John Doe Petrică

Nu-s vreun campion al ciclismului, dar nici pensionar nu mă consideram încă. Chiar şi după o iarnă de mai mult stat în casă, pot, de exemplu, pedala peste o oră întreagă, la o viteză decentă, fără să cobor de pe bicicletă pentru a-mi trage sufletul. Am verificat zilele trecute. Adevăr incontestabil şi demonstrabil. În seara asta, însă, mi s-a întîmplat ceva ce m-a pus pe gînduri.

A fost aşa: eram pe malul Bahluiului, pe pistă, şi mă grăbeam spre casă, după un tur pînă în capătul zonei industriale. Deja se întunecase, pornisem dinamul şi mă deranja îngrozitor zgomotul de rablă al bicicletei mele şi mirosul de cauciuc ars. Mi-am promis să-mi cumpăr o lanternă. Plus un claxon, pentru că mi-au obosit buzele să tot strig „pardon" şi „scuze" babelor care se plimbă agale — în grupuri de cîte două-trei, de-a latul, uneori ţinîndu-se de mînă — pe pista de biciclete, ca şi cum aceasta le-ar fi fost construită cu dedicaţie. Pedalam de zor, fentînd din cînd babele, cînd cutezării alergători, cînd alţi confraţi biciclişti. După ce am depăşit o zonă mai aglomerată, între Podu Roş şi Podu de Piatră, chiar prinsesem viteză. Atmosferă frumoasă: aer răcoros, neoanele luminau feeric apa jegoasă a rîului prin care, cu puţină imaginaţie, fie îţi puteai închipui mişunînd peşti cu trei picioare şi coadă de şobolan, fie, eventual, mai pozitiv, că umbli lela pe malurile Senei.

Şi-a apărut Petrică (pentru mine Petrică e un numele românesc ce înlocuieşte anonimul John Doe al americanilor; îl folosesc din copilărie, de cînd mama a vizitat  o vecină din capătul celălalt al satului, ca să-i ceară nu ştiu ce nemaivăzută sămînţă de flori; vecina a plecat să-i aducă preaminunatele flori şi a lăsat-o în încăpere cu un copilaş înfăşat într-o pătură — în vîrstă de cîteva luni, bănuia ea — pe care a început să-l drăgălească: „Vine mama acu', 'mumosule, să nu plîngi… Ia zi, cum te cheamă pe tine?"… Iar acesta a răspuns cu glas răguşit, de fumător înrăit: „Petrică!").

Cînd l-am observat, Petrică — un ins slăbănog de aproape doi metri, îmbrăcat în trening de manelist — alerga la un metru în spatele meu. Faza-i că m-a depăşit scurt, pe pista paralelă, fără probleme. Am băgat viteza a patra, mi-a strîns puterile şi-am băgat în pedale maximum din ce pot pentru a-l ajunge. Cînd Petrică a simţit peste umăr, în spatele lui, zgomotul de rablă al bicicletei mele şi mirosul de cauciuc ars, mi-a  dispărut din faţă aparent fără urmă, cu viteză de struţ sud-american, făcîndu-i în ciudă nefericitului de mine, Wile E. Coyote.

Ok, l-am găsit peste vreun kilometru, cu limba scoasă, aproape leşinat pe o conductă de termoficare. Dar, totuşi, eu eram pe bicicletă, iar el, pe jos.