Ilya Kaminsky - „Republica surdă” (Max Blecher, 2021)

O miniproză sagace și chinuitoare, prin care autorul zugrăvește fresca lucidă a unei lumi pe cât de agresivă și înfiorătoare, pe atât de reală și de proximă. Din ea renaște o categorie umană (extinctă în (sub)conștientul colectiv), ai cărei indivizi acefalici, echipați cu arme de... toate culorile și c-o dârzenie „justificată”, pârjolesc totul în calea lor, cu scopul de a „proteja libertatea” cetățenilor în ale căror case și suflete pășesc cu bocancii. E ca un curs informal de Biopolitică aplicată, în cuprinsul căruia se menționează că subiecții/soldații au fost supuși unei morfoze abrutizante, dar sunt în regulă, deoarece nu suferă de PTSD.

Manifestându-se în spiritul teoriei ce afirmă că masele sunt lipsite de judecată (în sensul că fiecare participant din mulțime mimează o anumită conduită din solidaritate cu imago-ul în fața căruia capitulează pentru a fi iertat și învestit cu drepturi discreționare, pe motiv că au fost decretate de Marele Conducător și nu fiindcă acestea le sunt sincerele intenții), invadatorii nu cunosc teritoriul și nici oamenii pe care-i lichidează, avântați de un tribalism etnic, în numele echității rasiale. Insurgenții ripostează pe măsură, în acordurile surde ale unei compasiuni pentru o revoltă de care se vor dezice în fața celor care au preluat cu forța hățurile puterii – căci fără disimulare viața e pustiu.

 

Și totuși, în unele nopți

Țara noastră s-a predat.

 

Peste ani, unii vor spune că toate astea nu s-au întâmplat; prăvăliile

erau deschise, noi eram fericiți și mergeam să vedem spectacole

de marionete în parc.

 

Și totuși, în unele nopți, orășenii fac luminile mai mici și îi învață

pe copii limba semnelor. Țara noastră e scena: când e patrulă,

noi stăm cu mâinile-n sân. Nu-ți fie teamă, un copil le face semn

copacului și ușii.

 

Când e patrulă, bulevardele se golesc. Aerul se golește, dar nu de

scârțâitul sforilor și de pocnetul pumnilor de lemn în pereți.