Raluca Feher's Blog, page 33

Manelele și războiul cu Iranul

Americanii au făcut un pact cu rușii și cu evreii, îmi spune șoferul. Mi-a mai povestit înainte că îi plac manelele, s-a definit ca fiind Cioară, adică știți dumneavoastră ce și că îl înebunesc fetele ăstea de umblă cu fundul gol, pe vremea lui nu se îmbrăcau femeile așa, cum să te miri că te ia unul la ciocane?

Revenind, americanii le-au zis evreilor să-l lase dracu din brațe pe Dragnea, că se știe doamnă că era omul lor, nu ați văzut că noi cumpăram niște sărăcii de armament de la evrei pe o căruță de bani dar americanii voiau și ei să ne bage pe gât rahaturile ălea de tomăhoucuri, așa că le-au zis lu Israel că gata, s-a terminat și s-au înțeles să-i readucă la putere pe Ponta împreună cu hoții ăștia de la liberali, că tot hoți sunt, dar hoți mai mici, ei nu au avut atâta timp să fure ca ăștiia de la PSD.

Păi și cu rușii?

Moldova doamnă, își înfige mâna în claxon ca și cum ar îndrepta țeava unui tun sonic care ar trebui să atomizeze mașina din față, cretinuuuule, adaugă în timp ce trecem pe lângă mașina condusă de o duduie cu buze enorme ca paginile zdrențuite ale unei biblii muncite de mâinile credinciosului, uite-o pe proastă, ce să-i mai ceri?, se întreabă. Cum să-ți faci botul ăla, cine te vrea așa, eu sunt cioară doamnă, îmi plac manelele dar așa ceva, buze d-ăstea siliconate, cioc, cum să vrei să pupi așa ceva?

Ce spuneam? Moldova doamnă, nu ați văzut că acolo au bătut palma americanii cu rușii și cu evreii, vă spun că mi-a zis mie la un moment dat un bărbat pe care l-am dus de pe la un minister ceva, mi-a zis că Israelu, dacă se întâmplă ceva cu arabii din jur, se va muta în Moldova, e cam aceeași suprafață, Moldova va fi noul Israel. Mă rog, acum au făcut americanii pact cu rușii ca să-l scoată pe Plahotniuc ăla, adică ce credeți că nu este nicio legătură între închiderea lui Dragnea și fuga lui Plahotniuc? Și evreii, care erau și ei băgați acolo, tot cu Plahotniuc și cu masoneria, au cedat, că u nevoie de americani că acum vine războiul cu Iranul, că ați văzut cu minele ălea.

Eu sunt vulpe bătrână, e clar că iar se întâmplă ceva mare, vă spun doamnă. Se întâmplă ceva mare.

Dacă îmi mai spune că nu e întâmplătoare extrădarea lui Assange în State și că pe Khashoggi l-au căsăpit Mossad, CIA și FSB, poate cu puțin MSS, io cred.

Manelele fac bine la creier.

Să am un metru cub de bani,

Ca să moară ai mei dușmani.

Încălzirea morală globală

Aseară Octavian a spus că 13.000 de oameni mor în fiecare an otrăviți de aerul din București. Apoi un băiat a povestit că biologii sunt înspăimântați de prăbușirea cu 40% a florei. Sau faunei. Sau a florei și faunei. Apoi Adelina ne-a încurajat să nu mai luăm mașinile către serviciu și Adrian ne-a sfătuit să dăm în judecată autoritățile atunci când încalcă legea, să dăm idei parlamentarilor și să impunem agenda statului și eu am plecat fericită că niște oameni nu se gândesc la rate ci la vulpi, albine, turbulențe și la marea care va înghiți imperiul lui Mazăre și nudibarul de la 2 Mai. Și în mașina care mă ducea către casă, șoferul mi-a spus că banca l-a trecut la rău platnici pentru că a întârziat o lună cu plata ratei la credit și că nu poate să fie scos de pe lista neagră decât prin decizie judecătorească și că nu se poate însura pentru că astfel, el fiind un pirat luat la ochi de bănci, îi va scade scoringul partenerei, așa că preferă să-și ia împrumutul acum pe numele ei și să aștepte cu nunat, și mi-a mai zis că e plătit cu salariul minim pe economie, dar știți ce doamnă, foarte bine, dacă aș fi plătit cu mai mult ar trebui să plătesc taxe și eu nu vreau să dau nimic statului ăsta care nu-mi oferă nimic, oriunde am de-a face cu el trebuie să plătesc, doar că intru pe ușă și trebuie să dau bani, doar că stau de vorbă cu o funcționară scot un milion. Dar sunt și oameni buni, sunt, ca doctorița cu nume străin care a fost jignită când după operație am vrut să-i dau bani, am vrut să-i bag în buzunar un milion jumate, termină că mă jignești-mi-a zis, dar nu am mai mult, câștig salariu minim pe economie, i-am spus. Ea însă m-a oprit și mi-a zis că e plătită pentru asta și știți câți oameni sunt ca ea, rezidenți care aleargă și sunt munciți și vai de ei care nu mi-au luat un leu dar sunt și d-ăștia ca doctorul Rădulescu, se oprea lângă pat și se freca pe burtă, i-am spus doctoriței cu nume străin că doctorul Rădulescu are mâncărimi în zona buzunarului și ea i-a spus, mă scuzați pentru expresie, morții mă-tii Rădulescu, nu te mai apropi de pacienții mei. Îmi crește inima în piept când văd că au început și la noi să fie oameni de omenie.

În București mor în fiecare an 13.000 de oameni otrăviți de aer și mai mor alte jde mii uciși de ciuma corupției și virusului ticăloșiei și niciun ocean nu poate înghiți zgârie norii în care s-au cocoțat impostorii, târfele și baronii buhăiți, dovada neputinței noastre să nu luăm mașina la serviciu și să selectăm deșeurile și să ne gândim la viitor.

Încălzirea morală globală deșertifică câmpiile empatiei și stârnește tornade care smulg acoperișurile bunei-cuvințe, geaba vorbim de polenizare, peturi și pesticide, până să ucidem planeta, o să crăpăm toți încleștați într-o gigantică bătălie pe oferta de hârtie igienică, 8 suluri la numai 12.99, de la Lidl.

Și uite așa, s-a fiert fasolea, cum zicea tata că zicea bunicu, la sfârșitul filmului.

Fă-te frate cu dracul dacă nu ești deja

Doamnă, pe mine nu mă încălzește că l-au băgat pe Dragnea la pușcărie. Frate-miu a făcut 3 ani și 8 luni de închisoare pentru că l-a  înșelat la cântar pe un cetățean, i-a vândut cireșe mai puține, nici măcar asta doamnă, că omu a plecat cu punga de cireșe și a mâncat din ele și apoi a venit înapoi și a zis că nu sunt dulci și că vrea banii dar frate-miu i-a spus că nu poate să îi dea banii că a mâncat din cireșe și omu a chemat poliția și i-a făcut plângere și apoi mama s-a dus și a vorbit cu el și l-a convins să renunțe la acuzații și tipul a zis bine, că știa că a mințit și a văzut că se îngroașă gluma dar dosarul plecase la procuratură și au zis că geaba s-a retras plângerea, l-au condamnat pentru înșelăciune la 3 ani și 8 luni doamnă. Și i-a făcut pe toți, nu a primit amnistie.

Cum să mă bucur eu că Dragnea care a furat milioane ajunge la pușcărie când nimeni nu îi ia banii? Sunt toți mână-n mână și noi ne bucurăm ca proștii, o să iasă în câteva luni Dragnea și o să rămână cu milioanele cum au rămas toți, Năstase și Voiculescu și cine a  mai fost doamnă la închisoare că nu au fost mulți, Udrea și Mazăre și Ghiță ăsta al lui Ponta vedeți că nu e dar fratele meu pentru o mână de cireșe…

Jean Valjean.

Criminalul care a ucis un polițist a fost găsit spânzurat în celulă. Se sesizează procuratura? Nu e primul ucigaș de polițiști care a fost găsit mort în celulă, a mai fost unul în 2017. S-a sesizat procuratura?

Ce se întâmplă cu Darius Vâlcov, ce se mai aude cu jandarmerița Ștefania? Ministrul Carmen Dan prin ce miracol al levitației își păstrează poziția? Ce se întâmplă cu dosarele 10 august, Mineriade, Revoluție? Ce s-a întâmplat la Valea Uzului?

Mașina din spate claxonează isteric. Nu am plecat la timp, am pierdut 0,56 secunde la semafor. Oamenii nu mai au răbdare. Am așteptat 30 de ani să ajungem undeva și suntem tot cu curu pe bordură, într-o benzinărie pe a cărei ușă este lipită o bucată de hârtie pe care scrie: lipsesc 20 de minute.

Oamenii așteaptă să intre Iliescu la pușcărie. Și Ponta. Băsescu și Tăriceanu și cine o mai fi de mers la pușcărie, să meargă domle. Așteaptă ani și ani și ani și răbdarea lor e toată pusă acolo și nimeni nu mai are niciun pic de răbdare pentru nimic altceva. Claxon și urlete, scandal la restaurant, ce-o face domle cu vinul ăla, îl stoarce acum, mișcă-te-n pizda mă-tii mai repede.

Civilizația rurală, a tutunului care arde greu, al fumului de bălegar lăsat peste curți, al tăcerilor înțelepte, al molcomului muget a fost spulberată de modernitatea trasă ca o pereche de pantaloni cu 3 numere mai mici din care fundul, burta și șoldurile se revarsă dizgrațios afară.

Mai jos un fragmentuț din Să nu râzi :((, cartea pe care o lansăm joi, 13 iunie, la Seneca Anticafe. De la ora 19.

Vorbele se rostogolesc lipsite de consecinţe peste noi. Nu schimbă nimic, nu construiesc nimic. Sunt ca nişte autostrăzi greceşti care leagă nimic de nimic, făcute doar ca să fure nişte bani europeni. Există, deşi nu interesează pe nimeni, doar antreprenorul care a băgat milioanele alea în buzunar.

Maică‐mea s‐a închis iar în fortăreaţa asta de vorbe pe care nu mă mai obosesc să i‐o demontez, căci asta ar însemna să existe pentru mine.

Şi nu există.

Uneori intuiesc că, sub faţa acestui cineva pe care îl numesc Mamă, trăieşte, ca într‐o matrioşcă, o altă persoană captivă şi sedată. Uneori, la vederea unor plopi, se trezeşte şi strigă ajutor şi mie îmi dau lacrimile când mă gândesc de câţi ani e prizonieră fetiţa sau poate tânăra fată, cum şi‐a irosit viaţa în celula în care a fost băgată de ambiţioasa ei soră mai mare, personalitatea agresivă în dorinţa ei de a deveni CINEVA.

Pe marginea drumului plin de gropi sunt stâlpi de telegraf pe care berzele şi‐au construit astă‐vară cuiburi din nuiele şi pungi, plastice care flutură printre beţe şi paie. Arată ca o tabără de refugiaţi trasă în ţeapă de un vodă însetat de sânge. E foarte urât aici, mai ales acum, când nimic nu mai este verde. Natura e desfigurată de gunoi, PET‐uri, hârtii, mormane de materiale de construcţii strânse la marginea şoselei.

Ţăranul nu‐şi asumă satul, lunca, păşunea, câmpul, dealul pe care are vie sau pepeni. Tot ce nu este strâns între gardurile gospodăriei lui nu este treaba lui, ci a altcuiva.

Ţăranii de aici sunt nişte copii care nu au crescut niciodată atât de mari încât să înţeleagă cuvântul gospodar. C.A.P.‐ul a trecut ca un tăvălug peste părinţii lor, a nivelat orice urmă de relief a satului, a şters orice relaţie dintre cauză şi efect, de fapt, nu, le‐a inversat. Harnicul — muncitorul, gospodarul — a fost prăduit de partid, lăsat fără pământuri, oi, vite, cai. Unii au ajuns în puşcărie, alţii au fost bătuţi atât de crunt, încât s‐au damblagit.

Cu o singură mişcare de antebraţ, comuniştii au dat jos medaliile şi trofeele de pe etajeră şi în locul lor au instalat impostura.

Plevuşca a ajuns să conducă satul din câmpie. Dispreţuiţi de bătrâni, ticăloşii de rit nou şi‐au creat o curte de adoratori cioplită după chipul şi asemănarea lor. Analfabeţii, descurcăreţii.

Neamurile ăstora au umplut instituţiile comunei. La primărie, la C.A.P., la magazinul sătesc. Fă‐te frate cu dracu’ până treci puntea este mottoul civilizaţiei rurale.

Sau, dacă nu vrei să treci doar puntea, ci vrei să ridici tu podul tău şi să iei taxă pe el, pleacă la oraş, fă‐ţi o carieră şi, când o fi să fie, te întorci şi cumperi satul cu tot cu gârlă, capre şi morţii din cimitir.

La ţară au rămas doar cei incapabili să viseze grandios.

Cea mai lungă crimă din lume

—  Ce e asta?

—  Salată boeuf.

—  E cu pui?

—  Da.

—  Deci e salată de pui.

—  Despici firul în patru aiurea.

Emanciparea gătitului în familia Matei a început la două luni după Revoluţie. Mily a decis că e timpul să facă pizza în casă. Într‐o cratiţă punea un strat de pâine, apoi punea salam de vară tăiat cubuleţe, sos de roşii, nişte brânză telemea, ceapă, o ţinea la cuptor până brânza se topea şi salamul transpira ca Păunescu în timpul cenaclului. Pizza.

— Pizza pe dracu’, asta e pâine cu salam suc de roşii şi ceapă.

— E pizza, insista Mily, aşa se face.

Şi cine eram noi să o contrazicem? Prima pizzerie din Braşov, Pizza Iulia, a apărut ani mai târziu. Cred.

Încet‐încet, s‐a lepădat de gătitul ca la Găujani acasă, maionezele au îngroşat salatele de vinete pălind ficatul, puiul i‐a dat un brânci vitei din salata boeuf, în loc de 70%

cartofi, aceeaşi salată boeuf era acum făcută cu morcov, enorm de mult morcov, şi chiar mere. Până aici!!!

— Ce caută, dom’le, merele în salata boeuf? a întrebat Victor şi noi, copiii nerecunoscători, ne‐am grăbit să îl susţinem în demersul lui investigator.

— E o reţetă nouă. În plus, merele sunt sănătoase, cartoful are lipide şi glucide, zaharuri, are amidon, nu e bun la organe.

— Dar ai distrus gustul salatei, nu mai are nicio legătură cu nimic! am continuat să ne plângem.

— Semănaţi toţi cu tac‐tu, nu apreciaţi nimic, cine m‐a blestemat să am nişte copii idioţi care să nu fi luat nimic din mine, nimic, totul de la bruta asta de bărbată‐miu…

— De ce mă jigneşti? Ce ţi‐am zis de mă jigneşti acum, de faţă cu copiii? Cum Cristosu’ mă‐sii am ajuns la jigniri doar pentru că am remarcat că ai distrus o reţetă, pentru că da, ai distrus‐o, nu mai e salată boeuf, e o bătaie de joc cu mere!

— Nu‐ţi convine, găteşte‐ţi tu!

Uşile erau trântite, farfuriile cu mere şi pui în loc de cartofi şi vită zăceau părăsite cu orele în bucătăria plină de muzica de pe România Tineret, Mily înşirând în dormitor, pe mocheta verde, toate suferinţele ei scoase din cutiile de pantofi de pe fundul şifonierului. Le lua, le dezvelea din hârtia subţire, ia să te văd, te‐ai făcut mai mare, ţi‐au crescut unghiile, părul şi şoldurile?

Fiecare suferinţă era invocată, inspectată şi interogată.

Mângâiată, stropită cu lacrimi amare, apoi ştearsă cu dosul palmei şi băgată la loc, în cutiile de pantofi, până la următoarea criză.

Singurele prietene ale ai lui Mily sunt tragediile imposibile pe care le colecţionează. Aceste ouă Fabergé, încrustate în blesteme şi nelegiuiri, măcar de le‐ar putea vinde să facă bani din ele. Poate, dacă le‐ar pune pe muzică, ar face din ele nişte balade să sară cămeşile de tristeţe pe ascultători. Sau poate ar fi mai bine dacă ar scrie nişte sonete, uite, în caietul ăsta în care notează cheltuielile — 6 lei vinete, 2,4 lei pâine mare, 10 lei pantaloni de la ţigani. Pardon, de la second. Pardon, pantaloni aduşi de Diana din Londra. 

Pentru restul, haideți la lansare pe 13 iunie de la ora 19, Seneca AntiCafe. Să nu râzi :((

Arta imposturii

Undeva sub pământ, într-o Palestină ucisă de schimbările climatice, o mamă și fiica ei clonată, singura supraviețuitoare din lotul de clone, discută despre nostalgia pe care ți-o dau amintirile implantate, amintiri altoite pe un creier care acum contruiește emoții în jurul acestor falși araci, plângând după măslini și oftând după aerul uscat al deșertului Iudeei. Filmul e lung, stau deja de 18 minute în întunericul pavilionului danez gândindu-mă la artă, la cum sunt selectați artiștii care vor reprezenta la bienala de la Veneția o țară, la cine sunt curatorii expozițiilor, unde au crescut ei, dacă își mâncau mucii când erau mici, dacă știu să își lege șireturile, dacă atunci când vorbesc cu soțiile lor la telefon întreabă dacă au empatizat și sublimat factura la gaz, la asta mă gândesc și intru în pavilionul francez printr-un subsol plin de cărămizi și moloz, vezi bine civilizația are byproducts pe care le mătură sub covor așa cum o clădire superbă ca asta are un beci murdar ca izmenele unui homeless, apoi urc pe scări până la palierul unde în plasticul turnat pe podea sunt prinse ambalaje goale și scoici și pești morți, este desigur o instalație despre catastrofa ecologică în care suntem și apoi intri prin falduri de stofă în sala unde rulează un film în care câțiva tineri urlă către ecran, cadrele sunt scurte, 2-3 secunde, camera aleargă aiurea printre blocuri, un cetățean de culoare cântă ceva, vizitatorii pavilionului sunt trântiți pe jos pe scaune de nisip, printre alge și corali de cârpă și plastic. Suntem deci pe un fund de mare, în întunericul spart de isteria de pe ecran. Intru la englezi, e coadă pe trepte, nu te lasă să te bulucești așa, ca vitele, să nu ratezi vreun exponat. Ăstea, exponatele, sunt niște bețe cu capete de ceramică și pe pereți niște tablouri cât niște timbre, prin colțuri câteva ațe întinse, Dumnezeule câtă impostură, dacă scriau din neon IMPOSTURĂ și POMPOZITATE și AROGANȚĂ și WE USE GLOBAL WARMING TO WIN AWARDS AT BIENNALE ar fi fost arta onestității.

Înjur și mă duc cu speranță la pavilionul Japoniei unde un bolovan e pozat din mai multe unghiuri sau poate nu e același bolovan, aici e cu mușchi, aici cu copaci, aici cu niște școlari în față, nu înțeleg ce ar trebui să înțeleg și nu înțeleg de ce asta e artă și nu înțeleg de ce și pavilionul Coreei este tot cu filmulețe, acest ness frecat cu pepsi al artistului care învață pentru examen în noaptea de dinainte, și apoi avem pavilionul Belgiei, cred, unde este un film cu niște cetățeni care dansează dar sunt ca piticul din Twin Peaks, pelicula e pe rewind și totul merge de-a-ndoaselea și apoi o femeie cu părul lăsat pe față pășește atent cu cizmele ei care nu au vârf și toc doar vârf în ambele părți, arată ca niște gondole, și ea merge cu părul ăla pe față și nu se uită pe unde calcă. Ce mama dracului, cum ar spune taică-miu și ar schimba canalul pe un meci de tenis, dar aici nu poți să schimbi canalul, poți doar să fugi pe aleile cu pietricele albe către un alt pavilion, Italia sau India sau poate vrei la expoziția principală unde o vacă se plimbă pe o șină și ai un robot care șterge o pastă vâscoasă-sângerie. Aici sunt totuși niște picturi superbe ale unui ganez și Occupy Mars care e povestea cosmonautului sirian, faimos în anii 80 când a mers cu o misiune sovietică în spațiu dar e refugiat acum în Turcia, cosmonautul-refugiat care trăiește într-un cort, cum ar arăta o tabără de refugiați pe Marte, se întreabă artistul turc. Și mai sunt fotografiile corpului stâlcit al unei japoneze care și-a tatuat protezele de picioare, ambele amputate. Și o hologramă pe un ventilator și o bucată din zidul unei școli din Mexic, plin de gloanțe.

Cum e asta artă, cum? CUUUUUUM?

Împăratul nu numai că e în pielea goală. Împăratul e în pielea goală, mort, pe catafalc și nouă ni se spune că nu vedem bine, el dansează acum îmbrăcat în dantelă neagră, învelit în mantie cu guler din blană de hermină.

Afară e soare, miroase a umezeală și mușchi verde și muștele bâzâie molcom paharele de aperol spritz ale vizitatorilor înfrânți de doza prea mare de artă. Mă gândesc că cea mai bună instalație a fost uriașul vapor care a intrat peste trotuar, rănind 4 persoane, terfelind o barcă-bus.

Arta eșecului.

Bienala e o colecție de suflete de oameni mici cu relații mari care nu au înțeles că atunci când vrei ca umbra să-ți fie mare, nu trebuie să pui becul deasupra capului.

Golaniada fiicelor

Nu știu de ce am scris cartea asta.

Este despre familii ca a mea și despre mame ca a mea și despre tați și frați ca tatăl și fratele meu. Doar că nu este despre ai mei ci despre ai noștri. Este despre ambițiile noastre și despre inadecvări și despre presiunea care ne-a turtit la pământ, presiunea pe care noi o numim comunism sau Ceaușescu sau ghinion, în loc să o privim ca pe exact ceea ce este: gravitația morală a societății noastre căreia nu îi putem scăpa, indiferent câte Saturn V am construi.

La 30 de ani de la căderea comunismului suntem unde suntem pentru că mamele noastre au fost unde au fost și pentru că mamele lor și tații lor au fost cine au fost.

Genetica e nemiloasă.

Dar mai rea decât genetica nu-i decât genetica socială.

Joi, 13 iunie, la 29 de ani de la mineriada lui Ion Iliescu, lansez și eu o golaniadă a fiicelor. La Seneca Anticafe. De la ora 19.

 

Ce voiam să mă fac când o să fiu mare? Ceva care să îi facă pe plac mamei. Balerină poate.

Când aveam patru ani, m‐a dat la balet. Cum sună! Am dat copilul la germană, la balet, la muzică.

Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani.

Eşti al părintelui şi el te dă ca pe‐un măr. Ca pe‐o linguriţă de zahăr. Ţiganii, se ştie, te iau, îţi rup un picior, ceva şi te pun să cerşeşti. Daţi‐mi şi mie 25 de bani să‐mi iau ceva de 25 de bani.

Frica de ţigani tăia sila de balet.

Am mers cam şase ani, de trei ori pe săptămână la balet. Şi atunci, şi acum am elasticitatea unei plăci de călcat rufe. Cu cine‐oi semăna?

— Cu taică‐tu, clar. Eu, la vârsta ta, făceam podul, făceam şpagatul, puteam să‐mi pun piciorul după cap.

De ce ai vrea să‐ţi pui piciorul după cap?

Pentru că poţi. Nu ai pic de ambiţie, unde o să ajungi? Probabil într‐un şanţ. De ce? Pentru că îmi plăcea berea.

Ca să fiu precisă: îmi plăcea spuma de bere. Taică‐miu, persoana căreia îi semănam prin lipsa de flexibilitate, îmi dădea mereu paharul de bere în care scufundam degetul, luam bulbucii de bere care se spărgeau, pulverizând atomi lipicioşi prin aer.

Ce voiam să mă fac când voi fi mare?

Părinţii nu înţeleg unde se termină ei şi unde începi tu. Îţi susură lucruri în ureche: nu‐i aşa că nu vrei să o dezamăgeşti pe mama? nu‐i aşa că nu vrei să o superi pe mama? Nu vrei să o superi şi nici să o dezamăgeşti. Şi atunci dansezi ca un urs nătâng pe răpăiala de tobe a ego‐ului părintesc.

Doamnă, nu e talentată. Asta cred că i‐a zis doamna Gutt. Mai bine o daţi la tenis sau la lupte libere. Sau poate o daţi la ţigani, pentru că nu mănâncă ardei umpluţi.

Ce fel de copil urlă, plânge şi fuge afară din bucătărie cu mucii ţâşnind în cascade verzi, cu bale la gură: nuuuuuu vreaaaaaaau aaaaaaardeeeeei!!!

— Nu am altceva ce să‐ţi dau. Mănânci asta sau nimic.

Nimicul este foarte gustos.

Poate voiam să mă fac ascet.

Părinţii nu înţeleg unde se termină ei şi unde începi tu, pentru că părinţii gândesc ca nişte imperii. Ei nu au nevoie de justificări. Au fost înaintea ta, te‐au conceput, te cresc, le eşti mereu satelit, vasal, chiar şi când crezi că ai reuşit să te rupi, când ai pus‐o de‐o mişcare de eliberare naţională.

Te lasă să crezi că eşti liber.

Dar tu, copilul lor, ar trebui să ştii că vechile imperii nu pier. Ele îţi permit autonomia, îţi dau iluzia parteneriatului, te lasă să te bucuri zănatic când semnează o pace, un acord, un pact.

Părinţii noştri sunt Sovietele. De iure nu mai au nicio putere asupra noastră. De facto ne ocupă. Politic, social, cultural.

De ce au murit tinerii la Revoluție

Dacă Nicușor își îndemna susținătorii să voteze USRPLUS, alianța ar fi fost pe locul 2, după PNL, a scris țâfnos un domn pe internet. Deci Nicușor e vinovat pentru locul 3 al partidului pe care l-a fondat și din care a fost mătrășit acum 2 ani, partid pe care l-a salvat când era cât pe ce să nu îi fie admisă participarea la alegerile europarlamentare.

Nicușor candidează la primărie.

De ce candidează Nicușor la primărie când candidează și Vlad Voiculescu?

Nimeni nu își pune problema invers. De ce candidează Vlad Voiculescu atâta timp cât Nicușor, se știe, mai devreme sau mai târziu, ar fi anunțat că o face.

Nicușor nu are bască, e și normal cine a mai văzut matematician necarismatic tradiționalist cepefist cu bască?

Nimeni.

Nu contează că nu-ți trebe bască să fii primar, Nicușor nu ne place pentru că se bâlbâie, se înroșește și nu-i stă bine părul. Măcar d-ar avea o bască, nu am vedea că nu-i stă bine părul.

Nicușor nu folosește primăria ca pe-o trambulină pentru președinție, ca Vlad. Nicușor atâta vrea: să fie primar și să se ocupe de oraș.

Ei uite d-asta nu ne place nouă de el. Că nu e ambițios. Că nu vrea mai mult.

Ce fel de politician e ăla care nu are ambiții?

Unul prost. Maxim mediocru.

Păi d-aia au murit tinerii ăia la Revoluție, ca să fim conduși de mediocrii?

feher

În decembrie 2000, Convenția Democrată crăpa înecată cu un candidat în plus la alegerile prezidențiale. Doi economiști, unul de bancă națională, unul de bancă mondială, doi tehnocrați, cum nu de puține ori ne sunt prezentați băieții care împing sicriul pe scara întunecoasă a blocului Puterii.

Moștenitorii Convenției s-au bătut pe cănile de cafea cu Boss și pe scrumierele Țigaretei 2 și apoi s-au împărțit la PD și PNL, și de ce nu pe la Alianța pentru România a lui Meleșcanu sau Uniunea Forțelor de Dreapta a lui Vosganian. Și, firește, la PSD, cel mai mare angajator, partidul-stat, partidul-viitor.
Când noi dormeam somnul vegheat de Iliescu, Meleșcanu și-a garat organizația-trotinetă la liberali, apoi Vosganian a venit și el cu micuța turmă de forțe de dreapta și le-a băgat în stâna liberală și uite așa, la alegerile din 2004 doar țărăniștii au rămas pe afară, căci cine să invite la dans un…

View original post 509 more words

De ce urâm vânzătoarele?

Nu-mi iese din cap povestea Mihaelei care a mers să voteze la consulatul din Marsilia. A stat câteva ore, coada de o mie de oameni nu înainta așa că s-a rugat de oameni să o lase să voteze că pierde avionul și toată lumea a poftit-o în față, oameni simpli și oameni complicați, oameni care stăteau de 7 ore la coadă, de ce dracului durează atât de mult?

Înăuntru, comisia de votare formată din 4 doamne trecute și un tinerel imberb, 5 cabine din care 4 goale, 10 minute de fiecare vot, nu aveți voie să filmați în secția de vot-urlă cu o palmă pusă în față, înfoiat, un al doilea cetățean care supraveghea defășurarea exemplară a votului.

Exemplar s-a desfășurat.

Și se întreba Mihaela care e psiholog, așa se întreba Mihaela: cum ajungi să nu mai fii om? Când ajungi să nu mai fii om? Cum să ții 10 ore niște oameni la poartă și apoi să pui poliția să-i disperseze?

Și m-am uitat la ea uimită, eu sunt contabilă nu psiholog, de fapt poate tocmai d-aia, că sunt contabil eu înțeleg cum suma dintre frică și dipreț este mereu nu 2 ci 11, am priceput ce i-a mânat în luptă pe gardienii lagărelor de concentrare și pe torționarii de la Pitești, pe mâinile drepte și pe cele stângi și consilierii și amantele dictatorilor.

Este frica de a pierde poziția socială pe care o datorează exclusiv sistemului pe care îl deservesc, normal că vin ăștia noi și ne trimit acasă și e mai bine în Marsilia sau Munchen decât în Dorohoi și Teiuș.

Și mai este o perversă reflecție a luminii care face ca lucrurile să se vadă în retrovizoarea acestor funcționari de stat mai departe decât sunt.

Restul lumii, colegii de școală, vecinii de acasă, prietenele din parc, verișoarele și băeții cu care s-au pupat în liceu, cei rămași acasă sunt ratații, prea proști să înțeleagă cum funcționează lumea, incapabili să urmeze instrucțiunile Ikea pe care ți le oferă viața, invocând că nu vor să-și piardă sufletul, ce idioți, sufletul ăsta nu e de mâncare dar cere de mâncare, la ce bun  un suflet în plus când ai putea să plutești așa, amoral, până la consulat la Marsilia sau, cine știe, chiar la ambasadă la Buenos Aires sau Singapore?

Disprețul doamnelor de la consulatul din Marsilia pentru românii veniți să voteze este același ca disprețul maică-mii pentru vânzătoare.

Pentru ea, femeile ălea cu mâini mereu roz, opărite, cu halate murdare de grăsime și boia, Dumnezei de galantar care trebuiau îmbunați cu săpunuri și ciocolată, țigări și pachete de cafea, reprezentau ultima scursură a societății. Trădătorii, negustorii din templu, prostia combinată cu lăcomia combinată cu puterea dicreționară pe care nici măcar nu le puteai urî pe față, ca pe Securitate, trebuia să le perii, să le mângâi, să le câștigi încrederea și doar acasă, între 4 pereți, să le drăcui cu sete, de unde plecasem?

Aaaaa, ura asta pentru vânzătoarele din comunism, proaste norocoase, ajunse, căpătuite, pe care trebuie să le suporți că ăsta e sistemul, o consuma pe maică-mea atunci și o consumă acum când se uită la televizor și le vede pe Dăncilă, Olguța, Firea, Udrea și restul de pupeze pesediste. Și disprețul ăsta reciproc este o pilă care tocește umanitatea, ne face din nume-numere, au votat 300 sau au votat 1300, matematica e abstractă.

Toate mamele urăsc vânzătoarele, cred, pentru că știu să adune și nu știu să împartă.

Despre asta este vorba în cartea Să nu râzi :(( pe care o lansez pe 13 iunie, la ora 19, la Seneca Anticafe. Mai jos o bucățică.

Ura înseamnă foc la –20 de grade. Când scade tempera‐ tura raţiunii, un strat de gheaţă de şapte centimetri acoperă tot mobilierul faptelor, amintirilor, sentimentelor. Îngheaţă respiraţia, îngheaţă leucocitele şi îngheaţă hematiile, îngheaţă lipidele şi proteinele, şi acizii şi nu mai simţi decât acea fierbinţeală a degerării care e în tine ieşind în aburi pe nas şi pe ochi, condensând pe obraz în lacrimi de ură.

— Mily, am ajuns! striga taică‐miu din prag şi vocea lui rupea încremenirea şi maică‐mea ţâşnea din cameră, începând să vomite în spasme cuvinte pline de salivă:

— De ce te‐ai întors, nenorocitule? Du‐te la Geta, crezi că nu ştiu, crezi că sunt atât de proastă încât să nu aflu că ai o aventură cu curva aia de coafeză? Aşa ai fost toată viaţa, ţi‐au plăcut numai proaste, vânzătoare şi picoliţe, o femeie adevărată nu ţi‐a plăcut, normal. Că nicio femeie adevărată nu ar fi umblat cu tine. M‐ai găsit pe mine de tâmpită, da. Proastă am fost eu că te‐am luat de bărbat, trebuia să te las să pleci cu Nuţi sau cum o chema pe târâtura aia din Focşani cu care umblai când eram gravidă cu Vlad.

Taică‐miu traversa fluviul mocirlos de invective şi reuşea într‐o pauză în care maică‐mea îşi recupera respiraţia să vâre:

— Despre ce vorbeşti, Mily, pe bune, ce s‐a întâmplat?

— Las că ştii prea bine, bestie, că vorbesc despre tine şi Geta, coafeza…

— Care Geta, Mily, te rog linişteşte‐te.

— Tu să nu‐mi spui mie ce să fac, nemernicule, toată viaţa ai încercat să îmi dictezi ce să fac!

— Nu cunosc nicio Geta.

— Geta, Geta, am fost împreună cu bărbată‐su, Toni, ăla de repară televizoare. Te‐am văzut eu cum o strângeai de mână când credeai că nu mă uit şi îi…

— Doamne fereşte, cum, mă, să îmi placă de pachioanţa aia? Tu ai înnebunit? E grasă, buhăită, are faţă de vacă.

— Şi ce, Nuţi arăta mai bine?

— Hai să nu începem iar discuţia.

— Nu vrei să vorbeşti, de ce nu vrei să vorbeşti, ţi‐e ruşine că m‐ai înşelat cu toate stârpiturile?

— Nu te‐am înşelat decât o dată şi nu era stârpitură.

— Îi iei apărarea scroafei care voia să‐l lase pe Vlad fără tată, care ţi‐a păpat banii…

— Nu mi‐a păpat banii, aduceam toţi banii acasă, aveai fluturaşul, ştii bine cât câştigam.

— Nu ştiu nimic, toată viaţa ai ascuns de mine tot. Ce ştiu eu, poate mergeai la poker şi jucai ca înainte să mă cunoşti pe mine, poate făceai bani şi aşa îţi permiteai să o scoţi în oraş şi să îi faci cadouri curvei de Focşani.

 

Urzeala Tronurilor varianta pe județul România

Game of Thrones ediția pe România s-a terminat satisfăcător.

Frizerul rău care a acaparat puterea a primit 3 ani și jumate de închisoare. Pe stradă lumea zâmbește, Night King a fost străpuns de cuțitașu Aryei Stark de la Casație și Justiție. Dar hei, câte mai sunt de făcut. De pildă să stabilim cum mama dracului partidul lui Ghiță a reușit să strângă pentru înscrierea în cursa europarlamentarelor 200.000 de semnături dar a luat 51.000 de voturi. Idem partidul lui Oprea, cu 48.800. Cine a mermelit listele și cine a închis ochii? Nu că n-am știi, dar să se facă toarăși o anchetă penală, să intre niște procurori peste Autoritatea Electorală, nu?

Apoi, Diaspora.

Iar Diaspora.

Ce s-a întâmplat cu plângerile din 2014 pentru obstrucționarea exercitării dreptului la vot?

Știe cineva?

A căzut vreun cap în ăștia 5 ani?

Măcar un fir de păr a fost smuls de pe scalpul lui Meleșcanu?

Nu? De ce?

Mi-a povestit o prietenă care a votat ieri la Marsillia că erau 4 cabine de vot goale în timp ce personalul dezumanizat al consulatului, un echipaj despre care tot alegătoru știa că sunt cu ăștia de la putere, făcea tot ce îi stătea în putere să întârzie votul. Scriau încet, te țineau la ușă, scanau pe îndelete buletinu, comentau că nu cunoști regulile și că ai face bine să aștepți, erau acrii și triști, cum îi stă bine oricărui copil de vânzătoare la o măcelărie comunistă să se comporte cu plăvanul de la coadă.

Oare cum au ajuns oamenii ăștia să lucreze în misiunile diplomatice românești? Eu știu doar o fătuță, fiică de securist de rit nou, care la numai 25 de ani deja era școlită pe banii mei și trimisă în misiuni diplomatice în țări importante, doar pentru că era fiica lu tac-su. Oare nu trebuie intrat cu furtunul în cotețul lui Meleșcanu, nu trebuie luate la purecat ambasadele și consulatele și văzut cine sunt baroneții care umflă mațul în străinătate finanțați din banii noștri?

Mai departe, Darius Vâlcov a rămas în cucul gol. Cine îl ține pe nenea ăsta în brațe? De ce nu e în dubă împreună cu Lyviu?

Ce se mai aude cu …

Ok. Știu că trebuie să le luăm pe rând, pas cu pas cum spune melcul liberal care încearcă de 5 ani să treacă strada.

Dar am încredere în timingul meu. De fiecare dată când am scos o carte, a căzut un cap. Și pe 13 iunie scot o carte.

Se cheamă: Să nu râzi.

Mai jos o bucățică. E cu râs și plâns.

Și cu o condamnare penală pe vine. Încă nu știm pentru cine.

 

Ce este timpul?

Mily se uită în oglindă, are pete maronii şi trei dungi pe frunte, urmele mirărilor care i‐au săltat sprâncenele. Are şi câteva riduri în coada ochilor, ca nişte năvoade încercând să prindă lacrimi. Dar găurile plasei sunt prea mari şi lacri‐ mile au scăpat, au curs pe faţă, au săpat o vale, două văi: una pe dreapta, una pe stânga.

Ce este timpul?

Ce a făcut cu viaţa ei?

Când s‐au dus zilele şi de ce s‐au dus zilele şi cum de nu le‐a oprit, de ce le‐a lăsat să plece exact ca pe profesorul de matematică Titi, care era frumos şi deştept şi o iubea, şi ea era frumoasă şi deşteaptă şi îl iubea?

Nu avea atunci pete pe frunte, nici cozi de cometă la ochi, nici şanţuri pe faţă. Şi nici nu avea 80 de kilograme ca acum, ci 50. Nu avea pielea pergament pe mână şi nici picioarele umflate, nu avea burtă şi nici guşă şi deasupra buzei nu îi creştea buruienişul mustăţii pe care trebuie să o prăşească la fiecare săptămână.

Era frumoasă şi iute şi putea să‐şi pună piciorul pe după gât, ceea ce înseamnă că era elastică, ar fi putut să fie o dansatoare superbă. O balerină.

Ce este timpul, dacă nu betoniera asta din care curge întruna peste ea ciment, mai întâi i‐a prins picioarele, nu a putut să‐şi mai mişte tălpile şi cimentul a continuat să urce şi nu a mai putut să‐şi mişte nici genunchii, apoi bazinul, apoi mâinile şi acum e prinsă în cimentul ud până la gât?

Asta e timpul.

Te îngroapă şi tu nu încerci să‐i scapi atunci când încă mai poţi, atunci când încă nu a urcat prea sus. Nu zgârii, nu smulgi bucăţi ca să te eliberezi, nu strigi după ajutor, rămâi în captivitatea umedă convins că aşa e bine, că oamenii adevăraţi sunt cei de neclintit, cei care îşi găsesc locul şi rămân acolo unde le‐a fost dat să se oprească.

Dar timpul nu se opreşte. Timpul te îngroapă şi ea nu a fugit cum fug unii oameni de bătrâneţe, ignorând cea‐ sul, lunile şi rotaţia pământului în jurul axei proprii. Cum şi‐a risipit viaţa?

Ce ar face dacă ar putea să dea timpul înapoi? Dacă betoniera ar putea fi convinsă să‐nghită tot cimentul pe care l‐a turnat asupra ei?

Probabil ar munci să facă bani pentru o şcoală mai acătării. Da, asta ar face. Ar munci şi nu ar face copii atât de repede, a greşit să creadă că singura ei scăpare din mizeria satului sunt copiii făcuţi repede şi că şansa ei este să găsească un băiat de la oraş, de familie bună, cu mama care să ştie să gătească raţă cu vişine, săraca mama, cât a suferit cu nebunul!

Oare mama, dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, l‐ar mai fi făcut pe Vick? S‐ar fi măritat cu dementul de frizer şi l‐ar fi făcut pe Vick sau poate, cu puţin noroc, lua un ofiţer neamţ, doar vorbea germană mama, îl lua şi pleca în Germania şi scăpa de frizer şi de comunism, şi de cancer scăpa. Şi ea, Mily, ar fi scăpat de Vick şi de copiii nebuni şi ar fi

făcut şcoală, ar fi fost cineva, Ci‐ne‐va, respectată de soţ, de copii, de vecini. Ar fi avut prietene cu care ar fi jucat remi şi tabinet şi ar fi intrat poate şi în politică după revoluţie, căci soţul ar fi sprijinit‐o şi ar fi stat acasă ca să aibă grijă de copii. De fapt nu, ar fi avut femeie în casă, servitoare ca Anca, consăteanca ei care acum are mall la Braşov, o terchea‐berchea care a furat de a stins; şi ea, şi bărbată‐su, un analfabet, au furat de‐au rupt, au început cu un chioşc la gară şi apoi au intrat în afaceri cu primarul şi acum au mall şi hotel, şi culmea tupeului, Anca a chemat‐o pe Mily să o ajute la curăţenie în vilăul ei din Schei, o urâţenie, plină de bări de inox şi spoturi şi o cafea nu i‐a dat lui Mily proasta aia de Anca, a uitat de unde a plecat, a uitat când ea, Mily, a ajutat‐o la Giurgiu să treacă proasta clasa, că era vai de capul ei.

Toată noaptea a visat că locuia în alt corp. Era o femeie brunetă, mătăhăloasă, în vis ştia că este ea, dar cumva înţelegea că nu e faţa ei, e o altă piele, sunt alte trăsături pe care le‐a primit, ca şi cum ar putea să o ia de la început.

Şi când s‐a trezit, şi‐a pipăit faţa şi a răsuflat uşurată, dar după, imediat după, a început să respire iute, agitat. Înainte să i se formeze gândul în minte, a fost panica, vâjâind şi despicând aerul ca un buzdugan.

Nu are cum să o ia de la început cu o altă viaţă.

Este la sfârşitul propriei vieţi pe care a trăit‐o blurată de ură, frustrare şi lacrimi. Când a fost bucuroasă? Când a fost fericită?

Poporul român și fetița cu chibriturile

În bula mea se bea șampanie și se sărbătorește înfrângerea pesedelei. În bula mea procentele usereului și peneleului sunt mai umflate ca testiculele unui moș cu hernie inghinală.

În bula mea se știe că Dragnea e deja în pușcărie, de 2 ani se știe asta, d-aia nici nu ne-am agitat să ieșim în stradă, ce rost are.

Mersul istoriei este INEXORABIL înainte.

Inexorabil o să fie mai bine.

Inexorabil și indubitabil nu există mers în cerc.

În bula mea sunt oameni care nu votează pentru că inexorabil va fi mai bine căci victoria se obține prin erodare.

În bula mea se știe că toți sunt niște mizerabili, drăgni și bușoi, acelși gunoi, să curgă rozeul, uite ce vreme frumoasă, ce tot ne fut ăștia la cap cu încălzirea globală?

Inexorabil o să fie mai bine căci inexorabil suntem mai proști, comozi și nesimțiți.

Alegerile ăstea o să fie o nouă dovadă că până și ecou a plecat din țară.

feher

Cele trei blocuri au fost înfipte până-n fălci în verdele parcului.

Capetele li se ițesc timid peste masa de frunze, arată ca un grup de puști care se ridică pe vârfuri la tejghea, să-și ceară o limonadă.

În jurul meu se vorbește despre seri la teatru experimental, excursii în Japonia și care erau scorurile la burger fest și Mircea spune: nu-i așa că Bucureștiul ăsta are o energie unică?

Mă uit la el trăznită.

-Nu.

Nu mi se pare.

E rândul lui să mă privească strâmb.

-Cum adică nu simți energia Bucureștiului? E un oraș viu, un oraș genial, uite câte cârciumi s-au deschis, acum e și seara muzeelor și Romanian Design Week și…
Aveam o mătușă care se dădea cu spray peste bluza transpirată. Parfumul crea un gărduț olfactiv prin care mirosul dulceag de subraț nu reușea să treacă, trebuia să sape o groapă pe dedesubt și numai după…

View original post 436 more words