Roxana Truța's Blog, page 2
January 22, 2017
Carte: Roșu și negru, de Stendhal – lupul faux moralist al literaturii clasice franceze
Am ajuns la concluzia că stau foarte prost cu literatura clasică franceză. Aș vrea să spun că în detrimentul clasicilor englezi, dar… would I lie to you, babes? În afară de La Fontaine, Zola, Proust, Mauriac și Flaubert n-am citit nimic din marii clasici. Nu tu Voltaire, Dumas, Hugo, Balzac, Molière, nimic! Așa că am pus mâna pe franțuzul cel mai la-ndemână din bibliotecă și, două săptămâni, nici n-am simțit nevoia să mă-ntrerup și să plec urechea la tentații nefrancofone. Cu alte cuvinte, am citit și eu, în sfârșit, Roșu și negru al lui Stendhal. Better late than pregnant, right? :))
Despre ce e vorba
Cred că până acum toată lumea știe ce-i cu romanul ăsta. Eu l-am citit fără nici cea mai vagă idee; știam doar că pe personajul principal îl cheamă Julien Sorel, dar nici măcar n-a fost meritul meu. Am găsit o poveste plasată în Franța din perioada Restaurației, după abdicarea lui Napoleon, când oamenii sunt separați de mentalități total opuse, aristocrații sunt lipsiți de orice urmă de nerv, burghezii și țăranii sunt lacomi, iar jocurile de putere sunt meschine și se fac în șoaptă, prin intrigi de saloane dichisite sau biserici somptuoase. Tocmai de aceea, se subliniază că soarta lui Julien Sorel trebuie înțeleasă ca un destin social, personajul fiind un produs al vremurilor în care trăia.
Pe scurt, Julien Sorel e fiul unui cherestegiu, deci un țăran cam rușinat de sine și de familia sa, care încearcă în schimb să ajungă la o condiție socială mai bună ascunzându-și disprețul pentru nobilime și adevăratele intenții în spatele unei tăceri pe care lumea o confundă cu pioșenia și inteligența (nu că aceasta din urmă i-ar lipsi). Pentru că Napoleon abdicase și el nu poate să devină bogat dovedindu-se superior în armată sau în viața de zi cu zi (roșul), Julien Sorel învață latina și Noul Testament pe de rost și încearcă să-și creeze o situație alegând să facă parte din cler (negrul). Daaar, firește, își vâră dracu’ coada și întâlnește femei mai mult sau mai puțin măritate sau out of his league, care-l abat de la drumul spre succes.
Roșu și negru e un roman realist, în sensul că mi-a amintit mereu de Enigma Otiliei, deși acela era de inspirație balzaciană. E dens, pe alocuri puțin greoi, și în timpul săptămânii rar puteam citi mai mult de 20-30 de pagini pe seară. Are o puternică latură socială, are și două povești de dragoste mari și late, are – evident – un pic de politică (lucru de care face mișto însuși Stendhal, intervenind în propria sa carte :D), dar elementul cel mai consistent îl reprezintă psihologia personajelor, o latură intens exploatată și minuțios executată.
Ce mi-a plăcut
Evident, partea psihologică a romanului. N-am întâlnit până acum pe nimeni, niciun scriitor, care să analizeze atât de exhaustiv cele mai mărunte gesturi, priviri sau schimbări din sufletele personajelor. Fiecare stare e explicată cu o precizie care te lasă mască. Stendhal poate descrie în cinci pagini tot ce se întâmplă în mintea unui personaj în fracțiunea de secundă necesară unei acțiuni. Spre deosebire de Balzac, care am înțeles că-și irosește (?) talentul ăsta descriind natura, casele și obiectele personajelor, efortul lui Stendhal se concentrează fix acolo unde trebuie. Deși uneori pare un pic cam exagerat, cel puțin din perspectiva cititorului care le știe pe toate, pe mine nu a reușit să mă plictisească.
Tot la scriitura lui Stendhal mi-au plăcut frazele lui care de multe ori se încheie… with a twist.
(…) domnul Valenod, un tânăr voinic, bine clădit, cu obraji roșii și rumeni și cu favoriți mari, negri, era una dintre ființele acelea grosolane, nerușinate și gălăgioase care, în provincie, se numesc “bărbați bine”.
sau
Julien avea o inimă înflăcărată și una dintre memoriile acelea uimitoare care adeseori fac casă bună cu prostia.
sau
Absorbită cu totul, până la venirea lui Julien, de roboteala nesfârșită care, departe de Paris, este o lege pentru orice bună mamă de familie, doamna de Rênal se gândea la pasiuni așa cum ne gândim noi la loterie: înșelătorie sigură și fericire căutată de cei fără minte.
Mi-au plăcut apoi cele două povești de dragoste total diferite ale lui Julien Sorel. Deși amândouă sunt excepționale și au ca punct comun ideea că, uneori, oamenii se îndrăgostesc din plictis și din lipsa unor activități mai interesante, discrepanța dintre ele e evidentă. Doamna de Rênal reprezintă iubirea matură, tandră, profundă, uneori maternă, pe când frumoasa Mathilde de la Mole reprezintă iubirea vulcanică, trufașă, pasională. Ce mi s-a părut interesant a fost că Julien începe cu prima, dar nu sfârșește cu a doua. 
January 15, 2017
Cărțile lui Judith Kerr: The Tiger Who Came to Tea și primele două volume din seria cu pisica Mog
De Judith Kerr am auzit prima dată în preajma Crăciunului din 2015, când cei de la Sainsbury lansaseră o reclamă… de poveste, la care am râs și m-am înduioșat deopotrivă.
Mi-a plăcut mult de pisica neatentă și prostuță, și mi s-a părut că reclama are un scenariu prea bun ca să nu pornească de la ceva mai fain și mai consistent. Așa că, după două-trei click-uri pe Google, deja aflasem că există o întreagă serie de cărți ilustrate pentru copii cu Mog, mâța cea adorabilă, toate scrise și desenate de Judith Kerr. Mi-au făcut cu ochiul, dar cum am un attention span mai scurt decât al celor pentru care sunt făcute cărțile astea, mi-am reamintit de ele abia când am văzut că au început să fie traduse și la noi.
Autoarea mi s-a părut interesantă mai ales datorită trecutului ei. Este evreică și nemțoaică, o combinație nefericită care a făcut ca familia ei să fugă de naziști întâi în Elveția, apoi în Franța, iar în cele din urmă să se stabilească în Anglia. Judith Kerr trăiește acolo și astăzi; are acum 93 de ani și, în ciuda trecutului ei puternic legat de Germania, din cărțile sale transpare o bătrânică cochetă și simpatică, stând la un ceai îndoit cu lapte, ronțăind biscuiți, chicotind plănuindu-și următoarea carte și schițându-și personajele – adică ce mai, o englezoaică tipică. 
January 8, 2017
Cărți cu pinguini: Blown Away, de Rob Biddulph și And Tango Makes Three, de Justin Richardson & Peter Parnell – de la drăgălășenie la controverse
Taică-meu a fost foarte simpatic când a trecut pe lângă măsuța mea și, zărind cu coada ochiului cărticelele astea două, s-a entuziasmat instant:
– Ce, ai scris și alte cărți?
:)) Nu, din păcate nu toate cărțile cu pinguini sunt scrise de mine. Dar v-am spus că de Crăciun mi-am făcut cadou două cărți ilustrate cu pinguini, fiecare părându-mi-se interesantă din alt motiv.
Blown Away, de Rob Biddulph
Blown Away mi-a atras atenția fiindcă intriga e foarte asemănătoare (deși nu atât de… erm… picată din… nori) cu cea a Pufului meu. Într-o zi, când Penguin Blue se distrează cu zmeul recent ajuns prin poștă, o pală de vânt îl ia pe sus. Trecând în zbor pe deasupra Antarcticii, Blue strigă după ajutor și câțiva prieteni se reped să-l prindă, dar vântul e prea puternic și îi duce pe toți. :))
Evident, alaiul zburător se hotărăște să se lase zmeul ăla din aripă doar deasupra unei insule împădurite, unde îi îmbie verdele pufos al coroanelor de vegetație. Sincer, pasajul ăsta, mai ales rima cu (…) green/ a colour that they’ve never seen, mi-a plăcut atât de mult încât i-am dat cărțuliei o steluță în plus la final.
În rest, e o poveste drăguță în versuri, perfectă pentru copiii care abia încep să citească sau cărora încă li se mai citește. Ilustrațiile îmi plac foarte mult, dar văd că nu toată lumea gustă stilul. Eu sunt all for minimalism + detalii amuzante pe care le observi doar dacă privești atent, așa că n-am ce să reproșez.
Văd că oamenii sunt scandalizați și de inexactitatea cu ursul polar care trăiește în Antarctica, fiindcă acest lucru se pare că e relevant într-o carte pentru copii în care un pinguin zboară cu un zmeu. :)) Per total, mie mi-a plăcut și mi s-a părut mai mult decât OK.
Rob Biddulph e de găsit aici.
*Pe Goodreads, Blown Away a primit de la mine 4 steluțe din 5.
And Tango Makes Three, de Justin Richardson & Peter Parnell
De And Tango Makes Three am auzit prima dată vara trecută de la F, care mi-a arătat-o pe Okian, cred, și mi-a spus că i se pare super simpatică ideea. Și mie mi s-a părut interesantă cartea, mai ales când am aflat că prin America e interzisă în biblioteci, în librării se vinde cu un fel de sticker-avertisment, în alte locuri s-a cerut mutarea ei de la fiction la non-fiction (?!) și peste tot s-a creat o isterie generală. Toate din cauza unei biete cărți ilustrate cu pinguini… OK, a venit iarna și mi-am luat-o, să văd care-i ideea.
Povestea chiar s-a-ntâmplat. La grădina zoologică din New York, Roy și Silo, doi pinguini masculi din specia asta, se împrietenesc și ajung să facă totul împreună: să se plimbe, să înoate, să-și cânte etc. Îi văd pe ceilalți pinguini făcându-și cuib și, până la urmă, caută o pietricică în formă de ou și o clocesc pe rând. Îngrijitorului de la zoo i se face milă de ei și se hotărăște să-i ajute.
Nu vă dau toate detaliile, dar dacă nu v-ați înmuiat până acum, n-aveți inimă.
January 7, 2017
Book: The Keeper of Portals, by V.S. Nelson – a very smart YA fantasy book that’s even better than the Miss Peregrine series
Happy New Year, you guys! Glad to be back in business. 
December 27, 2016
Shopping #5: ce cărți am cumpărat și am primit de Crăciun în 2016
Nu știu voi, dar eu am avut un Crăciun perfect, cum n-a mai fost cazul de ani buni. Zăpadă, liniște, toți sănătoși și laolaltă, colinde și revederi. ❤
December 5, 2016
Shopping #4: ce cărți mi-am cumpărat în toamna lui 2016
A mai trecut un anotimp, a trecut și minivacanța de dinainte de maxivacanța de – sper eu – două săptămâni dintre ani, așa că-i vremea să vă arăt ce cărți mi-am luat în toamna lui 2016. Nu vă mai țin discursul cu 0 autocontrol, nu poate să fie asta scuza de fiecare dată. 
December 4, 2016
Carte: Mama mamuților mahmuri. Elefanți cu rochițe și alte povestiri, de Mircea Sântimbreanu – un volum la fel de bun ca Recreația mare
Pfuai, sunt foarte în urmă cu discuțiile despre cărți din cauza postării monstruoase de săptămâna trecută, care mi-a mâncat zilele până am reușit s-o aduc într-o formă acceptabilă. :)) Dar decât să mă plâng mai bine aș scrie. Azi, despre un volum cu un titlu foarte ghiduș: Mama mamuților mahmuri. Elefanți cu rochițe și alte povestiri, de Mircea Sântimbreanu.
Bine-nțeles, ca pentru toată lumea, și punctul meu de pornire în relația cu Sânti’ a fost Recreația mare, pe vremea când nu exista Diary of a Wimpy Kid (care, sincer, e doar Recreația mare în variantă americană, caricaturizată, grosolană și care nu prea are legătură cu literatura; dar decât să le interziceți copiilor Diary of a Wimpy Kid și să-i plictisească umorul finuț dar old school din Recreația mare, mai bine lăsați-i să citească ce vor și să descopere ei mai târziu the real thing – wow, paranteza asta-i mai lungă decât fraza inițială).
Am descoperit volumul ăsta întâmplător, stalkuind pe Goodreads. Nu pricep de ce, dar în capul meu îl asociam pe Sântimbreanu cu Recreația mare și cam atât; nici nu știu dacă m-am deranjat să caut dacă n-o mai fi având și altceva demn de luat în seamă. Wikipedia zice că are chiar mai multe, dar și că poveștile din Mama mamuților mahmuri au fost publicate la 15 ani după cele din Recreația mare.
Ca orice volum de povești, și acesta conține unele mai bune, altele mai slabe și câteva demențiale. Sântimbreanu scrie cald și cu o ironie dulceagă, și chiar și atunci când mustră copiii și încearcă să le îndrepte comportamentul, nu o face didactic și poruncitor, ci cumva prin învăluire. Nu știu să explic foarte bine, dar e așa, un pic alunecos, și nu-i ghicești din prima intențiile. 
November 24, 2016
November 21, 2016
TBR: 7 cărți cu zăpadă și Crăciun pe care vreau să le citesc până la sfârșitul anului
Dacă e să fiu cinstită până la capăt, nu mi-a plăcut întotdeauna Crăciunul. Mai ales în ultimii ani, când nici de zăpadă n-am mai avut parte, nici de ronțăit pe ascuns bomboane de brad nu mi-a mai ars fiindcă – surpriză! – cred că m-am maturizat (questionable, tho’). Nu știu, mi se părea că și-a pierdut din farmec. Daaar acum că am scris o poveste de Crăciun cu un pinguin zăpăcit care iubește zăpada, parcă mi-a mai venit și mie cheful de dulcegării, globuri, colinde, șemineu și #fieca.
Ce-am făcut în sensul ăsta? Ce altceva decât să-mi cumpăr multe cărți tematice, cu iarnă, (Moș) Crăciun, zăpadă și atmosferă festivă. Încă n-am vrut să mă-nfig în ele; rezist cu stoicism, dar mi s-a făcut poftă de când au ajuns, și închipuiți-vă că pe-atunci încă ieșeam pe-afară doar în cămașă.
1. Raymond Briggs, The Snowman
2. Michael Morpurgo, Christmas Stories
Cărțile astea au venit de pe Okian. Am prins poveștile de Crăciun ale lui Michael Morpurgo la reducere, iar The Snowman mi-o doream și am primit-o cadou (thanks, F!).
Dacă vi se pare cunoscut numele lui Morpurgo, e tipul care a scris War Horse, cartea pentru copii după care s-a făcut celebrul film. Eu n-am citit nimic de el, dar mi-am cumpărat poveștile de Crăciun ca să nu încep chiar cu marele succes, deși o să v-arăt că mi-am luat și cartea aia pentru că autocontrol 0. 
November 20, 2016
Concurs! (încheiat) – Câștigă trei exemplare din Puf și două cărți traduse de mine
V-am spus deja că am scris prima mea carte: Puf, pinguinul rătăcit. V-am spus și că e o poveste de Crăciun. Iată că acum a venit și momentul acela.
