Bogdan Lypkhan - „Wishing Light” (Fractalia, 2017)

Versete laconice, ce țintesc în „miezul problemei”, perforând vintrele machiste și fuzelajul oricărei stime de sine masculin-dominante („acei tineri puternici/biologici/nu/ca mine” – p. 87).

Un redutabil (și caritabil) concert al disergiei virilice sub aspect temporal, căci poetul s-a ramolit, iar snaga nu mai circulă prin instalație ca altădată („cînd te-am futut/nu apăruseră/încă/supermarketurile” – p. 91; „nu m-ai ales ca bărbat/aceasta este foarte clar/îți plac/spermoșii” – p. 53).

O atmosferă nosferatică, asezonată cu stoguri mițoase cu iz de flower (și luzăr) power („cînd pădurile noastre/pubiene/vor sta pe deplin/liniștite/una lîngă alta/va însemna că/totu-i perfect” – p. 77) și cu vestigii explicite ale unei (auto)sabotări plurivoce („...sînt un bukowski/fără pulă” – p. 107).

Din volum nu lipsesc însă episoadele idilice (cu perdea) și mirajul (nu atât de erotic, pe cât de tandru) al salvarii („într-o bună zi/Dzeu/va teleporta/spre mine/iubire//o barcă/ireal de albă/cîndva” – pp. 116-117).

Citind dintr-o suflare, gândul mi-a zburat inopinat la punkiștii trupei The Offspring și-al lor [No] Self Esteem, deși (judecând după competențele sportive precoce) aș fi preferat hitul tocilăresc al celor de la Fountains of Wayne – Stacy’s Mom [has got it goin’ on].

 

: :

 

„looking for the green

light

ca Gatsby

așa priveam

spre camera ta

cu plasă de țînțari

verde”