Anda Docea's Blog, page 5

No More Drama

Ziua de 22 iulie 2003 a fost la fel de caldă precum cea de azi. Eu purtam un costum vernil, acelaşi pe care l-am avut şi când mi-am luat licenţa în jurnalism la Cluj, nişte sandale bej cu toc înalt, iar părul meu cumplit de lung era ondulat, întrucât stătuse pe bigudiuri toată noaptea. Voiam să intru prin Dorobanţilor, habar nu aveam că mai există o intrare, de unde apelai un număr de interior, iar cineva trebuia să vină să te preia, cu un bon. A fost prima mea zi în TVR.

Ziua de 22 iulie 2015 mi-o voi petrece în tren, spre „locul unde mă aşteaptă cineva”, aşa cum am mai scris de multe ori. Acum înclin însă că cred că în toate drumurile noastre călătorim întâi cu gândul şi cu inima, aşa încât, în momentul în care ajungem la destinaţie, ne găsim pe noi înşine de multă vreme deja acolo. Dorindu-ne să mergem mai departe. Indiferent dacă ne mai aşteaptă sau nu şi altcineva, asta e mai puţin important.

Un prieten mi-a zis că, date fiind îndeletnicirile mele scriitoriceşti, am nevoie mereu de un pic de dramă în viaţa mea. O caut, mi-o imaginez, o provoc, mă lupt cu ea, o torn în cuvinte, o înving sau mă declar învinsă. Poate că avea, într-un fel, dreptate. Poate îmi pun prea multe întrebări, scriu scenarii inutile pentru mine şi pentru alţii, îmi imaginez poveşti chiar şi acolo unde nu sunt. Încerc să mă pregătesc pentru orice: pierdere, reuşită, durere, iubire.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

„La ce mai e bună iubirea, dacă ea nu poate salva pe nimeni de la moarte?”, se întreabă personajul Cristinei Nemerovschi din „Păpuşile”, iar întrebarea asta mă obsedează de când am citit cartea. Nu poate salva pe nimeni de la moarte. Nu poate schimba inimi, nu poate întoarce oameni din drum, nu te protejează de nimic. Dar e ceva straşnic, asta am învăţat eu în cei 12 ani de viaţă de adult, un pic condimentată de apetitul meu pentru dramă. Te poate face să ierţi şi să uiţi. Să alergi o jumătate de Bucureşti pe jos, ca un nebun, pentru că traficul nu ţine pasul cu sufletul tău. Să renunţi, când nu mai are rost. Să nu mai pleci. Să nu zici „niciodată”. Să faci un drum la capătul căruia ţi s-a promis o surpriză, iar tu să te rogi să nu se mai termine drumul. Să scrii o carte. Să crezi că, în orice moment, lucrurile se pot schimba. Iubirea ne face să rămânem în viaţă.

Au trecut 12 ani de la prima mea zi în TVR, la fel de plini ca orice viaţă de om. Am învăţat televiziune, am scris, m-am plimbat, mi-am făcut şi desfăcut bagajele de sute de ori. Am cunoscut oameni, am pierdut oameni, am iubit, am înşelat, am fost dezamăgită şi, pe alocuri, tare fericită. A fost bine.

Costumul vernil încă îmi mai vine.

The post No More Drama appeared first on Anda Docea.

Hoaţa de fericiri

M-a întrebat cineva, după ce mi-a citit cartea, dacă scriu vreodată când sunt fericită. N-am ştiut să-i răspund, pe loc. Scrisul în momente de suflet apăsat şi de minte înnorată vine de la sine şi întoarce problemele pe dos în văzul lumii. Fericirile mi le ţin în sertar.

De regulă, ne plângem că întregul se strică şi că fericirea se face praf. Că dragostea are termen de expirare şi că magia de la început se transformă repede în truc ieftin. Că n-am ales în viaţă ce voiam. Că n-am ajuns în Ţara Minunilor destul de repede. Că am pierdut ceva sau pe cineva pe drum. Aşa că ne petrecem restul vieţii culegând cioburile, chiar şi pe cele care au zburat foarte departe, şi încercând să le lipim la loc cu precizie.

Eu am un drum care mă duce unde vrea. Din când în când, fără să le caut, dau peste cioburi de fericire sărite din cine ştie ce poveste. Le adun cu grijă şi le lustruiesc bine. O madlenă lăsată de cineva pe masă. Vreo două raze de soare pe care le simţi cu ochii închişi, într-o maşină care merge către munte. Un mesaj pe care-l primeşti când mai ai 1% din baterie. Şampanie la miezul nopţii. Nişte cercei albastru cu verde. „Mi-a fost dor de tine.”

Strâng toate bucăţile de fericire care-mi apar în cale, fără să le caut. Le pun în sertar atent, gândindu-mă că aş putea scrie o poveste despre fiecare. Nu se potrivesc între ele şi nu vor forma niciodată o fericire întreagă, dar asta nu trebuie s-o ştie nimeni.

The post Hoaţa de fericiri appeared first on Anda Docea.

Lansarea a trecut, ne pregătim de lansare

Personajele masculine ale cărţii nu au venit la lansare. Toată lumea mă întreabă asta, pentru că am declarat în repetate rânduri că le voi invita. Nu văd loc mai potrivit pentru a-ţi aduna toţi foştii aşa-zis iubiţi decât o lansare de carte. Că doar n-o să-i chemi la nunta ta.

Foto: Cătălina Filip Coapşi

Au venit însă oameni mulţi şi dragi toţi. Colegele din TVR cu care împart acelaşi birou de 12 ani. Colegii de la emisiune, deşi aveau direct în acea seară şi au fost pe fugă. Prieteni din Timişoara, Braşov sau Brăila, care m-au lăsat cu gura căscată de uimire. Bloggeri din vremea primelor mele texte, pe care nu i-am mai văzut de atunci. Oameni care mă citeau în Tango. Poate unii care mă citesc doar acum. Persoane pe care le-am cunoscut numai pentru că nişte cărţi ne-au făcut să vibrăm la fel. Prieteni de pe facebook. Pe unii îi întâlneam pentru prima dată. Prietenii mei din viaţa reală. Alţi autori. Vreo doi bărbaţi cu care am traversat nişte nopţi scurte cu poveşti lungi. Arătau minunat şi la lumina zilei. Pe ei nu i-am făcut personaje, nu i-am iubit, nu i-am urât. Fain aşa.

Eu am vorbit şi mai repede ca de obicei, am purtat o fustă pe care o aveam desenată în minte cu mult timp înainte să fie tipărită cartea, carte care ştiam cum se va numi şi cui îi va fi dedicată înainte să scriu vreun rând. Nu am reuşit să povestesc cu toţi sau să personalizez prea mult autografele, aşa cum îmi propusesem. A trecut repede, ca toate chestiile grozave. La final, Alex mi-a împachetat un afiş al evenimentului, pe care l-aş fi vrut pentru tata, înainte să i-l cer, iar acesta cred că a fost momentul special al serii.

O seară în care personajele principale ale cărţii nu au venit, iar eu nici măcar nu am observat.

 

„Camere de hotel” se lansează şi la Bookfest, primul târg de carte la care stau şi eu cocoţată pe raft, la standul editurii Herg Benet, pavilionul C2. Momentul meu va fi de la ora 14.15, sâmbătă, 23 mai. Vă aştept!

Foto: Alin Ioniţă

 

The post Lansarea a trecut, ne pregătim de lansare appeared first on Anda Docea.

Vă aştept la lansare!

Cartea mea a ieşit de la tipar. Ne pregătim să facem cunoştinţă cu lumea. La câţiva prieteni a ajuns deja, direct de pe site-ul editurii Herg Benet. Eu o am pe birou, dar încă nu am îndrăznit să o răsfoiesc pagină cu pagină. Mă bucur că are o copertă minunată. Că mama a citit ce a scris Simona Catrina în prefaţă şi a plâns. Că Adina Popescu a reuşit, în câteva rânduri meşteşugite, să surprindă întreaga esenţă a cărţii. Că Alex Voicescu şi Cristina Nemerovschi sunt cei mai buni oameni pe care aş fi putut să-i am lângă mine în aventura asta.

Sunt aproape 60 de poveşti, scrise din 2008 până azi, alese din aproape 600. Editate, aranjate, respuse. Bucăţi multe, din şi de mine, amestecate, aparent fără ordine, dar, totuşi, cu un fir roşu care le leagă. Nici una nu este sută la sută adevărată, dar ar fi putut fi, foarte uşor. Nici un personaj nu există în felul în care l-am conturat, cu toate astea, nu am inventat nici o trăsătură.

Este o carte despre alegeri. Despre cele după care ne pare rău şi ne dăm cu capul de pereţi, repetat. Sau despre cele care ne surprind cu o succesiune de întâmplări neprevăzute, de poveste toate. Cele care ne coboară toate barierele sau ne fac să ne înălţăm gardurile până la cer. Cele pentru care suntem arătaţi cu degetul, ridiculizaţi şi huliţi de oameni care n-au fost în locul nostru niciodată. Sau cele pentru care suntem invidiaţi, admiraţi, curtaţi de cei care cred că am descoperit o reţetă magică.

M-am lămurit, de ceva timp, că nu există alegeri greşite. Mereu credem că, mergând pe un drum, la stânga sau la dreapta, ne va fi, la un moment dat, bine. Că vom găsi locul, omul, povestea care să ne aducă fericire. Am ales cum am ştiut mai bine în momentul respectiv. Nu mă mai îndoiesc de faptul că oamenii care par aroganţi, infatuaţi şi reci, cei care calcă apăsat şi par a lua viaţa în piept, sunt cei care se tem cel mai tare. Mie mi-e frică tot timpul. Şi, mai ales, mă amuză cum, deşi matematic vorbind 49% nu are cum să atârne mai greu decât 51%, ne petrecem o viaţă-ntreagă încercând să tragem de balanţă. Uneori, chiar mi se pare că-mi iese.

 

Lansarea din Bucureşti va avea loc luni, 11 mai, la ora 19, la Clubul Ţăranului Român. Vă aştept cu toate camerele sufletului deschise.

The post Vă aştept la lansare! appeared first on Anda Docea.

This Old Heart of Mine

Se spune că mintea umană are o capacitate grozavă de autoprotecţie. Că, de multe ori, blochează un eveniment neplăcut, ceva ce a adus durere, dezechilibru, deprimare. Îl închide într-un colţ întunecat, prin care nu mai şterge praful în veci. Ca şi când nu s-ar fi petrecut. Totul, pentru a merge înainte.

M-am plimbat recent cu bicicleta prin cartierul unde am copilărit. Bunica mea locuia la primul etaj, în a treia scară a unui bloc lung, chiar pe colţ. Obişnuiam să o strig când treceam pe sub geamul ei, cu multă vreme în urmă. Ea nu mai e de câţiva ani, dar am observat nişte rufe întinse la uscat şi, pentru câteva clipe, inima mea şi-a grăbit bătăile. Aproape că mă aşteptam să o văd scoţând capul pe geamul de la bucătărie. Nu avea cum să se întâmple aşa, desigur, hainele fuseseră probabil întinse de nişte vecini care au acces în apartament. Dar raţionamentul ăsta l-am făcut abia după câteva momente de pedalat mai febril.

M-am reîntâlnit la un moment dat, întâmplător, cu un bărbat cu care formam cândva un fel de „împreună”. L-am văzut de departe, venind prin mulţime, şi mi-am amintit cum, în locurile publice în care ieşeam, de câte ori nu eram unul lângă altul, mă căuta mereu cu privirea. Când stabileam contactul vizual, îmi făcea cu ochiul, iar eu zâmbeam. A făcut la fel, deşi nu-l mai văzusem de vreo doi ani. Dar, până să realizez asta, câteva clipe, inima mea şi-a schimbat ritmul, iar zâmbetul a fost la fel de larg ca altădată. Ca şi când „împreună” mai exista încă, într-un loc neprăfuit.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

La primul etaj, a treia scară, într-un bloc lung din Aiud, nu mai locuieşte nimeni. Un bărbat care altădată îmi făcea cu ochiul în mulţime m-a pierdut din vedere. Cu toate astea, mintea mea, care a dezvoltat, în timp, admirabile mecanisme de protecţie, care poate desena cu repeziciune o schemă logică pentru orice problemă de viaţă, aşa încât să nu rămână variantă de rezolvare neexplorată, mă lasă să alunec câteva clipe, din când în când, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, în care îmi era bine. Singura explicaţie pe care am găsit-o este aceea că tot ce iubim cândva, tot ce trăim din plin, tot ce dăruim şi tot ce visăm se adună undeva, după scheme cu totul ilogice, în cavitatea toracică, uşor pe stânga. Şi, de acolo, ne conduce întreaga viaţă. Chiar dacă noi, naivi, alegem să credem altceva.

The post This Old Heart of Mine appeared first on Anda Docea.

Ne plictisim?!

Nu demult tare, într-o discuţie cu câteva personaje de sex feminin, cu experienţă în relaţii lungi, am fost asigurată că dragostea nu durează nici măcar acei proverbiali trei ani. Sau, mă rog, că se transformă într-un cu totul alt gen de ataşament. Că, la un moment dat, devine imposibil de păstrat stadiul de îndrăgosteală iniţial.

Cea mai lungă relaţie a mea a durat exact patru ani. Vârsta mea nu depăşea cu mult două decenii, a lui era şi mai mică. De fapt, nici nu ştiu dacă a fost o relaţie adevărată. Până la urmă, fiecare îşi defineşte termenul cum crede de cuviinţă. Pentru mine, asta însemna să nu înşel nici cu fapta, nici cu gândul, nici măcar cu o uitătură peste umăr. Cred că la fidelitatea mea autoimpusă a contribuit din plin faptul că nu exista facebook, ba, mai mult, că nici măcar nu aveam internet acasă sau sms-uri nelimitate. Nu-mi dau seama dacă îndrăgosteala a ţinut mai puţin de trei ani, pentru că el era mult timp plecat din ţară, iar noi ne certam şi ne împăcam repetat, aşa că, într-un fel, am fost mereu la început. În amintirile comune scrie că ne-am despărţit, culmea, fără să ne certăm deloc. Nu mai păstrăm legătura.

La un moment dat, mi-am instalat, în sfârşit, internet acasă, mi-am făcut şi cont de facebook şi am început să mă uit în stânga şi în dreapta, cam fără mânie. N-am mai ajuns la trei ani niciodată, ca să fac proba, dar am trecut prin multe momente în care exaltarea de la început nu numai că nu se transforma într-un soi de ataşament, dar se ducea naibii cu totul. Inima nu mai bătea alandala, picioarele nu mai fremătau a nerăbdare, nici taximetriştii nu mai erau în pericol de moarte pentru că nu mă duceau suficient de repede la vreo adresă. Nu mai alergam pe scări să sar în braţele cuiva. Nu mai alergam deloc. Mergeam încet o vreme, după care iar exaltare, iar tic-tac, iar sărit.

Când vârsta mea nu depăşea cu mult două decenii, îmi doream enorm să scriu la o revistă lucioasă şi parfumată. Prima dată când am reuşit, m-am trezit cu noaptea-n cap să caut revista, am uitat să-mi pun mănuşi sau fular şi, alergând prin zăpadă, cu picioare tremurate şi inima razna, am fluturat-o deasupra capului, gândindu-mă că toţi trecătorii trebuie să afle ce am făcut. A fost la fel de fain o vreme, apoi tic-tac-ul s-a auzit mai şoptit, exaltarea s-a domolit, iar eu n-am mai fugit fără fular să o cumpăr. Apoi n-am mai fugit deloc.

Vinerea trecută am citit pe o scenă o poveste din cartea mea, care stă să apară. Îi mărturiseam Petronelei Rotar că am avut emoţii atât de cumplite, încât mi-am printat textul cu litere mari şi l-am aşezat pe genunchi. M-am temut că, dacă ţin foile în mână, vor flutura ca un evantai. Ea a zâmbit şi mi-a zis că mă înţelege perfect, dar că mă voi obişnui. Că e aşa doar la început. Aştept s-o văd şi pe asta.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Mi se pare că am urcat cândva, demult, când m-am mutat de la ai mei, într-un fel de montagne russe. Nu ştiu dacă are o limită de viteză sau de vârstă, nici când i-a fost făcută ultima revizie tehnică. De câte ori încep să mă înalţ, inima mea bate atât de repede încât ecoul care se întoarce din cutia toracică se ciocneşte cu bătaia următoare. Picioarele îmi freamătă a nerăbdare, mâinile mi se încleştează de bara metalică şi anticiparea mă face să trag aer în piept adânc, cât pot eu de tare. În vârf, mă aşteaptă câteva secunde de plutire, o stare de graţie ca un fel de amestec de abandon cu încredere şi bucurie (pe care, în viaţa reală, o mai atingi uneori, în doi). Apoi urmează căderea, nemiloasă şi abruptă, în care ţip din toate puterile, până dau afară şi ultimul milimetru cub de aer. Şi drumul o ia de la capăt.

Încă nu vreau să cobor. Nu m-am plicitisit.

The post Ne plictisim?! appeared first on Anda Docea.

Cartea mea. An impar

Prejudecata, transformată prin verificări repetate în convingere, că anii impari sunt mai bogaţi în evenimente şi întorsături, mai plini de clipe adevărate şi mai încărcaţi cu metri cubi de suflet mă bântuie de multă vreme.

Pe scurt, într-un an impar am terminat liceul şi am intrat la prima facultate, la care aveam să renunţ tot într-un an impar ca să dau la alta, pe care am terminat-o într-un alt an impar, an în care m-am şi mutat în Bucureşti. După doi ani m-am angajat de-a binelea în TVR, după încă doi mi-am luat garsoniera şi mi-am făcut primul blog, în 2009 mi-au apărut două texte într-o carte la Tango şi tot atunci am pornit blogul la ei, în 2011 emisiunea la care lucram a câştigat un A.P.T.R., iar doi ani mai târziu am început colaborarea cu „Dilema veche” şi a apărut la Humanitas cartea „Ficţiuni reale”, unde am avut şi eu o poveste.

2015 l-am hotărât din start a fi anul cu un nou blog al meu. Fiind şi anul în care tata iese la pensie (din învăţământ), şi-a manifestat dorinţa de a se ocupa de un nepot. Nu e ceva ce să pot face de una singură, dar am încercat să nu-l dezamăgesc foarte tare. Aproape 60 de texte ale mele, reprezentând fiecare un moment, un om, un dor, o întrebare, o regăsire, s-au rupt din mine, au format un întreg şi au considerat că e momentul să vină pe lume, undeva prin luna mai.

Fotografie copertă: Emilian Chirilă

„Camere de hotel” se va numi cartea şi va apărea la editura Herg Benet. Mai multe despre poveştile din ea, lansare şi alte evenimente, am tot timpul să vi le spun în săptămânile următoare. Şi, mai ales, mai multe despre oamenii cărora, sub o formă sau alta, declarat sau fără să ştie, li se datorează bucuria mea.

O să-i mulţumesc acum doar lui Alex Voicescu, pentru momentul de film pe care mi l-a creat, în ultima zi de iarnă (la propriu şi la figurat) din acest an. Am primit de la el un mail, într-o după-amiază în care eram pe stradă, soarele îmi intra în ochi şi mai aveam mai puţin de 8% baterie la telefon. Am reuşit să văd doar atât: „am dori să publicăm cartea”, „lansare preconizată: mai 2015″, „tot aportul Herg Benet”. Nu am avut nevoie să citesc mai mult. Tocmai se turna un film, european, sau american, putea fi şi o telenovelă coreeană din punctul meu de vedere, ideea era că, de data asta, chiar jucam în el.

 

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme. („Camere de hotel”, în pregătire la editura Herg Benet, 2015)

The post Cartea mea. An impar appeared first on Anda Docea.

Cât să nu mori de sete

Un prieten la fel de drag pe cât e depărtarea dintre noi mi-a spus recent un fel de poveste. Nu ştiu dacă a auzit-o undeva, dacă a mai zis-o şi altora sau a inventat-o numai pentru mine. Voi încerca să o transmit mai departe, aşa cum am înţeles-o eu.

Să presupunem că ai de făcut un drum în deşert, un drum anevoios şi imprevizibil ca o viaţă de om, spre o ţintă pe care numai tu o ştii, visată, imaginată, fixată din toate puterile în cel mai ferit colţ al sufletului tău. La un moment dat, sau poate în câteva rânduri, apare cineva care îţi întinde o cană cu apă proaspătă şi limpede. Te uiţi neprietenos la om şi împingi cana pentru că, de ceva vreme deja, tu ţi-ai fi dorit o mandarină mare şi coaptă, răcoritoare atât cât trebuie şi plină de miez. Omul priveşte mirat şi un pic întristat la tine. Nu are aşa ceva să-ţi dea. Tu eşti însă absolut convins că în desaga lui mare trebuie să fie o mandarină exact aşa cum ţi-ai conturat-o, aşa că o ceri şi o aştepţi.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Nu te-ai înşelat. Are, chiar mai multe. Numai că respectivele mandarine nu sunt pentru tine. Poţi să le crezi mici, acre, cum vrei. Cert este că nici una dintre ele nu e a ta, specială, rotundă, desăvârşită. Va veni şi aceea, într-o zi, după ce vei fi acceptat deja lucrurile care ţi se oferă, chiar dacă nu se potrivesc cu aşteptările tale din momentul cu pricina, tocmai pentru că sunt tot ce poate da omul care-ţi taie calea.

Drumul prin deşert spre limanul tău imaginar ar putea fi cumplit de lung. Nu mai bine ai fi deschis la tot ce se întâmplă? Ia cana cu apă. Altfel te usuci de sete.

The post Cât să nu mori de sete appeared first on Anda Docea.

Insula în formă de diamant

Când am ajuns pe Insula Wight, cei doi buni prieteni care mă invitaseră acolo mi-au spus, pe un ton conspirativ, că m-am înscris într-un cerc extrem de restrâns: acela al românilor care au pus vreodată piciorul pe cea mai mare insulă britanică, nu mai lungă însă de 27 de mile. Se întâmpla în 2009, taman în ziua în care împlineam 30 de ani.

Până să vizitez insula despre care ştiam doar că este locul de baştină al regizorului Anthony Minghella, am aterizat pe Stansted pentru o oprire de două zile la Londra. Era prima călătorie în care planificasem totul pe internet, dar, la faţa locului, lucrurile nu au mers la fel de lin. Rezervarea făcută de mine la hotel dispăruse, camere libere nu erau, aşa că, sub un soare complet nelondonez, mi-am rostogolit trolerul pe un drum aflat, culmea, în lucru, spre cel mai apropiat hotel pe care l-aş fi putut găsi. Am închiriat, până la urmă, o cameră în legătură cu care doamna cu trăsături de indiancă de la recepţie mă avertizase că ar fi really, really small, la un preţ dublu faţă de cât anticipasem.

Waterloo Bridge (foto: Anda Docea)

Londra s-a dovedit a fi destul de prietenoasă şi, după ce m-am plimbat pe Tamisa, m-am fotografiat la piciorul podului Waterloo cu Big Ben-ul în spate exact ca restul turiştilor, i-am văzut pe James Bond, Freddie Mercury şi pe Madame Tussauds însăşi la muzeul figurilor de ceară care-i poartă numele, după ce am vizitat Turnul Londrei şi am dormit două nopţi într-o really, really small room din mansarda unui hotel aflat pe o stradă în lucru, m-am îndreptat cu noaptea-n cap spre staţia din care aveam să iau un autobuz către Portsmouth. În câteva ore trebuia să ajung la capăt de linie, taman în portul de unde feribotul m-ar fi dus pe Insula Wight.

Am coborât când autobuzul se golise. Aveam instrucţiuni clare, o luam la dreapta şi ajungeam într-o zonă de ghişee, de unde puteam cumpăra un bilet la un feribot care avea mai multe curse pe zi. În mai puţin de o jumătate de oră, aş fi ajuns pe Insula Wight, mai precis în Ryde.

Am citit atent tabelul de plecări-sosiri şi m-am apropiat de fiecare ghişeu în parte, dar n-am văzut specificat Ryde nicăieri. Cât am aşteptat s-au anunţat însă curse spre Franţa, Spania şi alte destinaţii ceva mai îndepărtate. Am decis să cer lămuriri unui domn care semăna cu Hercule Poirot şi care stătea la biroul de informaţii. I-am spus că doresc să ajung pe Insula Wight şi, după oftatul prelung pe care l-a scos în timp ce extrăgea tacticos din pupitru o foaie de hârtie, mi-am dat seama că nu mă aflu unde trebuie. Eram în portul internaţional din Portsmouth. We are here, a început el explicaţia, în timp ce îmi desena cu migală o hartă care îmi indica unde sunt, unde trebuie să ajung, la ce intersecţii am de cotit. Cu totul, 40-50 de minute pe jos, mi-a spus, trebuia doar să o ţin paralel cu ţărmul, să fac la un moment dat dreapta (sau era stânga, după regulile lor?!) şi să iau feribotul pentru pasageri către Ryde.

În 2009, nu era încă moda telefoanelor inteligente, aşa că accesul meu la tot ce presupunea hărţi, numere şi indicaţii era limitat. Aveam doar o bucată de hârtie mâzgălită cu pixul, pe care o roteam în toate părţile, încercând să găsesc „sensul englezesc”. Să cotesc la un moment dat spre dreapta, îmi spusese Poirot, dar cred că am făcut mişcarea asta prea curând, întrucât am ajuns într-un loc ce aducea a bază navală, cu tot felul de ambarcaţiuni şi niciun om. A fost momentul în care mi-am dat seama că pe jos nu voi ajunge unde trebuie şi că risc să pierd ultimul feribot către insulă. Prietenii care mă aşteptau s-au oferit să apeleze la o companie de taximetre, doar că eu nu ştiam exact unde mă aflu. Am găsit în cele din urmă o biserică şi am convenit că voi aştepta acolo un taxi pe care aveau să mi-l trimită. După ce m-am învârtit câteva minute în stradă fără să ochesc vreo maşină galbenă, m-am întors în incinta bisericii. Taxiul venise între timp pe altă parte şi parcase exact în faţa intrării în lăcaş, cu spatele, gata pregătit de plecare.

De îndată ce am recunoscut ghişeele de pe dreapta şi am vazut afişată destinaţia Ryde, m-am liniştit. Mi-am luat bilet la penultima cursă din acea zi. Englezul de la ghişeu m-a întrebat: Single?, ceea ce, pe moment, mi s-a părut a fi nu prea politicos din partea lui, chiar dacă am încuviinţat din cap. În scurt timp, am realizat că single se referea la biletul fără retur, doar dus.

Călătoria cu feribotul spre insula în formă de diamant nu a fost nici pe departe scăldată în lumina apusului, aşa cum speram, la finalul unei zile interminabile. Din contră, pasagerii nu puteau ieşi pe punte, iar feribotul a parcurs cei puţin peste 10 km cam prea grăbit pentru cineva cu rău de mare. Undeva spre finalul cursei, telefonul meu mobil, prea încercat la ceas aniversar, s-a închis definitiv. Când am pus piciorul în sfârşit pe teren solid şi am vazut câte maşini aşteptau feribotul, mi-am dat seama că nu am cum să îmi sun prietenii şi că va trebui să mă mulţumesc să fiu reperată. A fost relativ uşor, pentru că, în acea mare de maşini, un şofer claxona de undeva nervos. Făcea parte din cercul select al puţinilor români care au călcat vreodată pe Insula Wight.

Ryde (foto: Anda Docea)

Pe cei nici 380 de kilometri pătraţi aveam să descopăr mult mai multe decât îngheţata locală, denumită chiar Minghella. Fiecare oraşel în parte are propria-i atmosferă, un stil şi o arhiectură caracteristice, un eveniment care să-i sporească prestigiul local. A fost ca şi când atracţia plajelor şi a sporturilor nautice s-a îmbinat cu plăcerea de a te plimba prin zone deluroase, de a vizita castele şi reşedinţe regale. Tradiţie, istorie, cultură, distracţie, sport şi o doză mare de inedit la fiecare pas.

Ryde, singurul oraş de pe insulă cu peste 25.000 de locuitori, îţi întinde la picioare o alee lungă de promenadă pe plajă, mărginită de ambarcaţiuni de tot felul, ba chiar şi un pationoar acoperit, aflat tot în zona cu nisipuri aurii, unde se antrenează echipa de hochei locală, Wightlink Raiders. Există cinematograf, cluburi, magazine, aranjate ordonat pe străduţe care coboară inevitabil spre mare. La sfârşitul lunii august, în Ryde are loc cel mai vechi carnaval din Marea Britanie.

Newport este un fel de centru cultural al insulei, de altfel tot aici, în parcul Seaclose mai exact, are loc, la jumătatea lunii iunie, din 2002 încoace, un festival de muzică faimos, pe scena căruia au concertat, între alţii, Rolling Stones, REM şi David Bowie. Din Newport, am ajuns relativ uşor la castelul Carisbrooke, unde a fost prizonier Regele Charles I, înainte de execuţia sa din 1649. Se mai păstrează încă fereastra prin care regele a avut o tentativă eşuată de a evada, o încăpere a armurilor, zidurile de apărare, pe care se poate înconjura întreaga fortăreaţă şi admira oraşul de sus, grădinile Prinţesei Beatrice. Fiica cea mică a Reginei Victoria este cea care a transformat, în 1898, acest loc într-un adevărat muzeu al istoriei Marii Britanii.

Carisbrooke Castle (foto: Anda Docea)

Osborne House, fosta reşedinţă de vară a Reginei Victoria, se află în East Cowes. Construit între 1845 şi 1851, domeniul este păstrat cu grijă, aşa cum l-ar fi dorit Regina însăşi, care prefera să-şi petreacă timpul în aer liber. Grădinile frumos desenate şi umbroase, vechea „casă de gheaţă” regală de sub pământ, „maşina de îmbăiat” de lemn, cu roţi şi trepte, închisă de jur-împrejur, aşa încât bucuria mării să fie trăită de înaltele feţe ferit de ochii lumii, te întorc subtil, fără dificultate, în secolul XIX. Albul reşedinţei de vară, verdele grădinilor şi albastrul mării, care se zărea în depărtare, mi-au amintit cumva de Balcicul Reginei Maria. Nepoata Reginei Victoria avea locul cuvenit într-un uriaş arbore genealogic al familei regale britanice, desenat cu acurateţe şi expus într-o cameră de la primul etaj, ale cărei ferestre uriaşe dădeau nestingherit către mare.

Osborne House (foto: Anda Docea)

Cel mai spectaculos peisaj de pe insulă mi l-a oferit cel mai vestic punct al ei: The Needles, trei stânci uriaşe din calcar răsărind din mare, verticale, perfect aliniate. Se pare că ele reprezintă doar vârful unei benzi de calcar ce străbate mijlocul Insulei Wight, până în est. Pentru a ajunge acolo, am traversat stâncile colorate din Alum Bay şi am nimerit într-o bază militară construită în 1862, cu scopul de a riposta în eventualitatea unei invazii franceze. Transformată în muzeu, baza, activă în cele două războaie mondiale, mai păstrează o parte din echipamentul militar. Se spune chiar că aici ar fi fost un loc secret conceput de englezi pentru testarea rachetelor. Un tunel subteran alambicat duce la un reflector uriaş, de unde, deasupra celor trei stânci, ai ceea ce fotografii ar numi una dintre cele mai râvnite privelişti din lume.

The Needles (foto: Anda Docea)

În Godshill, toate casele păreau de păpuşi, cochete, pline de flori, cu mici magazine de unde puteai cumpăra ceai, ciocolată sau cidru, iar în parc te plimbai printr-o variantă miniaturală a orăşelului, reprodus dichisit până la ultima străduţă. Din Heavenstreet am ajuns până în Wootton cu un tren tras de o locomotivă cu abur, restaurat fidel epocii victoriene, de la compartimente până la felinarele de pe peron. În Sandown, zona de coastă, cu dealuri verzi şi copaci îndoiţi de vânt, mi-a amintit de atmosfera romanelor lui Jane Austen. Iar tradiţionala prăjitură englezească, cu brânză şi dulceaţă de afine, pe care am porţionat-o şi savurat-o rapid, în prima seară pe insulă, cu ochii în larg, rămâne cel mai bun tort aniversar de până acum.

Heavenstreet (foto: Anda Docea)

Întoarcerea spre Londra am făcut-o prin Southampton, luând, împreună cu prietenii mei, feribotul pentru maşini. În timp ce priveam răsăritul de pe punte, fără să mai simt deloc răul de mare, mi-au povestit despre un concurs de iahturi celebru în lume, care are loc în Cowes în prima săptămână din august. Despre grădina zoologică pe care nu mai reuşisem să o vizitez, aşa cum n-am mai apucat să vad nici culturile de lavandă sau cea mai variată colecţie de perle de pe tărâm englez, expusă în Brighstone. Când îmi planificasem excursia, mă gândisem eronat că cinci zile ar fi suficiente pentru o insulă de maximum 27 de mile lungime, tăiată în formă de diamant.

Foto: Anda Docea

Am ajuns pe aeroportul Stansted cu întârziere din pricina traficului, când check-in-ul tocmai se încheia. Doamna de la ghişeu mi-a smuls bagajul din mână şi m-a împins înainte, spunându-mi să mă grăbesc. Am urcat în avion ultima şi am mai găsit loc doar în faţă, sub un aer condiţionat doborâtor. Mi s-a spus la aterizare, când toată lumea aplauda, că fusese un zbor dificil, cu goluri de aer şi mişcări bruşte. Eu însă am dormit tot drumul, visând că sunt în baza militară The Needles, lângă reflectorul uriaş, admirând o privelişte pentru care m-ar fi invidiat orice fotograf, în timp ce francezii atacau Alum Bay.

 

 (articol apărut în „Dilema veche” nr. 540, 19-25 iunie 2014)

Alum Bay (foto: Anda Docea)

The post Insula în formă de diamant appeared first on Anda Docea.

Toate întrebările rămase nerostite

De câte ori scârţâie ceva într-o poveste de iubire simţim nevoia să verbalizăm prin interogaţii tot ce ne frământă. Unii pun întrebările pe parcurs, de fiecare dată când îi roade ceva. Alţii tac multă vreme. Adună supărări, nepotriviri şi consternări. Şi apoi îşi lansează toate curiozităţile dintr-un foc. Lung. Eu fac parte din a doua categorie.

Un astfel de set de întrebări a sunat (sau ar fi putut suna) cam aşa: De unde vii? Ce se întâmplă cu tine în ultimul timp? De ce simt că ceva nu e în regulă? Te vezi cu alta? De cât timp te vezi cu alta? De ce îmi faci aşa ceva? De ce nu răspunzi? Şi, în final, ceea ce cred eu cu singuranţă că a vrut Andrieş să zică prin „din toate-ntrebările, cea mai grea”: Mă mai iubeşti?

Apoi apare cineva. Nu ţi-e nici rudă, nici prieten, nici n-aţi copilărit împreună. Un străin. Cineva în legătură cu care ajungi să te întrebi: Oare el, în momentul ăsta, fix în momentul ăsta, se uită la acelaşi cer? Oare încearcă să deseneze Carul Mare, stea cu stea? Oare ascultă AC/DC când conduce? Oare cântă one of these days I’m gonna ride on, change my evil ways? Oare scoate menta din limonada cu mentă? Oare zâmbeşte des?

Şi, cumva, fericirea lui devine fericirea ta. Supărarea lui o simţi undeva, adânc şi ascuţit, de parcă te sfâşie pe tine. Multă vreme nu înţelegi ce se întâmplă şi cum ai ajuns aşa, pierdut pentru lume, praf, gol şi în acelaşi timp atât de plin, greu şi în acelaşi timp mai uşor decât ai fost vreodată. E un soi de miracol.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Şi, la un moment dat, îţi spune, ca din senin, că eşti un om minunat. Iar tu ai vrea să îi pui un set întreg de întrebări care sună (sau ar putea suna) cam aşa: O să rămâi? O să te văd mai des? O să-ţi fie dor de mine când eşti plecat? N-o să mă uiţi? Te vei întoarce? Şi, dintre toate-ntrebările, cea mai uşoară: Ştii că te iubesc, nu-i aşa?

Dar nu rosteşti nimic din toate astea. Nicio întrebare care să transforme miracolul în scrum. Pentru că tu eşti, de multă vreme deja, praf, gol, plin, greu, uşor şi pierdut pentru lume. Sau pentru că, aşa cum înţelept a scris Ileana Vulpescu, „pe lume sunt întrebări care nu se pun şi răspunsuri mute”.

The post Toate întrebările rămase nerostite appeared first on Anda Docea.