Anda Docea's Blog, page 3

7:39

Iei același tren în fiecare dimineață, la aceeași oră. Parcurgi drumul știut, stai la serviciu regulamentar și te întorci la nevastă, aceeași de 20 de ani, și la cei doi copii, aflați taman la vârsta când pretind lucruri costisitoare și nu te mai integrează în programul lor. Sau la bărbatul care nu vrea nimic altceva decât să se căsătorească repede cu tine, să deveniți părinți și toate celelalte lucruri care presupun un „împreună”.

În trenul de 7:39 te ciocnești într-o zi de cineva. Apoi, în fiecare zi. Stai de vorbă puțin. Apoi, un pic mai mult. Începi să te ridici dimineața din pat înainte să sune ceasul. Petreci mai mult timp în oglindă. Nu te mai grăbești atât de tare seara la ceea ce generic numim „acasă”. Îți amintești de „criza vârstei a doua”, despre care scriu revistele, cea care îi face pe oameni să o ia razna și îți vine să râzi, în cazul tău nu are cum să fie vorba despre așa ceva, nu-i așa, ai găsit doar un mod de a umple mai bine timpul ăla, timp pe care de 12 ani îl petreci pe drum, același drum, în total 60 de zile pe an, din ore puse cap la cap, 2 luni într-un tren pe care altădată îl urai, dar asta se întâmpla înainte de ziua cu pricina, ziua în care ai învățat să minți prin omisiune, de parcă asta ai fi făcut de când e lumea. O să se termine, trebuie, dar nu vrei să o închei nici măcar cu o zi înainte, meriți asta, să simți tot ce simți acum și nu mai știai cum e, nici nu credeai că ți s-ar mai putea întâmpla vreodată, o să fie cu suferință, dar nu vrei să faci niciun rău nimănui, vrei doar să fii un pic egoist, stai 60 de zile pe an în trenul ăla făcând ceea ce trebuie, nici nu mai știi când ai râs așa ultima dată, nici când ai dansat, ba da, îți amintești cu greu, parcă la nuntă. The day the music died.

The 7.39 trebuia să fie un serial, dar a sfârșit prin a avea o singură parte. Aventura s-a terminat, iar personajele s-au întors la traiul lor, fără un „după aceea”. Exact ca-n viață. După episodul-pilot, nu mai avem destul curaj.

Parcurgi în continuare același drum, în numărul regulamentar de minute, te întorci în fiecare seară la tot ceea ce numim generic „împreună”, râzi de criza vârstei a doua, care ție nu ți s-a întâmplat niciodată, nu-i așa, și îți spui în fiecare zi, de câte ori de nevoie, în oglinda în care te privești tot mai scurt: oricum n-ar fi mers. Și, de fapt, nu ți-a plăcut să dansezi niciodată.

The post 7:39 appeared first on Anda Docea.

This Is It

Era frig în Brașov la început de februarie, iar frigul se simte întotdeauna mai ascuțit dimineața, când ești nedormit. Puteam să iau un taxi până în centru, dar am sărit într-un autobuz, un oraș se cunoaște mai bine așa. De la un moment dat, am continuat să merg pe jos, știam orientativ unde e libraria și îmi imaginam că toate drumurile duc într-acolo. Am văzut-o de pe cealaltă parte a drumului. Avea în geam un afiș care anunța lansarea. Și o poză a mea mai veche, într-un palton verde.

Mai făcusem lansări și în București, și la Cluj, unde sunt acasă, și la Constanța, dar niciodată nu mă mai dusesem singură, la invitația unor oameni pe care să-i fi cunoscut doar virtual, să vorbesc la o librarie, într-un oraș străin, despre „Camere de hotel”. Am continuat  să merg pe partea cealaltă a drumului, încă nu venise ora lansării, am încetinit doar un pic, chiar în față, cât să trag cu ochiul la afiș, să-mi amintesc de câte ori am văzut o scenă asemănătoare în filme sau doar am visat la ea și am realizat că, fie și numai pentru clipa cu pricina, viața merită trăită, cu adevărat.

Am prezentat vreme de două sezoane un talk-show despre ONG-uri pe TVR 1, lunea dimineața, de la 10. Mă trezeam pe la 5 să mă mai uit peste întrebări, să scriu introducerea și să pornesc de acasă devreme, ca să evit aglomerația. În cele câteva momente înainte să înceapă, mă gândeam cum, dintre toate meseriile din lume, eu am norocul s-o fac pe cea care îmi permite să port o rochie frumoasă, să fiu fardată, coafată, să cunosc oameni care pun lucrurile în mișcare în lumea asta a noastră și să vorbesc cu ei, în direct, pe TVR 1. Fie și numai pentru senzația asta de luni-devreme, viața merita trăită, cu adevărat.

Am avut parte, de mai multe ori, de treziri negrăbite într-o casă străină. De dimineți când, deși ești perfect conștient și auzi zgomote de viață de mult pusă pe roate în jur, mai furi o jumătate de oră în care, în timp ce ocupi tot patul, te miri cum orice anotimp poate deveni, brusc, preferatul tău. Apoi te ridici și găsești pe masa din bucătărie kitul de cafea, exact așa cum ți-ai prepara-o acasă: ness, zahăr brun, o părere de cappuccino de vanilie și un strop de lapte. Iar apa are temperatura potrivită, pentru că cineva a pus ibricul pe foc exact când tu te-ai ridicat din pat. Fie și numai pentru o gură de cafea negrăbită, dintr-un anotimp nedefinit, dar dintr-o dată preferat, viața merită trăită.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Ne agățăm cu încrâncenare de clipe care ne ating sufletul, încercând să le facem să dureze acel „pentru totdeauna”. Apoi suntem furioși când nu se întâmplă (și multă vreme după) și așteptăm o „dată viitoare”, când ne propunem să ne ținem și mai strâns, și ne facem din lupta asta un sens în viață. O carte are însă un număr limitat de lansări, o emisiune, câteva sezoane, iar o cutie de ness se termină, la un moment dat. Clipele care fac viața să merite trăită nu dispar, ci se transformă și ne transformă, fără încetare. La un moment dat, osteniți de atâta luptă, le lăsăm să treacă. Nu pe lângă noi, ci prin noi. Treptat, nu mai suntem atât de furioși. Nici nu mai e atât de importantă o „dată viitoare”. Nu mai încercăm s-o păcălim să apară, nici nu ne mai cramponăm de situații vechi. Apoi ea chiar vine. Și abia atunci începem să câștigăm.

The post This Is It appeared first on Anda Docea.

Never Let You Go

După moartea prietenului ei, Eugenia Kuyda i-a creat acestuia o conștiință virtuală. Un program care să răspundă în locul lui, în aceeași manieră în care ar fi făcut-o chiar el. Roman Mazurenko fusese pasionat nu doar de informatică, ci și de artă, în toate formele ei. Călătorea mult, iubea petrecerile și avea o personalitate fascinantă. Cu ajutorul inteligenței artificiale, Eugenia voia să-i păstreze individualitatea. A adunat mesaje, mii de linii de dialog schimbate de Roman cu prietenii, informații, fotografii, în scopul de a reconstrui o adevărată rețea neuronală, capabilă să-i reproducă stilul de a conversa.

La scurt timp după ce m-am despărțit de cineva, mi-am dus la reparat telefonul care conținea mesajele, conversațiile, pozele și filmele noastre. Am pierdut tot. Pe cele mai multe, nu le mai aveam salvate și în altă parte. Aș fi putut să privesc întâmplarea ca pe un ajutor din partea destinului, pentru a uita povestea mai repede. Dar, pe moment, am simțit o disperare cumplită. Nu înțelegi că am pierdut tot, tot? i-am țipat atunci mamei, care mi-a zis că, de fapt, ce a fost mai frumos în acea relație rămăsese oricum la mine în suflet.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

În „La corrispondenza”, filmul din 2016 al lui Giuseppe Tornatore, un om de știință face pregătiri minuțioase pentru ca, după moartea lui, iubita să-i mai primească încă mesajele verbale sau scrise, îndrumările, cadourile. Ca și când ar mai fi fost alături de ea și ar fi știut tot ce se petrece în viața ei. La un moment dat, durerea și frustrarea devin atât de mari, încât ea pune capăt acestei corespondențe, cu riscul de a rămâne lucruri necunoscute, nespuse.

Folosind programul pentru a vorbi cu Roman, Eugenia a observat că oamenii sunt mai onești în conversația cu cineva care nu mai e. Că, de fapt, au mai multă nevoie să fie ascultați decât să li se răspundă. Că deșartă toate cuvintele rămase nerostite care, altfel, în timp, apasă și dor. Că le place să râdă și să li se umezească ochii, în timp ce încep propoziții cu „Îți amintești când…” Sau că, de fapt, nu este o realitate virtuală, ci, pur și simplu, una nouă, construită, în care reînvață să trăiască.

Mi-a fost destul de greu să urmez sfatul mamei și să îmi amintesc, din când în când, din respectiva poveste, doar ce fusese bun. Relațiile au ajuns să fie, aproape în întregime, un schimb de texte, o succesiune de mii de linii de dialog care se pierd uneori când duci telefonul în service. E mult mai eliberator să aruncăm un mesaj într-o sticlă și să sperăm, decât să găsim una. Cu toate astea, de cele mai multe ori, succesiunea online – seen – is typing e cea care ne ține în viață.

The post Never Let You Go appeared first on Anda Docea.

Show Must Go On

Am ajuns, la un moment dat, cu diverse treburi organizatorice, printr-un studio din TVR în care am prezentat, vreme de vreo două sezoane, o emisiune în direct. Aproape că nu mi-aș fi amintit de asta atunci dacă nu aș fi zărit, aruncat într-un colț neluminat, plin de praf, vechiul meu decor.

Trec, din când în când, prin locuri din care am amintiri cu cineva. Poate n-aș șterge praful de prin colțul de suflet unde sunt dosite, dacă plăcinta cu brânză dulce și stafide nu ar mirosi exact ca în trecut, sau dacă un afiș n-ar anunța un festival de film care ne plăcea amândurora, sau dacă ninsoarea nu s-ar încăpățâna să cadă în Parcul Carol exact ca într-o dimineață anume, în care era cumplit de frig, fără ca asta să conteze.

Într-o prima fază aș fi vrut să rearanjez scaunele, să chem invitații și să mai filmăm o ediție, doar una, în care să vorbesc mai tare, să pun întrebări mai istețe, să dorm mai mult în noaptea dinainte. Să fie mai bine ca oricând.

Să mai am o zi, doar una, în care chiar să nu îmi pese că e iarnă, să mai văd un film la festivalul ăla și să-mi iau și eu o bere mult prea rece, să nu se fi desființat patiseria cu pricina de la Romană. Să nu mai fie rău niciodată.

Apoi îmi amintesc că emisiunile țin un sezon, maximum două, și că oamenii se plictisesc într-un an, maximum doi. Tata mi-a zis la un moment dat, când încă mai spera să obțin permisul de conducere, că orice schimbare de direcție trebuie semnalizată din timp. Dar nu cred că a respecta toate regulile e cel mai bun lucru pe care-l poate învăța un copil. Și nici măcar anticiparea erorilor celorlalți, cei care îți intră și îți ies din viață fără nici un preaviz. Cred că, dacă ar fi să găsesc o calitate care să te ajute să o scoți la capăt, în drumul ăsta plin de curbe pe care dansăm în fiecare zi, ar fi adaptabilitatea. Adică oricâte proiecte de suflet s-ar încheia fără veste, oricâți oameni la care ții și-ar schimba direcția fără să semnalizeze, nimic din toate să nu ajungă să-ți devieze drumul tău sau, mai grav, să te scoată definitiv de pe carosabil.

Am senzația că următorul decor va fi fabulos. O patiserie bună știți?

The post Show Must Go On appeared first on Anda Docea.

Glitch

Când aveam vreo 10 ani, distracția preferată a mea și a vărului meu, cu doi ani mai mic, a fost, o vreme, să scriem povești SF la patru mâini. Le inventam unul în continuarea celuilalt și le băteam la mașina de scris a unchiului meu, una care mereu rata litera „r”. Văru-meu nu mă lăsa să omor nici un membru al echipajului care avea misiuni în alte galaxii.

Glitch este un termen folosit generic pentru o problemă ce apare brusc, neașteptat, și care face un sistem să nu mai funcționeze așa cum ar fi de dorit. În filmul Money Monster, glitch a fost numită eroarea dată de un program, în urma căreia cei care investiseră masiv în acțiuni la o firmă promițătoare rămăseseră fără nici un ban, peste noapte.

În copilăria în care, dintr-un motiv sau altul, nu suntem niciodată suficient de buni, deprindem competitivitatea, capacitatea de a lupta pentru fericiri iluzorii și nevoia de validare din partea altora. Ajunși adulți, nu mai știm când să ne oprim din a demonstra, așa că tragem de noi mai departe, și când nu mai e nevoie, și când ne-am străduit deja destul. Echilibristica fină între „fix it” și „let go” ne umple de adrenalină, mai ales dacă avem și spectatori. Ne dă un sens. Apoi picioarele încep să ne alunece de pe sârmă și constatăm cu stupoare că nu ne-am tras plasa de siguranță și nu a făcut-o nimeni pentru noi. În cele din urmă, cădem și rămânem fără nimic, peste noapte.

Programul din Money Monster  fusese conceput respectând legi impecabile. Eroarea era, de fapt, una de utilizator. Era imposibil ca banii să fie pierduți, matematic vorbind, de către program. Doar că el nu fusese proiectat încât să acumuleze sume mari de capital. Investiția care a provocat dezastrul nu a fost cauzată de computer, ci de „amprenta umană”. Mai precis, de lăcomie.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Venim pe lume ca un program proiectat după legi perfecte, capabili să ne adaptăm la tot ce ar fi posibil să urmeze. Pe măsură ce devenim adulți și ne dorim tot mai mult, ne folosim de noi în mod defectuos. Multă vreme, nimic nu ne oprește din echilibristică. La un moment dat însă, toate se adună și nu mai putem funcționa. Și atunci ne simțim ca după o căzătură de sus, din cupola circului, fără plasă de siguranță și fără public.

Vestea bună e că glitch-ul este un semn de eroare la utilizator. Mai concret, că ne-am bătut joc de noi înșine. Nu că am avea, fundamental, vreo problemă în alcătuire. Ce ne rămâne de făcut este să ne ținem de instrucțiunile de folosire. Ca să nu mai ajungem să pendulăm între „fix it” și „let go”, fără să ne reușească nici una.

De câte ori apare un glitch care mă aruncă de pe sârmă, îmi dau seama că, undeva, am forțat ceva. De câte ori mi se pare că lucurile sunt de nereparat, îmi spun că nu-i nici o problemă, concret, cu mine. Trebuie doar să revin la ceea ce sunt cu adevărat. În copilărie, înainte să învăț care e treaba cu competitivitatea și cu validarea, îmi plăcea să scriu, la o mașină fără „r”, povești SF în care nimeni nu moare niciodată.

The post Glitch appeared first on Anda Docea.

Poveste de dragoste cu voci de radio

Aşteptam ritualul de sâmbătă seara o săptămână întreagă. Anii ’90 se apropiau de mijloc, iar eu tocmai intrasem la liceu. „Discoteca în blue jeans” se trasmitea în eter pe Programul III, adică Radio România Tineret, şi ţinea toată noaptea de sâmbătă spre duminică.

Vorbim despre o perioadă în care revistele cu celebrităţi abia începuseră să apară. În orăşelul meu de provincie ajungeau destul de greu. Nici cablu tv nu aveam încă. Muzica o ascultam la radio, fără să asociem toate vocile cu chipuri de artişti. Melodiile care ne plăceau ni le înregistram singuri, cu un casetofon care să permită acest lucru, atenţi fiind ca ele să nu fie întrerupte de intervenţiile prezentatorilor. Să fie cap-coadă, altfel spus.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

În fiecare sâmbătă seară, camera mea se umplea de voci şi de viaţă. Recunoşteam oamenii de radio de la primele cuvinte rostite. Îmi mai amintesc încă timbrul lui Sorin Caracseghi. Şi pe al lui Florin Helmis. În jurul emisiunii se crease o adevărată comunitate de ascultători care intrau în direct, dialogurile erau amuzante şi fireşti, se râdea mult şi se asculta muzică bună.

Piesele din lista lor erau extrem de variate, pentru toate gusturile. De acolo am aflat pentru prima dată despre Sheryl Crow. O oră din noapte, cred că de la 3 la 4, se difuza un album întreg, iar prin ’94 am ascultat şi albumul ei de debut, „Tuesday Night Music Club”. Melodii cum erau „Run, Baby, Run” sau „Leaving Las Vegas”, cântate cu vocea ei inconfundabilă, insinuantă şi ameţitoare ca vinul, îţi curgeau prin vene direct către inimă.

Aerosmith tocmai scoseseră cel mai bine vândut album al lor, „Get a Grip”, iar Bon Jovi, cel mai de succes single, „Always”. Despre faptul că Jon Bon Jovi a renunţat la plete spre finele lui 1992, când a apărut albumul „Keep the Faith”, s-a glumit şi votat pro şi contra vreme lungă. „Ştirea” se pare că ajunsese şi la CNN. Tot la „Discotecă” am ascultat în premieră melodiile în limba franceză ale lui Céline Dion şi vestea că, pe 31 martie 1995, cântăreaţa Selena, difuzată destul de des, fusese ucisă, la nici 24 de ani, de preşedinta fan-clubului ei.

N-am reuşit să prind liberă linia telefonică pentru dedicaţii niciodată, deşi am încercat de nenumărate ori. Unii însă intrau mereu şi erau de-ai casei. Dedicaţiile erau în general pentru prezentatori, pentru ascultători şi pentru „fetele singure”. Alţii erau întrebaţi ce fac la acea oră, de ce nu sunt în oraş la petreceri. Alţii sunau de la chefurile la care dansau pe muzica din emisiune. O doamnă fericită că a intrat în direct pentru prima dată povestea cum ascultă „Discoteca” în timp ce urmăşte două filme în paralel, la televizor. „Aveţi telecomandă?”, a întrebat-o prezentatorul. „Nu, n-am”. „Păi şi cum faceţi?” „Cobor din pat şi schimb postul de la buton din când în când.”

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Într-o anumită perioadă a iernii, începeau dedicaţiile pentru „cei care vor merge la Bâlea”. La Bâlea se întâlneau realizatorii de programe de la România Tineret cu fanii din toată ţara. Era cu poveşti, veselie şi petrecere mare. Şi, totodată, un important motiv de dispută între mine şi mama, care nu mă lăsa să particip. În opinia ei, un copil de 14-15 ani nu avea ce căuta acolo. Aşa că abia aşteptam să mai cresc şi să-i pot cunoaşte în carne şi oase pe posesorii vocilor mele preferate. Să ajung la Bâlea.

„Serbările Estivale ale Zăpezii”, eveniment care continuă până în ziua de azi, a avut prima ediţie în 1995, la Bâlea Lac, şi se trage tot din întâlnirile cu ascultătorii. Dat fiind că la Bâlea sezonul de schi se încheia cel mai târziu şi, de multe ori, stratul de zăpadă era considerabil de gros la început de vară, s-a încercat şi s-a reuşit o îmbinare între potenţialul turistic şi sportiv al zonei cu muzica şi distracţia, asigurate de „Discotecă” şi de fanii ei.

Multă vreme după întâlnire, la radio se pomenea despre Bâlea, se făceau comparaţii cu ediţiile trecute, se lăsa cu porecle, novicii îşi povesteau impresiile. Un ascultător rătăcise o zi întreagă pe jos prin zăpadă până să se întâlnească cu alţii care, coincidenţă, mergeau tot acolo şi care l-au salvat. O fată cam de vârsta mea a sunat într-o noapte şi a povestit cu câtă bucurie le spunea tuturor celor care o întrebau: „De ziua mea am primit…Bâlea. Cadoul ideal.”

Dedicaţiile veneau şi sub formă de scrisori, sute de scrisori săptămânal. Unele erau citite şi triate. Alteori, prezentatorii se scuzau că nu au avut timp să le deschidă pe toate şi că-i vor căuta între paginile lor în direct pe destinatarii melodiilor. Piesele erau uneori pregătite, alteori se negociau, cel care cerea o melodie anume trebuia să explice de ce este atât de importantă sau ce amintire îl leagă de ea. Era încurajate destăinuirile personale, luatul peste picior era la loc de cinste, iar râsul, la ordinea zilei.

Câţiva colaboratori erau încă studenţi. În sesiune, colegii lor de la radio îi sunau în timpul emisiunii să vadă dacă învaţă sau dorm, să verifice ce note au luat şi să le dedice melodii cu mesaj. Să fii student în Bucureşti şi să ai privilegiul să împarţi atmosfera de sâmbătă seara cu aceşti oameni era ţelul meu de atunci. Iar cel mai mare vis, să fiu cea care deschide sutele de scrisori venite de la fani, pentru a le citi dedicaţiile.

Prima ediţie a „Discotecii în blue jeans” a fost în iunie 1992. Ultima, undeva prin ’96-’97, aproape simultan cu plecarea mea de acasă, la facultate. Casetele, cu benzile lor lipite cu ojă de unghii şi derulate cu creionul, cedau încet-încet locul CD-urilor. S-au înmulţit în timp şi posturile de radio, şi emisiunile de muzică. Nu ştiu dacă vreuna dintre ele a mai reuşit să creeze o comunitate precum cea a „ascultătorilor în blue jeans”, sau să nu aibă timp să trieze sutele de dedicaţii scrise cu pixul pe hârtie, sau să ţină oamenii în casă sâmbătă noaptea, făcându-i să se uite la filme cu sonorul oprit. Accesul la muzică a devenit în zilele noastre atât de facil, încât puţină lume îşi mai aminteşte cum era să aştepţi ore în şir să asculţi la radio melodia preferată sau cât de rapid puteai să fii în a apăsa butonul REC.

Din noiembrie 2004, Radio România Tineret a devenit, sub îndrumarea lui Florian Pittiş, Radio3Net, primul canal public emiţând exclusiv pe internet. După trecerea în nefiinţă a fondatorului său, postul de radio i-a preluat numele.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

N-am ajuns în Bucureşti suficient de repede cât să cunosc vocile de radio de altădată. Cele în jurul cărora îmi construisem, în anii adolescenţei, un ritual de sâmbătă seara, când camera mea se umplea de viaţă. Părinţii mei mai păstrează însă o cutie mare, plină cu casete înregistrate de mine, din “Discotecă”. Chiar şi primul meu casetofon cu buton REC, primit prin 1993.

Înclin să cred că anul ăsta mama m-ar lăsa să merg la Bâlea.

       (apărut în „Dilema veche” nr. 621, 14-20 ian 2016)

The post Poveste de dragoste cu voci de radio appeared first on Anda Docea.

Ce-ți dorești pentru următorii 5 ani?

Cam asta te întreabă terapeuții în prima ședință. Iar tu, cel care la nivelul dorințelor ai fost mereu considerabil mai bun decât în realitate, deschizi ușa imaginară spre Țara Minunilor.

O să ai servicul pentru care să-ți vină să sari din pat dimineața la ore mici, alături de tine va fi persoana potrivită, un copil și probabil încă unul pe drum, multe vacanțe de vis bifate și timp generos petrecut cu familia și prietenii.

-Și ce ai de gând să faci în acest sens?, vine următoarea întrebare, pe care nu poți spune că ai prevăzut-o, și care te aduce cu picioarele pe pământ, cu brutalitate. Că energie pentru toate nu simți c-ai avea, poate de asta te și afli acolo, ca cineva străin, care nu ți-e nici rudă, nici prieten, să-ți spună că ești în stare.

Am renunțat la ședințele de terapie când mi-am dat seama că eu nu vreau să se schimbe nimic. Sau, poate, mai corect, că nu găsesec în mine destulă energie pentru o schimbare majoră. Că, așa cum, profesional vorbind, e nevoie de perseverență, perfecționare, răbdare și o oarecare pricepere pentru a construi ceva, și în plan sentimental se pune cub peste cub, nu se ia piramida de-a gata. Am realizat cu greu că singura care nu poseda un „pentru totdeauna” în toate poveștile pe care le-am trăit am fost eu. Am însă un set întreg de „acum”-uri de oferit, care nu cred că se va termina prea curând.

Pe la 13 ani, în clasa a opta, am avut un „oracol” pe care colegii îl completau, răspunzând la câte o întrebare, pe fiecare filă. Una dintre ele suna cam așa: Ce sperați pentru următorii 20 de ani? Iar noi scriam diverse: să intru cu medie mare la liceu și la facultate, să ajung la un concert Guns N’ Roses, să am o rochie ca în BH 90210, să mă îndrăgostesc și să fie reciproc etc. Un coleg pe care îl plăceam mi-a scris: Să duc o viață echilibrată. N-am uitat răspunsul ăsta până azi.

Într-un interviu pe care scriitoarea israeliană Zeruya Shalev i l-a acordat lui Eli Bădică, la Bookfest, zilele trecute, răspunde așa: Viețile noastre au devenit mult mai complexe de când omul nu mai este preocupat doar de supraviețuire. Era mult, mult mai ușor. Astăzi, viața este diferită, iar noi avem foarte multe așteptări, poate de aceea suntem, câteodată, atât de nefericiți.

foto: Cristian Delcea

O primă ședință la terapeut cred că ar suna acum, pentru mine, cam așa:

-Ce-ți dorești pentru următorii 5 ani?

-Să supraviețuiesc.

-Și ce ai de gând să faci în acest sens?

-Să duc o viață echilibrată.

The post Ce-ți dorești pentru următorii 5 ani? appeared first on Anda Docea.

Rezultat: negativ

De câte ori am de-a face cu spitale și doctori trec printr-o gamă de stări greu de clasificat. În primul rând, mi-e frică. De întrebări, de durere, de tot ce ar putea să urmeze. În al doilea rând, omit să spun tot adevărul. Pentru că n-am respectat regulile, n-am fost cumpătată, n-am ascultat. În al treilea rând, mi-e rușine. Să fiu dezbrăcată, înțepată, întoarsă pe toate părțile. Și, în cele din urmă, mă simt cumplit de vulnerabilă. Ca și când orice rău mi se poate întâmpla. Ca și când toată viața mea confortabilă de până atunci s-ar putea schimba, iar eu ar trebui, chiar „ar trebui”, să o iau de la capăt, altfel.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Mi-am dat seama nu demult că la fel simt și când mă îndrăgostesc. În primul rând, mi-e frică. De nereciprocitate, de suferință, de tot ce ar putea să urmeze. În al doilea rând, mint prin omisiune. Nu pomenesc nimic despre promisiuni încălcate, cuvinte grele, zgomot de uși care se trântesc, închizându-se definitiv. În al treilea rând, mi-e rușine. Să fiu dezbrăcată, expusă, cercetată pe toate părțile. Și, în cele din urmă, mă simt cumplit de vulnerabilă. Ca și când, dacă nu sunt suficient de atentă, ceva cumplit s-ar putea întâmpla. Ca și când toată existența mea de până atunci s-ar putea schimba, definitiv, într-un fel pe care să nu-l pot controla.

Cu fiecare poveste nouă îmi propun să o iau de la capăt. Să nu-mi mai fie frică sau rușine, să nu mai mint și să nu mă mai aștept la ceva rău. Tata mi-a zis însă, la un moment dat, că „a o lua de la capăt” nu există decât ca replică dintr-un film. Cel mult, putem continua. Așa cum suntem.

The post Rezultat: negativ appeared first on Anda Docea.

Povești adevărate despre lucruri întâmplate

Am încheiat „Camere de hotel” așa: …dacă ar trebui să dau un sfat unor adolescenţi, pe teme de alegeri şi reuşită, aş zice să nu se teamă de gări. Să urce în trenuri. S-o facă imaginându-şi doar destinaţia, conştienţi fiind că drumul, viteza şi condiţiile de călătorie pot să nu depindă de ei. Că se pot răzgândi şi pot coborî, chiar de mai multe ori, fără ca asta să fie o tragedie. Că, după ce au aflat „cum este dacă”, au opţiunea de a se întoarce. Cu un alt tren sau pe jos. Şi este în regulă. Cu toţii ne plimbăm din când în când pe şine.

Mai tinerii mei prieteni brașoveni de la „Piramida de cultură” m-au invitat să vorbesc la un eveniment organizat de ei pe 22 aprilie, la Cinemateca Patria din Brașov. Despre începuturi, presă și urmarea unui vis. Să le dau un imblod în a-și cultiva pasiunile, ca pe un posibil drum către fericire.

În povestea mea din carte, până la urmă, nu am mai participat la nici o conferință pentru adolescenți. În viața reală, mai sunt mai puțin de 3 săptămâni și deja sper să fie întrebări cât mai multe și discursul meu cât mai scurt. Au trecut aproape doi ani de când am scris textele din „Camere de hotel” și multe le simt altfel. „Despre oameni și trenuri”, povestea din care e fragmentul de mai sus , ar merita o continuare pe care încerc să o scriu acum.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Dacă ar trebui să dau un sfat unor tineri, pe teme de alegeri şi reuşită, aş zice că prima valoare a muncii lor trebuie să și-o dea chiar ei. Să nu facă nimic gratis. Chiar dacă în unele domenii nu se câștigă sume fabuloase, timpul, priceperea, energia lor valorează cu siguranță ceva, ceva de la care se pornește.

Uneori cursele vor fi câștigate pentru că au rămas singurii alergători de pe pistă. Ceilalți s-au retras în alte povești. Nici la linia de sosire nu mai așteaptă nimeni. Și atunci, undeva, pe parcurs, trebuie să analizeze ce contează pentru ei mai mult. Dacă victoria, chiar și așa, solitară, e mai importantă, atunci să nu părăsească sub nici o formă traseul. Și vor ajunge, fără îndoială, și la final. Apoi, o vreme, nu vor mai ști ce să facă. Să se bucure. E în regulă doar să te bucuri și nimic altceva.

Să fie pregătiți să li se fure ideile, poveștile, creațiile. Unii hoți sunt atât de pricepuți încât vor împacheta totul meșteșugit, iar autorul real va fi singurul care își va da seama de mârlănie. La început, se vor înfuria. Apoi se vor întreba „cum e posibil?” sau „de ce?”, întrebări pertinente, de altfel. Vor pierde ceva nopți gândindu-se cum ar putea face demascarea. Undeva pe parcurs le vor veni alte idei. Noi. Mai bune. Ideile alea pe care unii le copiază a doua zi sau chiar după câteva ore. Niciodată înainte. Am ajuns cu greu la constatarea asta. Oamenii ăștia care fură nu vor fi niciodată înaintea voastră. Cel mult, vă vor determina să visați și mai sus.

Și încă ceva: în viață, oamenii oferă atât cât vor. Nu atât cât pot, nu atât cât s-ar cuveni, nu atât cât am merita, nu atât cât le oferă altora. Ci atât cât vor să ne dea nouă. Încercând inutil să schimbăm asta sfârșim prin a ne face de râs. Dar e-n regulă. Cu toții ne dăm din când în când cu fundul de pământ c-am vrea mai mult.

Ne vedem la Brașov.

The post Povești adevărate despre lucruri întâmplate appeared first on Anda Docea.

A fi sau a nu fi „vedetă” de televiziune

În vara sufocantă a lui 2003, când m-am mutat în Bucureşti din Cluj-Napoca, la redacţia Matinal a TVR-ului se aflau în practică vreo zece fete. În afară de mine, toate erau încă studente, la jurnalism sau la alte facultăţi. Nu ştiu dacă toate visam să devenim „vedete de televiziune”, cert este că, din acel grup, mai suntem, în prezent, în TVR, doar două.

Emisiunea era zilnică, trebuiau acoperite cu materiale câteva ore, iar lucrurile se desfăşurau pe repede înainte. Meseria se fura, nu avea timp de tine aproape nimeni. Ne băteam să mergem cu reporterii pe teren. Dacă echipa era completă, cu operator, electrician, sunetist şi şofer, nu aveam loc în maşină. Nu înţelegeam cum se vizionează sau ce înseamnă să tai pe muzică. De ce era nevoie de atâtea casete beta la montaj. Am fost fericită când le-am dibuit pe toate: una era cu sincroane, alta cu ilustraţie, una sau două cu imagini de arhivă neutre, o alta pe care trăgeai vocea, una cu muzică şi una pe care puneai materialul final. Nu se mai montează de multă vreme aşa. Dar, atunci, cu cât turnul de casete era mai înalt, cu atât mai mândră eram.

noiembrie 2004

Mult timp, m-am temut că îmi va tremura mâna pe microfon la primul interviu. Că voi uita din întrebările pe care le învăţasem temeinic, cu o seară înainte. Că, la montaj, n-o să ştiu ce să-i cer editorului. Cel mai mult îmi plăcea să scriu texte, chiar dacă scurte şi concise, ca pentru ştiri. N-am avut voie o vreme să pun voce, din pricina accentului ardelenesc şi a faptului că sunt uşor peltică, în cadru nu apăream niciodată, conform instrucţiunilor de atunci, aşa că visul meu de a deveni prezentatoare se estompa pe zi ce trecea.

Rapid, am învăţat lecţia „reporterul e şeful echipei”. Asta însemna că trebuia să strângi şi să coordonezi alţi patru oameni, să faci traseul şoferului, să le spui ce aparatură să ia în funcţie de subiect, să mai cari câte un cablu sau orice altceva ţi-ar fi revenit, să fii atent ce cadre ai la filmare, pentru că timp de vizionare nu prea era, şi, la nevoie, să fii în stare să scrii măcar o jumătate din text în maşină, pe drumul de întoarcere. Trezirea era la 4.30 dimineaţa, la 5.00 trecea să te ia maşina TVR-ului, un ARO de neuitat, care nu aştepta nici un minut, în condiţiile în care unele filmări erau după 8 seara.

După un an în acest fel, am înlocuit o colegă care era editor coordonator. Nu mai făceam deloc teren, preluam reportajele celorlalţi, scriam nişte prezentări pentru sumar, pregăteam caseta de emisie şi participam la transmisiunea în direct din studio. Interveneau mai puţine necunoscute şi îmi convenea, preferam să fac lucruri care depindeau doar de mine, chiar dacă asta contrazicea sloganul „televiziunea înseamnă muncă în echipă”.

Matinalul, în diverse formate, a ţinut câţiva ani. N-am mai avut ritmul acela infernal de muncă, dar începutul a fost cea mai bună şcoală de televiziune. De atunci, lucrez tot la emisiuni în direct, dar difuzate seara. Uneori, dacă e neapărată nevoie, pun şi voce. Am apărut şi în cadru de câteva ori, fie la interviuri, fie la prezentare în studio. Nu a fost cum mă aşteptam. Nu m-am simţit deloc ca o vedetă. Când te aşezi pe scaun, eşti de regulă după o noapte în care ai scris, aranjat şi repetat texte sau întrebări, trezit la ore mici ca să treci pe la coafură şi machiaj, îmbrăcat incomod, stând drept ca să nu deranjezi lavaliera şi rugându-te în gând să nu dai o bâlbă prea mare.

Nu m-am distrat niciodată la filmări. Eram prea preocupată să nu întârziem, să verific imaginea, sunetul, să mă gândesc deja cum o să montez subiectul, ce să las, ce să tai. De deplasări am fugit cât am putut, deşi majoritatea reporterilor le adoră, pentru poveştile deosebite şi oamenii pe care îi poţi întâlni. Pentru mine, însemnau prea multe aspecte de coordonat. Scoasă din mediul meu obişnuit, nu dădeam randament. Din fericire, în televiziune pot fi făcute şi alte lucruri mai puţin vizibile, cum ar fi căutarea de subiecte neobişnuite, găsirea unor invitaţi cu poveste, montarea emisiunii şi multe chestiuni organizatorice care, în final, fac să fii unul dintre numele acelea de pe genericul derulat pe ecran rapid, ca să nu se intre în depăşire de timp alocat.

noiembrie 2015

Primele mele texte puse deoparte nu au avut nici o legătură cu lumea televiziunii. Scriam despre cărţi sau filme, poveşti din copilăria mea optzecistă şi multă ficţiune. Blogurile erau la început în 2006-2007, iar eu îmi făcusem unul, anonim, tocmai pentru că voiam să îl ţin departe de ocupaţia mea reală, care, odată recunoscută, mi-ar fi indus un soi de autocenzură. Trimiţând articole pentru diverse concursuri şi câştigând, am ajuns să colaborez cu revista Tango, pentru care am scris vreme de cinci ani. Despre actori, filme nou-lansate, despre farduri şi evenimente, despre părinţi, sărbători, vacanţe, iubire şi orice altceva mi se părea potrivit. Dintr-o dată, nu mai eram doar un nume pe un generic, nici nu mai era dificil să explic cu ce mă ocup, pentru că totul era la vedere. Timpul pentru scris mi-l programam aşa cum voiam, iar forma finală depindea numai de mine. În plus, oamenii mă identificau prin ceea ce scriam, îmi trimiteau păreri, voiau să mă cunoască personal. Îmi spuneau că prin astfel de lucruri trec şi ei, chiar dacă eu le povestisem cu cuvintele mele, mă întrebau unde mă mai pot citi sau dacă nu m-am gândit să scot o carte. Nu mi s-a întâmplat niciodată să intru în pană de idei sau să cred că nu voi termina un text la timp. Nici unul dintre ele n-a fost privit drept „sarcină de serviciu”, pe fiecare l-am personalizat atât cât am putut şi l-am şlefuit de nenumărate ori.

Pentru „Dilema veche”, am scris despre oameni pe care nu mă mai puteam opri să-i tot întreb despre povestea lor, într-atât de neobişnuită şi de palpitantă era. Despre locuri prin care am călătorit sau experienţe pe care le-am avut şi niciodată nu mi-a fost greu să le torn în cuvinte. Cu toate acestea, lucrez de 12 ani în televiziune şi nu m-am gândit să renunţ, chiar dacă abia îmi mai amintesc cu ce vise am început. Cred că o imagine face, într-adevăr, cât 1000 de cuvinte şi că o poveste bine spusă vizual poate ajunge instantaneu la o mulţime de oameni, mai repede decât orice text. Chiar dacă, de multe ori, satisfacţiile nu sunt cuantificabile şi munca ta nu se vede, doar se simte.

O singură dată am fost la un interviu la un alt post de televiziune, cu ani de zile înainte să încerc să scriu ceva, pe vremea când încă mai credeam că dacă nu apari pe sticlă, nu contezi. Mi-au dat nişte teste de cultură generală, de gramatică, de politică şi de istorie, mi-au recomandat ore de dicţie, mi-au oferit altceva decât căutam şi am renunţat la idee.

Din 2004, nu am mai avut nici un student în practică la noi în redacţie. Am înţeles că majoritatea îşi doresc să devină prezentatori de show sau cititori de prompter şi mă întreb câţi dintre ei ar fi dispuşi să ducă hârtii la semnat, să care casete şi să conducă invitaţii la machiaj. Dacă s-ar bate pe un loc în maşina de teren sau ar sări în sus de bucurie când şi-ar auzi prima dată vocea pe post. Sunt curioasă dacă feţele tinere de la posturile de ştiri or fi dat teste de cultură generală, politică sau gramatică şi dacă or fi luat lecţii de dicţie. Mă întreb care este visul lor şi dacă se va estompa, în timp, pentru a lăsa loc altora, cum mi s-a întâmplat mie.

În “Biloxi Blues”, piesa lui Neil Simon, personajul principal constată, în final, că anii petrecuţi în armată au fost, în ciuda greutăţilor, a războiului şi a colegilor cu care avea dispute, cei mai fericiţi din viaţa lui. Şi asta, din cel mai egoist motiv cu putinţă: pentru că era tânăr. Primii mei ani în TVR, într-un oraş pe care nu-l cunoşteam, mereu între două bagaje, au fost cei mai grei. Cu câteva ore de somn pe noapte, acel ARO matinal al televiziunii care mă lua de acasă, nevoia de a mă descurca rapid într-o lume, ba chiar limbă, nouă, certuri multe în redacţie şi împăcări la fel de multe, vise rămase fără aripi şi coborâri abrupte cu picioarele pe pământ. Fără îndoială, a fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Şi asta, din cel mai egoist motiv cu putinţă.

(apărut în „Dilema veche” nr. 592, 18-24 iun 2015)

The post A fi sau a nu fi „vedetă” de televiziune appeared first on Anda Docea.