În vie…

Am fost astăzi acasă. Pe fugă, ca de obicei. O văzută, o mîncată şi-o venită. Cînd am ajuns, am vorbit cu mama şi am întrebat unde e tata, pe care nu-l vedeam. Cică lucrează în grădină. M-am dus în spatele casei şi l-am zărit departe, în vie, pe bucata pe care am sădit-o împreună cu vreo 20 de ani în urmă (şi el mă asigura: „Să vezi tu ce vin o să iasă din butucii ăştia!") . L-am strigat. Nu m-a auzit. Pe măsură ce mă apropiam, aproape că nu-mi venea să cred: cînta. Cînta şi era în cîntecul lui un soi de durere la bască vecină cu Zen.

A tresărit cînd l-am îmbrăţişat şi m-a atenţionat că să am grijă: e murdar de pămînt. „Las-o mai moale, zic, ce te  chinui pe frigul ăsta?" Mi-a răspuns vioi, şmecheros: „Ce dracu' să fac, tată, c-am ieşit la pensie, ce alte griji să am?". Griji s-ar mai găsi, că am avut în ultimii ani, toţi din familia noastră, o perioadă nu tocmai grozavă din anumite puncte de vedere. El, însă, găsise motive de a cînta.

Şi-am avut brusc impresia că totul e bine, că trăim în cea mai bună şi frumoasă lume posibilă.