Raluca Feher's Blog, page 14

Evadarea leprosului din pârnaia România

Îl cheamă Dorin și e administratorul unui hotel în Javea.
Are ochi vii și zâmbește blând, orice se poate, totul se rezolvă.
Cunoaște un mecanic auto, Cristian, negru ca un duh persan, se mișcă tăcut între ferrariuri și decapotabile, rezolvă în jumătate de oră o problemă la roată care a blocat pentru 3 ore alte 3 service-uri.
Pentru Cristian, imposibilul este o coajă de roșie rămasă pe dinți. O aduni cu limba și o scuipi. Se ocupă și de faruri, se ocupă și de ITP, știe ce vrei dinainte de a știi tu.
E ca-n bancul cu Nostradamus care-și dojenește pisica: cine s-a căcat aici peste 3 ore?
Dorin e aici de 16 ani, Cristian de 20. Nu și-au luat cetățenie, nu vor să renunțe la cea română. Ai crede că sunt patrioți. Nu, e doar mai mare daraua decât ocaua.
Nici Cristian, nici Dorin nu vor să se întoarcă în țară, nu mai au la ce, nu au de ce. Copiii sunt născuți aici, fac școli aici, zăpada spaniolă a căzut grea și a ascuns grămăjoara murdară a trecutului românesc.
Ei știu cine sunt și mai știu cine au fost. Sunt sparomi, sunt altfel decât noi și altfel decât ei.
E o graniță pe care au trecut-o cândva, în somn, când au ieșit la lumină dintr-un lung coșmar și și-au promis să nu mai adoarmă niciodată.
Stau treji, sunt vigilenți, și refuză politicos să redevină români.
Politețea, realizez, este ce îi desparte pe ei de cei rămași acasă. Nu suntem neamuri, nu suntem prieteni, suntem doar niște oameni care ne-am întâmplat în aceeași teacă lingvistică și acum, după ce am fost împrăștiați prin lume, ne ajutăm dintr-o solidaritate de vocabular.
Dorin e din Buzău.
Cristian e din Alba-Iulia.
De fapt sunt dintr-un județ care există doar în viitor, unde oamenii sunt blânzi și știu ce vrei înainte să spui, normal, căci ei sunt în viitor și tu ești trecutul lor unde miroase a tocăniță și igrasie.
Acum 3 ani, eram la Ema, în Mexic, și soțul ei Vicente ne-a atras atenția asupra puținătății noastre ca nație. Privindu-i pe Cristian și Dorin, îmi dau seama că nu putem să fim mai buni, decât evadând, ca leprosul, deget cu deget, din pârnaia România.


Vicente zice așa: țara voastră e futută. Nu va fi futută cândva în viitor și voi mai aveți o șansă acum să o salvați. Este și va rămâne așa, futută, încă cel puțin 40 de ani de acum dacă nu sunteți dispuși să faceți misionarism. Să vă duceți la țară, să umblați prin sate și să educați oamenii. Nu să faceți cum a făcut Castro, să îi alfabetizați și apoi să le dați cărțile voastre, ălea care vă servesc pe voi. Să trăiți cu ei, să mâncați și să dormiți cu ei și să le deschideți mințile. Să îi învățați să citească de toate, și Capitalul, și Așa grăit-a Zarathustra, și piesele lui Ibsen, și Biblia.
Voi credeți că Uniunii Europene îi pasă de voi? O doare în cur. Vă trimite bani ca să aibă politicienii voștri de unde să fure, să nu le vină alte idei să meargă la ruși. Nu vrea Uniunea să vă fie mai bine. Cine sunteți voi? Ce ați dat voi umanității?
Vicente se oprește și ia o gură de apă.
Sunteți naivi, sunteți proști. Sunteți leneși. Trebuie educație, sunteți…
Băsescu, Ponta, Udrea, Dragnea, fețele unui zar care pică mereu șase-șase, poartă-n casă. La ei. Ăia care s-au prins cu ce trebuie să boteze țuica pe care o dau alegătorului cu o zi înainte de vot. Ăia care știu că biserica ortodoxă este cel mai bun vehicul care îți duce mesajele fix până în stația din centrul istoric al sufletului țăranului. Chiar așa, ce face biserica? E ea în piață așa cum erau preoții la Maidanul ucrainian?
Ați văzut vreu părințel cu o pancardă pe care să scrie Punctul 8 de la Sinai: să nu furi? Biserica și-a scuipat în sân, a făcut pasul în spate și așteaptă să vază dacă e cap sau pajură. Ce îi pică ei de aici, dacă e împotriva guvernului, dacă se opune hoției, ticăloșiei, domniei criminalilor? Preafericiții sunt preafericiți și când noi suntem prea-triști, mult prea-triști. Totul va fi bineeee, mâinile în aer și cântă cu mine!!!
Unde sunt preoții bunei dispoziții? Unde sunt Brenciu, Bănică, Delia și Hi-Q? Unde sunt ăștia de iau bani de la partide să cânte pe la mitinguri electorale? Unde sunt vedetele care adună zeci de mii de fani la Sala Polivalentă? Unde e Leo de la Strehaia și Guță și unde sunt Măruță, Ina, Bitman, Smiley, Despot, Paraziții, BUG Mafia, Puya, Suie Paparude, unde sunt Andra, Loredana, Andreea Bălan?
Connect-R hibernează, CRBL butează? Marcel Pavel, Monica Anghel? Unde e Florin Piersic, mai are inimioara aia roșie, de plastic, pe care a adus-o în 23 decembrie în studioul 4 al TVR să o arate telespectatorilor?
Lăcomia ne va pierde. Nu pot să îmi risc contractul cu televiziunea x dacă ies în stradă. Nu pot să ratez purcoiul de bani pe care îi fac în campania electorală. Tac mâlc. Tac și o să treacă și lumea o să uite.
România e o țară pierdută pentru că în România idealul este reprezentat de viclenia hoțească a primarului și de tupeul consilierului local, de șiretenia lui Ponta și de țățismul blond al lui Udrea.
Vicente are dreptate. Într-o țară cu 75 de ani de cleptocrație mascată în comunism și apoi capitalism, hoția e normalitate și doar biserica are forța de a schimba lucrurile. Biserica ortodoxă sau biserica lui Tudor Chirilă.
Mai degrabă cred în ultimul.

Planul de a nu-ți face planuri

Ieri a fost ziua maică-mii.
Mi-a căzut telefonul de atâtea ori din mână, încât cuvintele ei ajung sparte, ca încărcătura unui vas chinezesc scufundat, șlapi și umbrele și saltele aduse de valuri la mal.
Ce f.ci, ..nd vii acas., bucăți din cuvinte se rătăcesc în mare, sunt înghițite de pești, mă gândesc că dorada asta pe care o mănânc e plină nu de mercur ci de silabe de mame strigând de departe: vinoooo acasă!!!
Ieri a fost ziua maică-mii și 6 luni de când am plecat pentru o săptămână din România. Am plănuit să fiu în martie cu ai mei, la aniversarea a 50 de ani de căsătorie, am plănuit să fiu de ziua lui taică-miu, în aprilie, nici nu m-am gândit că nu voi ajunge acasă de ziua mea, cu atât mai puțin că nu aș putea fi de ziua maică-mii.
Planurile sunt piaptăne de gânduri. Le aranjezi, cărare pe dreapta, o pală de vânt ți le răvășește la loc. Aș putea să..asta și aș putea să …și astălaltă și aș putea să…
Nu. Nu poți nimic. Ți se dă voie să …ceva sau altceva.
Maică-mii i s-a dat voie să creadă că poate să facă planuri, să îmblânzească entropia. A plecat de la țară, și-a făcut o familie, a avut ce să pună pe masă, a schimbat mobila în bucătărie, are covor persan nou și Netflix.
E simplu.
Dorește-ți lucruri mărunte. Dezamăgirile sunt pentru cei care ignoră gravitația și se aruncă de la etajul 4 cu aripi făcute din hârtie cerată.
Cu cât stau mai mult aici cu atât mai tare îmi dau seama de futilitatea planurilor. Ce-o fi, o fi, zicea bunică-mea.
Și acum, pentru prima oară, văd în mâinile ridicate deasupra capului nu o predare ci stăvilirea sângelui care pocnește pe ambele nări de la atâta organizare și îngrijorare.
Am scris în 2017 textul de mai jos. Ziceam acolo că plănuiesc să plec din țară. Nu am plănuit nimic, și bine am făcut.
Ajungem unde trebuie să ajungem, când trebuie să ajungem.
Ce-o fi, o fi.

Azi e ziua maică-mii. De fiecare dată când mă întorc acasă de pe unde umblu, sun de lângă banda de bagaje de la Otopeni și ea îmi spune: bine ai revenit în cea mai frumoasă țară din lume.
Nu o zice la mișto deși de fiecare dată, după “…din lume” bagă un râs drăcesc, știind că ceea ce a spus mă enervează.
Sunt lângă banda de bagaje ceea ce înseamnă că am parcurs deja câteva sute de metri în România, am intrat prin uși absurd ascunse la subțioara vreunei scări rulante pe care se îmbulzesc 300 de români nervoși, care și-au lăsat zâmbetele și decența în avion, printre șervețele și pahare de plastic goale. Am trecut de toaletele murdare și aglomerate, vegheate de femei în alb care sprijină acre un teu, epuizate indiferent de ora la care le găsești. Am trecut de poliția de frontieră care niciodată, dar absolut niciodată, nu spune bună ziua, mulțumesc, la revedere. Și am ajuns la banda de bagaje împresurată ca Jon Snow de trupele lui Ramsay Bolton, câțiva bărbați veghiind ieșirea geamantanelor și împingându-le ca să nu cadă de pe bandă în timp ce personalul aeroportului, cel plătit să facă asta, stă pe scaune și-și suge măselele. Ia mai dă-i dreacu, să se descurce, ce-s prost să muncesc?
Cea mai frumoasă țară din lume mă face să vomit.
Taximetriști gherțoi transpirând puturos și claxonând vârtos, vânzătoare iritate, chelneri obraznici cu fețe de pârnăiași. Și apoi știrile: tudorei și tudosei și burnei cu ciocane, flexuri și sule distrug tot ce s-a făcut bun până acum și mai cu seamă distrug speranța că se mai poate face bun de acum încolo.
Oamenii se închid în ei, ca în casele lor cu termopane și gresie, răcesc în casele ăstea friguroase pe care le-au construit cu gândul la o vară eternă dar uite că a venit toamna și vine iarna și agentul termic s-a scumpit. Nu veți fi afectați, spune primăreasa și poporul sărac, cu mucii pe bărbie, o crede. 46% din populație-zice sondajul, ar vota cu PSD dacă mâine ar fi alegeri.
Cea mai frumoasă țară din lume e locuită de cel mai prost popor din lume.
Care nu vrea să fie operat pe creier, pentru că nu are unul.
Așa că scapă de puținii români care gândesc.
La ce v-a folosit băi că gândiți? Păi nu sunteți voi proști să veniți în România să faceți secție de neurochirurgie?
De asta avem noi nevoie?
Nu. Noi avem nevoie de catedrale și familii tradiționale, de referendumuri care costă milioane și milioane, de unde să avem 15 lei să vă luăm vouă ața de sutură pentru operații?
Azi e ziua maică-mii care trăiește în cea mai frumoasă țară din lume. Ce cadou mai frumos decât plecarea unor neurochirurgi ar putea să primească?
Poate plecarea mea. Că tot îmi pute totul și stric cu vorbele mele fengshuiul național.
http://recorder.ro/video-neurochirurgii-de-la-colentina-vorbesc-despre-motivele-demisiei-meseria-asta-e-despre-creier-si-coloana-vertebrala-noi-vrem-sa-ni-le-pastram/

 

 

Planeta maimâțelor

Pe malul mării este un spital ca un gând de fizician constipat.
Dreptunghiular, fără geamuri.
Pentru un popor latin, spaniolii sunt dezamăgitori în entropie.
Autostrăzi și parcări, fabrici corect desenate și parcări supraetajate.
Vino acasă, îmi spune mama. Acolo e doar moarte, uite, cresc infectările, e nenorocire.
În mine e liniște de galerie de mină prăbușită peste oameni cu lămpașe și târnăcoape.
Mi-e frică să vin în România.
Mi-e frică de oamenii ei. Răi.
Mi-e frică de instituțiile ei. Goale.
Mi-e frică de dezumanizare.
Mă simt ca un astronaut întors pe planeta maimuțelor.

Acum 2 ani taică-miu a ajuns la spital. Am scris asta atunci.

Betoniera cocoșată e hrănită de cel mai bătrân zidar din lume. E mai scund decât coada lopeții, nu trece de 1,50, are o vestuță de lână peste șale și șapcă de ilegalist comunist. Îți rupe inima când îl vezi mutând nisip în gura betonierei în loc să stea pe o băncuță la Bușteni, să respire aer de munte, la cei 109 ani pe care îi arată.
Nu mai sunt muncitori. Nu ai de unde să angajezi.
Medicul de gardă stă picior peste picior la masă cu alți 3 colegi, la Urgențe Majore. În jurul lui, pe fiecare pat, sunt corpuri cablate, legate, însăilate, împunse, peticite. La unii ochii sunt vii, la alții măruntaiele sunt vii. Din ele ies gemete cuminți, ca o eșarfă înodată scoasă de un scamator pe gură.
Doctorul este plictisit. Nu prea ar vrea să spună cât trebuie să stea taică-miu în spital. Nu îi plac pronosticurile, așa spune doctorul și apoi, cu greu, se învoiește să îmi facă o favoare: poate o să-l ținem trei, poate șapte zile, lăsați-l aici, stă sub observație.
De la 17.30 până la 12 noaptea taică-miu a fost ținut sub observație de către omul invizibil. Omul invizibil a stat pe patul gol de lângă cel ocupat de taică-miu și de acolo l-a ținut sub observație. Taică-miu nu a știut, dar de ce ar trebui să știe el ce face omul invizibil? Important este că a fost ținut sub observație. Apoi, la 12 noaptea, a venit o asistentă și i-a pus o perfuzie cu glucoză. De ce la 12 noaptea?
Pentru că este o singură asistentă medicală pe mai multe secții. Asta îmi spune un medic de la Județean care îmi sugerează să stau calmă, ăsta e sistemul.
Nu sunt oameni.
Și chiar și atunci când sunt oameni, ei nu sunt neapărat oameni. Nu știu ce sunt, dar cred că au inimă de bauxită. De la bauxita asta sunt mereu iritați.
De ce ți pe dulăpior telefonul și cana? Totul trebuie să intre în dulăpior.
De ce?
Haide, nu stau la discuții.
Așa îi spune lui taică-miu, om de 72 de ani, asistenta-șefă. Fiind șefă, nu are voie să folosească pronumele de politețe. Dacă o prinde controlul că e politicoasă, va fi zburată instant și nu poate să riște așa ceva.
Nu puteți să intrați toți trei, așteptați aici, ne spune aceeași asistentă șefă. În secție, prin geamurile ușii, vedem o foială veselă de uniforme colorate. Cine or fi cetățenii ăștia? Cu o seară înainte, când asistenta șefă era acasă și își ungea cu antigel inima de bauxită, 3 indivizi în uniforme medicale, una în roz, alta în galben și un el în verde-castan, spărgeau semințe pe un ziar într-un birouaș vis-a-vis de salonul unde a fost instalat întru supraveghere taică-miu. Ei mi-au zis să îi iau apă, șervețele umede, 2-3 scutece iar eu i-am ascultat. Dacă mă puneau să aduc un arbore cotit, 4 coceni de porumb și un borcan de năut i-aș fi ascultat. Căci nu-i așa, erau în uniforme medicale, sunt cadre medicale, ei știu ce fac, te fac bine pe tine, idiotul care s-a stricat special ca să nu-i lase pe ei să spargă semințe și să stea pe chat cu iubi.
Iritare.
Medicul Apătăchioaie e ocupat. Iese într-un târziu cu analizele lui taică-miu, trebuie să o facă și pe asta, își înfrânge sictirul. Of. Dă să ne bage în birou dar e comisia-îi șoptește asistenta șef, nu pot să intre toți trei.
De ce?, întreb senină.
Doctorul Apătăchioaie mă fulgeră cu privirea și ne întoarce din ușă, poftindu-ne, iritat, cum îi șade bine oricărui profesionist, pe hol.
Îl întreb dacă pot să îl scot pe taică-miu și să-l mut la alt spital.
I se face rău de la bauxită domnului doctor Apătăchioaie, se încordează jignit, respiră greu, nu mai este treaba lui ce fac cu taică-miu, odată ce am pus întrebarea practic am și semnat externarea, el nu mai poate să spună nici măcar dacă îi pun în pericol viața scoțându-l din spital. Corzile-i vocale sunt împietrite.
Este statuia ofensei. Fără soclu. Doar statuia.
Se refugiază, insultat, după ușa termopan și cu asta basta, primesc fișa de externare de la o infirmieră posomorâtă și pe fișă nu e niciun tratament, nimic. Trebuie reinternat, atât a scris doctorul Apătăchioaie, monosilabic. Mai bine ar fi scris: Huo! Mori! Marș!
Nu sunt oameni.
Car lucrurile lui taică-miu într-un sac de gunoi, negru, printre BMW-urile din curtea spitalului. Mașinile medicilor, pacienții nu pot parca aici.
Sunt obosiți, muncesc mult, nu sunt destui doctori, îmi explică un coleg de la o clinică privată.
O să fie și congresul acum, într-o săptămână, nu mai pot fi făcute internări pentru că toți medicii sunt la congres și nu are cine să supravegheze pacienții.
Omul invizibil ar putea, nu?
Are și el un Volvo aici în curtea spitalului. Volvo-ul e vizibil, e singurul mod în care colegii medici și colegele asistente știu că omul invizibil a venit la serviciu și ține sub observație bolnavii, așa cum îi cere fișa postului.
Nici oameni invizibili nu prea mai găsești însă să angajezi la noi.
Au plecat din țară, se câștigă mai bine în Germania.
Ăștia de au rămas s-au băgat toți la Jandarmerie. Au fost bătuți de forțele lui Soroș pe 10 august și au și băgat, 32 dintre ei, plângeri penale la Parchet.
Taximetristul îi spune lui taică-miu că ulcerul gastric trece mai bine cu o cură de-o săptămână de lapte bătut. Exclusiv. Un unchi de-al lui a băut o săptămână numai lapte bătut și ulcerul s-a vindecat miraculos.
Haide domnule, nu fiți trist, dă-i în pizda mă-sii de doctori nesătui, o să vă faceți bine!!!, râde gros și mie-mi vine inima la loc.
Mai există oameni.
Dar umblă în mașini albe colantate cu taxi și nu știi cum ai norocul să-i găsești.

Te iubesc dar nu pe tine

Am terminat în 4 iunie cartea pe care m-am apucat să o scriu în martie. Despre oameni neiubiți, normal, despre ce aș putea să scriu eu?

Băi, ție nu ți-e rușine, cum dracu să spui că nu te iubește nimeni când sute de oameni ți-au urat la mulți ani de ziua ta pe facebook, m-a certat o amică.

Nu îmi e rușine.

Mi-e doar frică să interpretez greșit semnele, să cred că luminițele farfuriei zburătoare îmi spun: apropie-te să-ți dau ciocolată când, de fapt, zic: dacă te miști, îți rup capul.

Cartea se va chema Te iubesc, dar nu pe tine.

Și una din bucăți spune așa:

Personajul meu o să se cheme Mara.

Mi-ar fi plăcut să mă cheme Mara, un nume cu patru laturi și stabilitate bună, ca un trunchi de frasin.

Și totuși, personajul meu o să fie profund instabil, tocmai pentru că aparențele sunt înșelătoare și trunchiul de frasin, bine înfipt în pământ, e mâncat pe dinăuntru de hoarde de insecte mici cu mandibule mari și stomace imense, e putrezit frasinul pe dinăuntru și stă să se surpe în el, are nevoie de un suport să-și sprijine inima obosită.

Sunt mulți oameni care umblă în toiage în ei, abia târându-se, văitându-se de artrite, în timp ce p-afară sunt viguroși, virili, atletici.

Mara, personajul din cartea fetei care voia să scrie o poveste de dragoste, este un om care a învățat atât de bine să-și ignore cocoașa de dinăuntru, încât a ajuns să creadă că nu există.

Care e superputerea ta Mara?

Să mă mint.

Și să mă cred.

Să fiu predicator și credincios în același timp și să mă urăsc schizofrenic pentru că sunt obosită să cobor treptele amvonului, să-mi fac cruce cu turma, să mă-ntorc la microfon, să zic două Tatăl Nostru și iar să mă reped în genunchi, între babe cu broboade și moși cu căciuli de miel strânse în mână, la Amiiin!!!, pune sutana, scoate sutana.

Cardio.

Superputerea mea este să fiu propriul meu kryptonit (haide, nu-mi spuneți că nu știți că Superman era vlăguit, devenea nevolnic în apropierea acestei pietre verzi), în prezența eului meu adevărat, să înlemnnesc între uși, ca o mașinuță rămasă fără baterie.

Fata care voia să scrie o carte despre iubire, să-i spunem FVSCI sau poate mai simplu Ines (deși Ines nu înseamnă nimic decât poate o abreviere a Inabilității Nevăzătorului de a Explica Speranța), Ines deci, suferea de aceeași boală ca Mara. 

Șchiopăta, oloagă pe interior.

Visa des că e o altă persoană, cu un trup mătăhălos, cu un nas cărnos care ocupa ca un milițian intersecția feței, cu o piele de postav care aduna scame. Doamne ce urâtă era în vis Ines și nimeni nu o iubea în vis pentru că era foarte urâtă și când se trezea lângă bărbatul X sau bărbatul Y sau bărbatul Z (ați observat că mereu alegem ultimele litere ale alfabetului atunci când vorbim despre ecuații cu necunoscute și necunoscuți, cum niciodată nu ne ducem la domesticele A, B, C și D?) se pipăia pe față și alerga la oglindă.

Nu.

Era frumoasă.

Și goală pe dinăuntru ca biblioteca din Urziceni.

Ce-i mai mică și mai mică decât p.ța de furnică?

Sunt 40 de oameni la coadă. Unii stau pe ciuci, unii sunt rezemați de un copac. Privesc în gol, se mută de pe un picior pe altul. Căldura te bagă în tine, încerci să găsești umbră sub ficat sau sub o coastă.

Femeile sunt îmbrobodite, ochi negri peste șaluri vernil sau roz, copiii aleargă printre umbrele trântite de pământ de soarele în chiloți de boxer.

Gardianul iese la fiecare 3 minute din firidă și strigă să ne punem măștile peste nas și gură. E mai înalt cu 4 capete decât bărbații înmuiați de căldură de la coadă, cărunt și ar vrea să fie în altă parte. Bibliotecar poate.

Ai plătit taxa?, mă întreabă o femeie din fața mea. Din martie încearcă să obțină o programare ca să-și facă actele, să poată să muncească. E marocancă, lucrează la sere. E blocată în purgatoriul apăsător al oamenilor născuți în popoare prăfoase.

Nu am plătit taxa, ce taxă?

Ce pula mea, altă taxă?, izbucnește un român de lângă. O iubește pe Doinița, o are tatuată pe antebraț. E însoțit de prietenul spaniol care fumează preocupat, căutând în țigară soluții.

Românul, din Brăila, pleacă grăbit la o bancă, plătește orice numai să aibă actele în regule și să îi dea tarjeta. Îi trebuie tarjeta. Vrea să rămână aici, cu Doinița, să facă un bani, nu mi-e frică de muncă, îmi spune înainte să intre la interviu, și-și lasă Cola afară, futu-i în gură, nu mă lasă cu sticla înăuntru.

Singurul lucru de care îi e frică este să nu fie trimis înapoi, în satul lui sărac, din Brăila, să trăiască pe ajutor social. Să nu aibă ce să pună pe masă.

Sudălmile sunt și ele doar o manifestare a fricii.

Înjurăm ca să ne simțim puternici, sunt doar niște scuturi care ne apără de propria noastră nevolnicie.

D-aia înjurăm.

Oamenii slabi scuipă, se drăcuie, se biciuiesc cu cuvinte pentru că asta e tot ce au.

Marocanii, mă uit la ei, au demnitatea deșertului.

Au încercarea nisipului care se încinge la 47 de grade ziua și se răcește la -6 noaptea.

Înțeleg răbdarea și erodarea.

Comuniunea și comunitatea.

Comunismul a șters din noi plural.

Ne-a lăsat bătând din picior. Vrem să intrăm peste rând, să nu plătim, să ni se recunoască meritul de a fi nimeni. Vrem tratament special pentru că suntem.

Pentru că nu mai putem să așteptăm.

Am lăsat laptele pe foc.

Nu știm să spunem mulțumesc.

Nu știm să fim demni.

Ne tatuăm, lângă numele Doiniței, onoare și respect pentru tovarășii mei.

Și apoi ne băgăm pula.

Noroc că fiind mici, nimeni nu simte că facem asta.

Ratarea ca vocație de tată

Copilul crede despre tac-su că e un idiot. I-a spus maică-sa că taică-su nu e bun de nimic, nu aduce bani în casă, nu e ca ăilalți bărbați, fâșneți, descurcăreți.

Bărbați.

Taică-su tocmai a obținut în instanță blocarea în România a vânătorii la 36 de specii de păsări. 2 milioane de păsări sunt salvate.

Aș vrea și eu un tată ca ăsta, dar mă mulțumesc cu un frate.

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/vanatoarea-a-36-specii-de-pasari-salbatice-a-fost-interzisa-zse-impusca-de-fapt-alte-pasari.html

În timp ce alți tați fac trafic cu măști, fură și-și fac vile, frate-miu își dezamăgește copilul salvând păsări și animale.

Un ratat.

O portocală nu e în stare să pună pe masă, ca bărbații ăștia de vânează mistreți, ciocârlii și contracte de jde milioane cu statul.

Cu ce mă-ncălzește pe mine că tu ai salvat ciori dacă eu nu am adidași în trei culori?

Copiii nu vor eroi. Și îi doare-n cur de bărzoi.

Am mai scris despre bătăliile ratatului meu frate aici.

În ianuarie `90 am auzit, probabil pentru a 8 a oară în viața mea, numele Țiriac. Eram elevă la Șaguna, unde studiaseră și ilustrele mustăți, și primisem de la el, de la marele antrenor al lui Boris Becker, fiecare elev, câte 3 portocale. Sau să fi fost 4? Nu mai știu. Taică-miu s-a lansat în ovații la adresa șagunistului procopsit care iată, nu a uitat de unde a plecat, profesorii au făcut temenele, mustățile au fost periate, apretate, așa da, uite că unul din fiii Brașovului cei mai de frunte a organizat și o strângere de ajutoare în valea Ruhrului și a umplut sala de sport a liceului cu budigăi ciupiți de gingii de molii și mehlemiți de intestine de neamț cu incontinență. Șoșoni stâlciți, rochițe molfăite, n-are a face, sunt de dat, nu de luat.

Și sunt de la Țiriac.

Apoi, mult mai târziu, am auzit că Țiriac o babardește pe Andreea Marin. Bravo lui, mi-am zis și nu l-am mai băgat în seamă decât când am auzit că o să candideze la președinție din partea, desigur, PSD. Și apoi iar nimic. De fapt mint, au picurat intermitentele înștiințări ale vânătorilor de la Balc care nu erau niște simple măceluri cum ar fi putut crede un profan plin de reavoință, ci instrumente de lobby prin care, din nou, Țiriac al nostru, de la Șaguna, ajuta România să-și schimbe imaginea în lume. Această Grădină a Maicii Domnului, unde ursul, mistrețul și căprioara se aruncă în fața glonțului, orice numai ca tu să vii și să investești în România, să faci 3 kilometri de autostradă sau 2 vile la Corbeanca. Vino la noi în patrie, îți zic mistrețul, căprioara și ursul și când tu le spui “da”, ele mor fericite, se așează chiar și în grămezi, ca să îți fie mai simplu să le tragi în poză.

Așa deci, vânătoarea de la Balc face bine la economie. Iar eu am altele pe cap, dă-i dracu de mistreți, urși și căprioare, eu am primit 3 portocale de la Țiriac în ianuarie 1990. Eu nu spun nimic rău despre el.

Dar uite că cineva, un suflet nerecunoscător, care a primit și el 3 portocale, nu s-a lăsat atât de lesne mituit. Codruț Feher, fratele meu și tovarășul dumisale, Claudiu Dumitriu, un alt șpăguit în `90 cu portocale, au decis să facă, an de an, ceva care să oprească măcelul de la Balc.

Zice Codruț: în 2004, Năstase Adrian a emis cu dedicație directă pentru Țiriac Ion, OG 81/2004 privind înființarea crescătoriilor de vânat și complexurilor de vânătoare. “Ca urmare, Nastase e invitat de gala la “vanatoarea” de la Balc in 2005, 2006, etc., unde reuseste de fiecare data sa impuste de unul singur cate 20-25 de animale”.

Prin OG 81/2004, se permite recoltarea prin împușcare a animalelor din complexurile de vânătoare în urma unei autorizări date de proprietarul complexului. Deci Țiriac e acoperit.

Sau nu. Căci animalele din complexele de vânătoare sunt scoase de sub incidența Legii 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic, prin prevederile art. 52 ( Art. 52. – Animalele sălbatice din grădinile zoologice, din centrele de reabilitare, cele deţinute sau folosite în scopuri artistice, precum şi cele din crescătoriile de vânat şi din complexurile de vânătoare autorizate nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi). 

Ca toate lucrurile făcute de Năstase, și acest cadou oferit lui Țiriac e o cârpeală, un șopron teleormănean de ținut porcii, care cade la prima pală de vânt. Așadar, dacă te uiți în lege, și frate-miu s-a uitat, potrivit art. 37 din legea Armelor si munițiilor (legea 295/2004 modicată ultima oară în 2014) , uzul de armă de vânătoare se poate face numai împotriva animalelor care intră sub incidența legii vânătorii (Art. 37. Uzul de armă de vânătoare (1) Titularul dreptului de a purta şi folosi arme de vânătoare poate face uz de arma înscrisă în permisul de armă numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat în condiţiile Legii nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pentru antrenament, în poligoanele autorizate în condiţiile legii), iar uzul de armă letală fără drept este infracțiune potrivit art. 343 din Codul penal și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Mai mult, pentru că animalelor din complexurile de vânătoare nu li se aplică prevederile Legii vânătorii, rezultă că animalele de la Balc sunt protejate prin legea 205/2004 care la art. 25 prevede că tirul aupra animalelor domestice sau asupra animalelor sălbatice aflate în captivitate este infracțiune (Legea privind protecția animalelor se aplică cu prioritate față de OG 81/2004, pentru că este modificată ulterior modificării OG 81/2004).

Așadar, cârpeala lu tataia Năstase, îl cam lasă pe Țiriac în cucul gol, dar cine să vadă că hainele împăratului nu există?

Acum câteva zile, un articol candid de pe un mare portal de știri românesc spune așa: un cetățean a sesizat poliția și a oprit vânătoarea de la Balc. Nu știm cine e cetățeanul, nu știm dacă vânătoarea s-a oprit de tot, adică au plecat toți prinții și magnații acasă fără să bage-n tolbă măcar un popândău românesc. Nu știm și nici nu ne interesează.

Cetățeanul, omul care și-a folosit minutele de mobil într-un scop nobil, în loc să trimită absurde urări implicând lumină, spiritul sărbătorilor și rețete dacice de împlinire la cumpăna dintre ani, are un nume. Îl cheamă Claudiu Dumitriu și a sunat la 112. Sosiți la fața locului, comisarul Buboi și echipa au intrat în incinta de la Balc, au stat 3 ore, poate au primit și ei trei portocale, d-ălea din care îți iei o casă în Sălaj, și au ieșit.

Nu au vrut să oprească, să explice celor câțiva ziariști strânși la fața locului ce s-a întâmplat, ce măsuri au luat. Buboi și echipajul au țâșnit pe șosea, ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Vânătoarea nu s-a oprit decât preț de 3 ore.

Iar la anul, dacă o da ăl de sus să iasă cine trebuie, (normal că o să iasă, că doar ăl de Sus urăște surprizele), omul cu portocalele va aduce alți prinți și magnați care vor ucide nestingheriți zeci de mistreți, căprioare și urși, căci mare e grădina domnului Țiriac și altfel se face legea în ea.

 

 

Lupii dintre noi

Azi am fost la bancă. Era răcoare înăuntru și m-am gândit că visul mamei mele a fost să lucrez la bancă, să îmi pun costumul deux-piece și să fiu respectată pe scara blocului. Am făcut științe economice și l-am avut profesor pe Ialomițeanu. Nu aș fi crezut atunci că o să fie șef la gardă și acum candidat la primărie. Iepure pentru Scripcaru. Cum nu aș fi crezut că mafioților din PD-L le e frică de Scripcaru și d-aia i-au dat prietenului lui, Ialomițeanu, postul de ministru de finanțe (declarația directorului RATBV înregistrată și publicată ieri de Libertatea în scandalul autobuzelor de la Brașov).

Cu ce îi amenința nebunul de la Brașov, cum zicea directorul RATBV că îl mângâia Videanu pe Scripcaru, pe boșii de la București? Cu ce îi avea la mână? Oare lui George i se pupa mâna la întâlnirile de taină?

Brașovul a stat mereu bine la disimulare.

Sub masca brăneanului hâtru zace bormașina partidului care găurește bugetul oricărui afacerist care nu joacă așa cum vor liberalii (înainte democrații, mereu băieții de la butoane).

Sub mileul băiatului de la țară, gospodar, primarul ascunde, televizorul Sirius pe care rulează în buclă amenințarea: dați-mi sau …

Sau ce?

Dați-mi sau v-o dau. Perversa de pe Târgu Ocna.

Scripcaru are parte de cele mai strașnice termene în judecarea dosarelor lui penale. Cineva vrea să-l țină afară, ca să nu se verse înăuntru.

Cine?

Toți. Absolut toți, populari, pesedei, pontărei, liberali.

Brașovul este un oraș organizat unde mafia umblă la costum și se piaptănă cu cărare pe mijloc. Și eu ar trebui să știu cel mai bine asta.

Toți sunt legați în Frăția Lupilor. Și nicăieri nu e mai evident decât în tăcerile complice ale presei din Brașov.

 

 

Când ai 23 de ani, 22 și 9 luni ca să fim preciși, și ți se arată lupii (sau așa ți se spune): Hai până în curte să-ți arăt lupii, ești la fel de impresionată cam cât o surdo-mută căreia i se cântă măiastru un șlagăr la ureche. Mmmmmm, vei spune tu, vei da din cap, aprobând sofisticarea stăpânului lupilor care a ales să îi țină într-o cușcă din curtea clădirii unde este sediul său, nu porci, nu măgari, nu vidre sau cai, ci lupi.

Dar nu vei înțelege mare lucru, decât poate după ce un om mai mare, Stoianovici sau Ghiza, redactor sau editor șef, îți vor spune că arătatul lupilor ăstora, fiare sălbatice care va să zică, nu e taman un semn bun atunci când stăpânul lor este cel despre care scrii o anchetă.

Anchetă, al dracu de serios sună, ce știi tu dobitoaca de 22 de ani și 9 luni despre anchete, dosare, anul e 1997 când un jurnalist face pârnaie pentru calomnie și injurii. Nu e greu. Ei sunt cu ei și au și lupi pe care îi țin în cuști și îi arată mândrelor care se dau ziariste.

Povestea e simplă: Ioan Neculaie, patronul pe atunci doar al lui Prescon SA, ziceau surse că își construise imperiul cu bănuți luați dintr-un împrumut de la bancă pe care îl garantase cu cetatea Codlea.

Cetatea Codlea, desigur aparținând unui nemușteț al domnului Neculaie, să-i spunem un unchieș căpătuit. Nu puțin lucru, ha? Un șerif, un baron, un grangure de Brașov din noua gardă, a ăstora de nu i-ai văzut venind, lasă o ușiță prin care tu, micuță Alice, te strecori după ce halești o bucată de brânză care te miniaturizează, pe care intri și descoperi că miracolul fulminantei lor cariere este o minciună gogonată, pe care o vezi de pe Lună.

De unde știi mă fată povestea asta?

Redactorul și editorul ziarului au pieptănat ancheta, au ascultat episodul Scufiței la prima adulmecare a lupului și au publicat-o, cândva, în vara lui 1997.

Pam-pam.

Aveam 4 procese de calomnie pe rol și o uriașă durere în fund, venită din ce? Din lipsa oglinzilor retrovizoare cred, ălea care îți arată pericolul mai aproape decât e.

Am plecat în septembrie `97 la București și am lăsat în urma mea redacția unde, hah, ohhh, ihhh!!!, la câteva zile după inopinata mea dispariție, trăgându-și cu greu sufletul, a ajuns domnul Neculaie.

Dumnealui, zic foștii mei colegi, a pus banu pe masă, și a cumpărat ziarul de la Căncescu Aristotel (pe vremea aia curățel) numai și numai ca să aibă enorma satisfacție să mă dea afară. Și apoi la lupi.

Când ai 23 de ani și tocmai te-ai mutat la București, ești îndeajuns de imbecilă încât să nu realizezi cam cât de aproape de tâmplă a trecut sticla de bere aruncată de domnul de la masa 2. Așa că mi-am văzut de așa zisa mea carieră, de ..

Băi, ești idioată!!!!-m-aș întinde acum peste masă, să-mi cârpesc una, să mă apuc de cămeși și să mă zgudui, să văd realitatea așa cum a fost. Un om de afaceri, un nene cu bani, a dat o cârcă de marafeți ca să cumpere un ziar ca să dea afară o paparudă care se dădea jurnalistă pentru că ea, paparuda, a scris că tu, barosanu, ai făcut avere pe banii luați dintr-o mermeleală care depășea mingicărelile vremii. Pe baza unui credit dat de o bancă de stat, un credit garantat cu cetatea Codlea.

Nimeni nu a mai preluat povestea de atunci, nimeni nu s-a dus mai departe, să verifice dacă e adevărat sau nu și, dacă nu e adevărat, cum se face că domnul Neculaie a cumpărat ziarul să dea afară o fată? Oare pentru că nu avea ce să facă sărmanul cu banii și s-a gândit să îi dea domnului Căncescu?

Și uite așa, ajung la finalul articolului: acum 2 zile, când am citit că Neculaie a fost arestat, m-am gândit că, în afară de Capital (trustul Ringier, ceasornicari, altă poveste), toți angajatorii mei au ajuns la mititica. De la televiziuni de buzunar din Brașov, la PROTV și Curentul, unul n-a scăpat.

Și oare ce spune asta despre presă și cine suntem noi, ăștia de suntem modelați de ea?

Lupii sunt printre noi. Unii sunt prea tineri să se sperie de ei, alții prea bătrâni să se mai teamă de ceva. Iar unii ca Alexandru Ghiza sau Marius Stoianovici, prea oameni ca să lase unul de-al lor să fie înghițit. Nu știu 5 oameni care să fie la fel de curajoși ca ei. Ziariști ca atunci nu se mai fac. Doar funcționari și filfizoni.

Vizul unei nopți fără coviz

Ieri mi-a scris cu întârziere un prieten să-mi spună la mulți ani. Sper că nu te-ai întors, îmi spune. Nu încă, îi confirm, dar vin zilele ăstea.

Băi, ești proastă, stai acolo. Tu, care îmi spuneai acum 2 luni să plec din țară, zici că vrei înapoi acum, când e clar că e varză totul aici?

Varză. Barză. Viezure. Mânz.

Mazcă. Dacă ar fi fost cu z, am fi purtat-o.

Pe facebookul meu sunt Bielorusia, vaccinul lui Putin, pisici și Orban care zice că nu știe că primarii PSD au sărit pârleazul la PNL.

Pârleaz, alt cuvânt dacic.

Zât.

Confuzie.

Nu veni acasă, vino acasă, stai unde ești, treci domle încoa, nu crăpi de la virus.

Zgomot. Zurbagii. Zorzoane.

Zeflemea.

Lasă-ne, măi nene, că noi știm mai bine. Totu trece așa cum a început. Noi să fim sănătoși, trebuie să mai rezistăm un pic.

Rezist.

Noi rezistăm, ei rezistă. Care din noi se ține mai tare?

Am scris textu de mai jos la moartea regelui.

Odată cu el, ar fi trebuit să îngropăm rezist.

Nu am făcut-o.

Trenul regal se zgâlțâie pe șine. Camerele de filmare se uită pe geam la mulțimea strânsă pe lângă liniile ferate, cu telefoanele aprinse și lumânări în mâini. Luminile sunt mici, ascunse în palme. Trenul trece printr-o pădure de mâini luminate, restul e beznă. Din beznă, se mai desprinde câte o gară prăbușită, câte un canton dărăpănat. Țara e mai moartă decât regele ei mort.

Mă gândesc la tot ce nu știu despre regele Mihai, la toate filmulețele care au apărut despre vizita din 1990, de ce au stat ele închise până acum, de ce Pleșu nu a zis până acum că Roman e ăla care s-a opus, de ce regele Mihai nu a reușit să ne spună nouă, milionului ăla care am mers să îl vedem atunci, în 1992, că regimul de la București l-a împiedicat să intre în țară, ce s-a întâmplat la abdicare, povestea celor 1000 de studenți?

De unde era să știm noi atunci, ieșiți din coma comunistă, ce s-a întâmplat cu el și în ce fel am fost noi violați de asistenții care, în teorie, trebuiau să ne supravegheze în spital semnele vitale?

Maică-mea plânge, toată viața ei a fost regalistă. Așa declară. Eu îmi amintesc clar că a fost cu Iliescu, scandalurile monstruoase din 1990, miștourile de trabucul lui Rațiu acuzat că nu a mâncat salam cu soia, groaza că vine regele să își ia moșiile înapoi.

Dacă viața a fost murdară, ne inventăm amintiri bidinea care spoiesc cu alb pereții jegoși ai istoriei. Iliescu nu e vinovat, noi, ăștia care l-am votat pe Iliescu al cărui regim a făcut imposibilă întoarcerea regelui în 1990, nu suntem vinovați. Nimeni nu e vinovat pentru nimic, suntem prea mici ca să schimbăm lucrurile dar niciodată prea mici ca să primim un memorial închinat victimelor nedreptăților. Noi suntem victime, florile pe care le aruncăm spre catafalcul regelui sunt, de fapt, florile pe care ni le oferim nouă, morții mici dar mulți ai României.

Pe noi cine ne plânge?

Nimeni. De la noi se așteaptă să îndurăm, să rezistăm. Dar toate victimele vor să fie știute, plânse, uite, ca regele Mihai care a fost și el o tragică victimă a rușilor, a comuniștilor, a neocomuniștilor, a indolenței și indiferenței noastre.

Rezist.

Ne punem insigne în piept și facem grupuri de facebook cu Rezist.

Și abia acum realizez cât de anapoda e totul, cât de departe am mers conducând pe banda greșită a drumului căci Rezist este un cuvânt care definește atitudinea Puterii. Puterea se agață de scaun, de posturi, ea se opune schimbării, ea e în vârf și noi, opoziția, mulțimea care nu e la putere, scuturăm copacul încercând să doborâm Puterea. Cazi, urlăm noi. Și ea răspunde: Reeeziiist!!!

Dar noi, într-o permanentă periferie a puterii, privind prin geamul aburit la potentați care se îmbuibă în timp ce noi crăpăm de foame, urlăm plini de fală: reziiiiisttttt!!! în loc să spunem: la ataaaaac!!! la armeeee!!!, să spargem ușa cu piciorul și să le smulgem copanul de curcan din mână.

Rezist, șoptim noi, ne spunem unul altuia: rezist și ne batem pe spate. Bravo bre, reziști, ce tărie de caracter, ce om de ispravă, nu ești mânat de instincte animalice, ești modern, civilizat, cultivat. Nu ca porcii ăia care uite cum beau, mănâncă și fut înăuntru. Noi nu suntem ca ei. Noi suntem niște ființe pure care știu să-și controleze simțurile, am făcut Harvard și Oxford, știm să lucrăm cu atomii, electronii, bitcoinii și mai știm să operăm pe creier.

Ce nu știm este că noi nu avem puterea. Noi nu știm să o capturăm și nici să o păstrăm. Noi suntem mereu la ușă, la 80 de metri de putere. Oricum, chiar dacă ne-am apropia, chiar dacă am putea să o luăm ca pe-un cornuleț de pe tavă, noi nu vrem puterea pentru că puterea ne-ar corupe și noi nu vrem să ajungem ca porcii dinăuntru.

Nu.

Noi vrem să rămânem mereu afară, să spunem rezist și când o să murim, să fim plânși și alți români să arunce cu flori spre sicriile noastre purtate în gigantice cortegii funerare și să spună: ce oameni au fost ăștia, exact ca regele Mihai, nu au avut noroc. Niște victime au fost, au rezistat până nu au mai putut să reziste.

Și atunci s-au dus.

Căci asta e soarta oamenilor buni care nu înțeleg că pasivitatea nu e o strategie câștigătoare și că rezistența nonviolentă a lui Ghandi este doar o haină pentru cuvântul ATAC.

Brandul sclavilor care se cred liberi

 

Pe ecranele din autobuze rulează videourile de campanie electorală a principalului adversar al actualului primar. Ecranele aparțin unei firme, nu companiei de transport municipal RATBV.

Directorul RATBV sună patronul firmei cu ecranele și spune cam așa: poți să pui orice vrei tu, dar nu pe ăștia de la USR. Primarul nu vrea să aibă USR spoturi în autobuzele lui.

Sunt ale lui autobuzele.

Logic, cum de am crezut că sunt ale noastre.

Afișând un curaj mai rar întâlnit într-un român ca o părere de rău izbucnită în conștiința lui Iliescu, patronul firmei de media îl ignoră pe directorul RATBV și nu dă jos spoturile.

Seara, camerele de luat vederi de pe gardul casei patronului înregistrează niște cetățeni care i-au adus în fața casei un televizor și l-au lăsat acolo după ce s-au pozat cu el.

Vezi bine, îți vom omorî contractul, ticălos om de afaceri care nu înțelegi că în orașul primarului, trebuie să zici bogdaproste că te lasă să respiri, d-apăi să faci bani cu ecrane în autobuzele lui.
Într-un interviu plătit dat în 2017 la ProSport, același primar este prezentat ca omul care stă în spatele performanțelor sportului brașovean. El construiește, alocă, el găsește cameră și trage cablu pentru Cristina Neagu, cea mai bună jucătoare de handbal din lume. Dacă nu era el, nu era ea. El a făcut echipă de polo și de hockey,  ce uită să spună primarul este cum au fost sifonați banii de către băieții lui de la Clubul Corona.

Clubul lui.

Trei ani mai târziu, echipa de handbal a retrogradat din cauza unui scandal de dopaj orchestrat de oamenii primarului. Echipa de polo a fost ștearsă acum câteva zile, fără preaviz, din pixul primarului. Echipa de fotbal nu mai e de 6 ani, între timp s-au strâns suporterii și și-au făcut echipa lor pe care o finanțează pe Patreon.

Câțiva dintre ei s-au întâlnit cu adversarul actualului primar, restul nu vor s-l supere pe primarul care ar putea să nu îi mai lase să se antreneze pe stadionul lui dacă află că s-au înfrățit cu dușmanul.
Orașul pute. De la groapa de gunoi. Care este ecologică și privată, aparținând, umblă vorba, miliardarului care taie și spânzură în județ, prințul asfaltului, regele bordurilor, domnul Butuza. Autobuzele, performanțele, panseluțele sunt ale lui, gunoiul e al nostru.

Și profitu e al lui.

Nimeni nu se bagă peste Fin-Eco, nimeni nu se bagă peste Butuza.

Tot Brașovul știe asta.

Pe ce lume trăiești?

Media este în buzunarul primarului. De la posturi de radio, la ziarele locale, la rețeaua de outdoor. Totul e al lui.

Ce-a mai rămas?

Facebookul. Îl știi pe x? E influencer. Nu se bagă să îl sprijine pe adversarul actualului primar? Poți să-l rogi pe starul radio Y să îl invite în emisiune?

Refuzuri.

Influencerii spun că nu se bagă în politică pentru că le e teamă să nu fie dezamăgiți. Ei și fanii lor. Au un brand de ținut, trebuie să înțelegi.

Hahahahahahaha.

O curvă care o suge după ziduri are același brand ca una care o suge în cameră la ARO.

Ăștia de spuneți că nu faceți politică, o faceți pe aia mai josnică.

A lipsei de ideal.

A banului.

Ceea ce înseamnă că deși nu aveți nimic pentru că totul este al lui, aveți un primar.

Și el vă are pe voi.

Sclavi care cred că sunt liberi.

Abia ăsta este un brand pe care trebui să îl întrețineți.

Vă ajută Butuza cu niște borduri noi.

 

Țara mea e moartea mea

Ieri, 10 august, a fost ziua mea. Am vorbit la telefon cu părinții, m-au asigurat că mă iubesc și mi-au transmis că mă așteaptă acasă. Să fac bine să nu mai găsesc motive să stau în Spania, și ce dacă ar trebui să stau în carantină, măcar sunt acasă, în țara mea, la republique socialiste de la roumanie, notre cher patrie.

Azi primesc mesaj de la taică-miu: De astăzi ,persoanele care vin din Spania ,nu mai stau in izolare deoarece rata de infectare este mai mică decât la noi!!! Așa ca te așteptăm acasă. Nu mai ai scuze.

I-am răspuns: De ce as veni dintr-o tara cu rata de infectare mai mica si un sistem de sanatate performant intr-o tara cu spitale praf si rata de infectare mai mare?

Nu mi-a mai zis nimic. Probabil îi e doar dor de mine. I-am zis să o ia pe maică-mea la subțioară, să se suie în avion și să vină aici.

Nu pleacă ei din țara lor.

Mă întorc la mesaj. Nu mai ai scuze, a zis.

Să fie dorința de a trăi într-un loc mai bun, o scuză pe care o găsesc ca să nu mă întorc acasă? Oare am o obligație față de țara în care m-am născut și față de părinții mei, să am o viață de rahat, ca a lor?

Dar ei nu cred că au o viață de rahat. Au făcut monturi la picioare de la pantofu ăsta prea îngust care i-a bătut de le-a dat sângele, dar s-au obișnuit cu el. E cu talpă de talpă, făcut pentru export, marfă de calitate nu porcării chinezești.

E viața lor, în țara lor, unde vor să moară, nu pot să înțeleg de ce e atât de important dacă crăpi în avion, pe șezlong în Grecia sau la coadă la ANAF. Crăpi, te-ai dus, papa. ȘI șansele sunt mai mari să crăpi la coadă la plătit dări decât pe șezlong înecat cu un os de pește.

Nu mai ai scuze.

La mulți ani! și Vino acasă!, sunt două exclamații de sens contrar. O urare anulată de un ordin, semnul confuziei care guvernează poporul ăsta al nostru, incapabil să priceapă versul manelei care ne descrie cel mai bine suferința: țara mea e moartea mea.

Am scris textu de mai jos acum 2 ani, la o săptămână de 10 august.

 

Între Bristol și Bath trenul face 12 minute.

E plin ochi, se stă călare pe valize pe culoar, stewardul a găsit un loc lângă toaletă și și-a parcat căruciorul cu sucuri, ape și cafele. Plecăm cu întârziere de 8 minute. E cald. Transpirăm toți, cuminți, cu nasurile în cărți și telefoane.

După 6 minute, trenul se oprește undeva într-o pădurice. Vocea conductorului iese tocată din boxe, trebuie să recompui din literele căzute-n poală mesajul, ca într-un joc de scrabble.

Nimeni nu vrea să se joace cu mine. Sunt singura disperată care caută să înțeleagă ce a zis conductorul.

Suntem opriți 15 minute.

Pasagerii citesc, răsfoiesc, asudă.

Stewardul întreabă dacă cineva vrea apă. Da. Din mână în mână circulă sticlele. Gratis. Măcar atât să facă Western Railways pentru noi. Să ne dea apă gratis.

Plecăm.

Ne oprim după alți câțiva kilometri, fix în buza stației la care ar fi trebuit să ajung în doar 12 minute.

Vocea conductorului curge prin sita boxei, se așează făinoasă pe umeri, pe păr, pe ochi. Ce zice frățioare?

Stewardul întreabă dacă mai vrea cineva apă. Îi spun că nu aș vrea apă ci doar să plece odată trenul în care sunt închisă de 48 de minute. O doamnă mă măsoară surprinsă. Mă uit în jur. Sunt singura care bodogăne și se foiește nervoasă, de pe un picior pe altul: ce dracu fac cretinii ăștia?

S-a stricat un tren fix în fața noastră, e în gară, acum l-au mutat de pe linie, îmi explică un domn în vârstă, apoi face echerul și se scufundă în lectură.

Și atunci, uitându-mă la pasivitatea blajină a călătorilor din jur, înțeleg nivelul de stres în care trăiesc în România.

Pentru că oamenii ăștia nu sunt resemnați sau învinși ci doar au încredere că instituțiile care îi deservesc își fac treaba. Accidente se întâmplă și se vor întâmpla mereu, dar cineva va rezolva situația, cineva este responsabil și va găsi o soluție și problema va fi remediată. Că de aceea îi plătim, de aceea plătim taxe.

De ce să fii bădăran cu stewardul care nu are nicio vină că s-a oprit trenul 20 de minute în pădurice? De ce să te agiți? De ce să pufnești, să tropăi, să ți se umfle ochii în cap?

Englezii știu asta și aleg politețea și calmul în timp ce eu, românul învățat că vorba dulce îți aduce fix o flegmă în ochi, am sărit la bătaie, să cer socoteală idioților incapabili care conduc trenul.

Dar am o scuză, am o scuză.

E scrisă mare pe pașaport. Scuza mea e România.

Românul nu alege să fie stresat. Românul este crescut în frică și frica duce la mârlănie, minciună și tupeu. Frica de a fi luat de prost, frica să nu te facă cineva, frica să ieși din turmă, frica să fii tu primul, frica să fii tu ultimul, frica să nu greșești, frica să nu fi prins greșind, furând, citind, pupându-te cu cineva de același sex cu tine.

Frica de instituții. Ele nu sunt făcute să rezolve probleme ci să ia banul de pe tine.

Ți-e frică să-ți faci pașaport, buletin, carnet, să stai la cozi, să-ți scoți cazierul, să depui declarația 200, să îți faci firmă, să…

Statul este cataroiul pe care fiecare dintre noi îl împinge zilnic la deal și care ne strivește în rostogolirea lui zilnică la vale.

Stresul de a trăi într-o țară unde niciuna din instituțiile publice, dar absolut niciuna, nu își face treaba, ne transformă în monștri.

Când toate instituțiile publice sunt conduse de incapabili, idioți, impostori, ești mereu suspicios atunci când se întâmplă accidente. Noi nu vedem stricarea unei garnituri de tren ca pe-un lucru firesc, orice lucru se strică, am avut noi ghinion să stăm în tren 48 de minute în loc de 12, ce mare nenorocire?

Nu.

Noi știm că acea garnitură s-a stricat pentru că idiotul din fruntea CFR-ului a dat afară oamenii de la mentenanță, toate garniturile sunt străvechi că șeficii au furat banii pentru modernizarea parcului de vagoane.

IR 1929, 3 vagoane, două de clasa a II a, unul clasa I. Lume pe culoar, lume între vagoane, lume în toaletă. Am bilet la clasa I cu 70 de lei. Nu e aer. Frige scaunul. Perdeaua atârnă torturată, murdară, ca o femeie afgană după 3 luni de fugă prin munți.

Nu merge instalația de AC. Nașul nu știe să o repare. Se aude un: vedeți dacă ați votat cu PSD? Asta primiți.

Transpirăm. Pute vagonul. Nașul vine după Ploiești când coboară oamenii de pe culoare. Zice că a lăsat ușile deschise să se facă niște curent. Crede că nici mâine nu o să repare AC-ul, că nu are cine, e un singur electrician, în București.

Fac o listă, strângem semnături, să depunem plângere și să ne dea CFR-ul banii înapoi.

De ce să te despăgubească CFR-ul pe tine pentru că nu merge instalația de AC în vagonul de clasa I? întreabă un cetățean cu față de milițian, de fapt supracontrolul.

Pentru că sunt 56 de grade, pentru că nu a venit nimeni să remedieze problema la București și nici la Ploiești…

Dar ați mers deja jumate de drum și de la Câmpina se face răcoare că ținem geamurile deschise.., îmi explică el.

Am mers în condiții improprii.

De ce nu ați coborât?

Stresul de a locui în România. Un angajat CFR care călătorește gratis la clasa I îmi neagă dreptul de a face plângere CFR-ului pentru mojicia de a lua 70 de lei și a te ține într-un vagon fierbinte, murdar și rupt.

Nu am murit gazată, mor asfixiată, zice o femeie care se mută la clasa a II a.

Și dacă nu mori nici asfixiată, mori de nervi.

Ucis de stresul de a trăi în aceeași celulă cu statul român.