine, hai, vreo 3%. Cum ar fi să-ți vină la o prezentare de carte 3% din locuitorii Iașiului, spre exemplu? 10.000! Te apucă un zîmbet prea larg, ai luat-o cu imaginația pe cîmpii, dar trebuie să te întorci rapid, să-ți vezi de lungul nasului. Pentru că manifestarea începe.

Din nou întrebări despre România, în general, dincolo de ceea ce pot eu oferi literar pe subiectul ăsta. Și-o mică amărăciune, pe care nu mă abțin s-o discut, chiar dacă nu revoltat, chiar dacă doar prin sugestii, cu publicul: cu cîteva minute înainte de începerea manifestării, am aflat că singura româncă din Neoneli a refuzat să vină. Nu s-a scuzat, n-a invocat nici un motiv fals. A refuzat să vină pentru că nu vrea să i se amintească în nici un fel de România. O țară pe care ține s-o uite cu totul, să uite și limba dacă se poate. O atitudine pe care nu pot să nu mi-o amintesc de-a lungul discuției. Și, firește, prin cîteva sugestii, fabule mai degrabă, să încerc s-o taxez, în felul meu. Dar e prea frumos Neoneli ca să-mi permit să rămîn sub impresia asta…

Faptul că scriu pe blog îmi împiedică iarăși povestea. Cinci paragrafe deja numai în Neoneli. Și, adunîndu-mi ideile, știu că ar mai fi vreo douăzeci. Asta dacă mă limitez la esențial. Dar nu e loc nici măcar pentru esențial. Pe repede înainte așadar: alte cîteva semnături pe cărți, o promisiune simpatică a unei viitoare cititoare: am cumpărat cărțile pentru că m-ați convins prin ce ați discutat, dar Doamne ferește să mă dezamăgească!, întoarcerea la hotel, o seară cu un cer exact ca-n copilăria mea, ceaiul cu cei doi proprietari ai hotelului, care vorbesc extrem de frumos despre niște români ce au lucrat la ei în urmă cu ceva vreme, o nouă masă sardă, cu mult-prea-de-toate, noapte cu somn total, perfect odihnitor, dimineață călduroasă, Francesca venită după noi cu mașina și… Stop. Căci urmează o vizită într-o rezervație.

De fapt, nu știu unde începe rezervația. E doar un semn pe drum, care indică faptul că de-aici pornim în aventură. Aventură? Da, mă asigură Francesca, safari de-a dreptul. O să vezi. Mistreți și cerbi pe lîngă tine. O să văd. Peisajul este însă același, nu s-a schimbat nimic de cînd am trecut de semn. Dar „același” e doar un alt cuvînt pentru „superb”-ul de mai sus. Aceleași stînci. Aceiași stejari de plută, o mulțime. Cum se „recoltează” pluta? Nu vezi? Trunchiuri dezgolite de copaci. În cîțiva ani coaja se reface. Coaja e pluta. Iar pluta e unul dintre principalele produse de export ale Sardiniei. Stejari de plută, păduri întregi de stejari de plută. Și-apoi, printre ei, doi cerbi. Care fug de noi, în timp ce ne apropiem cu mașina. Safari, nu-i așa? Drumuri de safari, peisaj cum n-am mai văzut, mașină, cerbi. Doar că, în loc de puști, avem aparate foto.

Și-apoi, în față, drum blocat. Ne apropiem cu mașina. O mulțime de mistreți, care nici nu ne bagă în seamă. Coboară Ile, cobor și eu. Abia văzîndu-ne pe noi, mistreții o iau la goană. Mașinile nu-i interesează, nu prezintă nici un pericol. Creaturile alea pe două picioare însă… Dar i-am fotografiat. Mă simt împlinit. Un fel de safari. Am văzut și mistreți, am cu ce să mă laud. Fără să știu, la momentul acela, că pe drumul de întoarcere aveam să văd alte cîteva zeci. De astă dată, nederanjați nici măcar de creaturile pe două picioare. Alergînd pe lîngă noi, cu noi, dacă am fi vrut. Zeci de alți mistreți. Stejari de plută. Stînci golașe, ca un fel de pictură. Un indicator cu Neoneli pe el. Neoneli din nou. Casa părinților Francescăi din nou. Prînzul.

Opt paragrafe. Mai am puțin. Două, maximum trei. Sau vedem. Primul dintre ele: clar, nu mai vorbesc despre prînz. Deși… Trebuie să amintesc măcar atît: prînzul, într-un fel de cămară încăpătoare, de fapt cea mai potrivită cameră pentru a lua masa. Cu un cuptor imens lîngă noi, cu jar mocnind. Deasupra, agățate de-o grindă, cîteva șolduri de porc – cum să le numesc altfel dacă asta sînt? Din care se taie subțire ceea ce numim și noi, pentru că n-avem cum să-i spunem șuncă, prosciutto. Dar se taie numai după ce atîrnă acolo, pe acea grindă, vreo doi ani. Și, cum să spun?, e cu totul altceva decît ceea ce cumpărăm de la supermarket, cînd ni se face poftă de-o mîncare italiană.

Ziceam că nu povestesc despre prînz, nici măcar preț de-un paragraf? Iată-l pe-al doilea deja: prosciutto și diverse, atît de diverse alte aperitive. Apoi, paste sarde, exclusiv sarde: arată ca bobul de orez și sînt făcute manual. După ele, mistreț. Și gata, sper, gata. Să vină, eventual, desertul. Nu, mai întîi, purcelușul de lapte făcut la cuptor, pe o tavă. Sînt în Sardinia, iar purcelușul de lapte e esențial. Inevitabil. Foarte gustos. Și-apoi, o grappa? Sigur, merge o grappa. Dau pe gît. Zic: „Tescovină, dar mai bună”. Iar Mario zîmbește larg: „Cum?!”. „Tescovină, așa-i zice la noi. Dar mai bună.” Tescovină – cuvîntul face furori. Iar Mario ia un marker și scrie pe sticlă: „Tescovina”. Apoi, la sfatul meu, pune și căciulița pe ă. Îi place la nebunie cuvîntul. Și, pentru că e un mare povestitor, îmi spune că în sardă se numește abbardente, ceea ce s-ar traduce prin apă fierbinte. Sau, iar de-aici începe povestea, filuferru. Fir de fier. Sau sîrmă. De ce? Pentru că în anii șaizeci ai secolului trecut a fost, pentru o perioadă, interzisă. Iar oamenii o ascundeau adînc în pămînt, ca să scape de controale. Și o legau cu o sîrmă lungă, cît să ajungă pînă la suprafață. Filuferru.

Apoi, după o tescovină, un desert, o grappa, alt desert, o abbardente, o poveste, și-un filuferru, trecem pe o terasă, sub o cortină de viță-de-vie. Și-ajungem la mirto, adevărata băutură tradițională sardă. Făcută din mirt și alcool – la fel cum la noi se fac vișinata sau afinata. Doar că, firește, florile de mirt sînt ingredientul sard. Și-ncep alte povești. Mai întîi eu, care mă apuc, habar n-am de ce, să vorbesc despre socată. Trec minute bune pînă ne înțelegem, pînă aflu denumirea italiană (sardă?) pentru soc, anume sambuco. Și despre singura lui întrebuințare: frunzele sînt folosite pentru a crea un fel de mătură cu care se curăță cuptorul pentru pîine. Miroase grozav, îmi spune Mario. Cînd simți mirosul ăsta în aer, știi că cineva din sat coace pîine. Iar pîinea capătă ceva din gustul acela. Am mîncat peste măsură, dar mi-e brusc poftă de-o felie de pîine sardă, proaspăt scoasă din cuptorul curățat c-o mătură făcută din sambuco.

Vizitez grădina, mănînc smochine culese cu mîna direct din pom, mîngîi porcul din coteț, Ileana îl compătimește, îl vede deja prosciutto, filosofăm despre destinul porcului, fix porcu în sardă, Mario îmi spune să mă uit în zare, căci se vede marea, deși or fi măcar o sută de kilometri pînă la ea, eu mă uit și zic c-o văd, dar nu-s deloc convins că pata aceea albastră, ușor diferită de albastrul cerului, e chiar marea, revenim pe terasă pentru un ultim pahar de mirto, iar Mario conchide (rîzînd cu poftă și știind că n-am cum să mă supăr pe asta): „Știi cum sună limba română pentru mine? De parcă aș auzi doi sarzi discutînd la beție. Nu-i înțeleg mai deloc, dar știu că vorbesc în sardă”.

Nu-i chiar o concluzie, dar discuțiile se sting treptat. E după-amiază deja, trebuie să plecăm spre următoarea destinație. Samugheo. Unde, se va vedea în următoarea postare, lucrurile au mers altfel decît pînă acum.