Anda Docea's Blog, page 4

Poveste cu clătite reci

Acum mulți ani, când tata a venit în București, în ziua în care am semnat contractul pentru locuința mea, am decis să sărbătorim marea schimbare la restaurant. Unul de la mine din Drumul Taberei, unde mai fusesem de nenumărate ori. Nu era nici ieftin, nici servirea nu era grozavă, dar mâncarea era cu adevărat gustoasă, pe vremea aceea.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Eu nu mai știu exact ce am comandat, tata cred că și-a luat ca de obicei, în locuri noi nu riscă. În final, îndemnată de el, am decis să încerc și clătitele cu ciocolată. Am așteptat vreo 20 de minute și n-am primit nimic. Tata a fost de părere că sigur a uitat ospătărița și voia să se ducă el să-i amintească. I-am zis ca n-are rost, nu cred că uitase, pur și simplu nu le venise rândul. S-a mai foit un pic, rămânând la părerea că uitase. „O să vezi că le va aduce”, i-am spus, cam enervată. „Bine, te cred, dar totuși mă duc să vorbesc cu ea, pentru că dacă nu le aduce la timp se răcesc și ție nu îți place să le mănânci reci.”

Nu mai rețin cum am primit clătitele, până la urmă. Dar dialogul ăsta nu l-am uitat. Mă tot gândesc de atunci de ce ni se pare acceptabil, în viață, să așteptăm vreme lungă după ceva. Ba, mai mult, să nu ne ridicăm de pe scaun ca să verificăm dacă vom primi măcar, după atâta așteptare, exact ce ne-am dorit. De ce ni se pare nepotrivit să refuzăm ceva, să formulăm pretenții, să batem din picior până când clătitele vin exact așa cum ne place să le savurăm. De unde, oare, ideea asta că „binele” nu e pentru toată lumea și că trebuie să suporți orice numai să nu mori de foame?

Și, oricum, cele mai bune clătite le face mama.

The post Poveste cu clătite reci appeared first on Anda Docea.

Learning to Fly

Recent, am asistat la o discuție, în metrou, între două fete de maximum 28 de ani. Una dintre ele, cu părul lung și blond, îi povestea celeilalte, brunetă, mai înaltă și cu un coc sever, cum își rotunjește veniturile lună de lună, în corporația unde lucrează. Pe scurt, își calcula suma de bani de care ar avea nevoie în plus, o împărțea la plata pe o oră suplimentară și stătea peste program în fiecare seară, cât era nevoie. Se mândrea că reușise odată să facă de-a dreptul 20 de milioane așa.

N-am prins finalul discuției, că a trebuit să cobor. Pe treptele care duc la peron m-am ciocnit de o mamă disperată, de a cărei mână atârna o fetiță de vreo 3 ani, și care alerga ca taifunul să mai prindă ușile deschise. „Mai repede, hai, mai repede!”, îi striga copilei.

Am 13 ani de când am terminat facultatea. Cea mai pare parte a lor am alergat pe peroane cât de repede am putut, imaginându-mi lumina de dincolo de tunel. Mi-am petrecut la serviciu seri, week-end-uri și veri, fără să mi-o ceară nimeni. Astea erau prioritățile mele. Poate n-am fost nici foarte rapidă în a rezolva treburile (că-s și prudentă, și ardeleancă), poate nici nu le-am făcut destul de bine, dar în mod sigur am dat tot ce-am putut. Am uitat să sun acasă și le-am tras clapa unor bărbați care probabil chiar mă plăceau. Îmi amintesc și acum o zi de joi în care făceam revista presei la ora 7 dimineața, în direct, și în care, după, m-am dus acasă și m-am culcat, prea obosită să mai ies la o întâlnire.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Și, după o vreme, primești un telefon de acasă care începe cu o pauză, pauza aia care nu aduce nimic bun și te face să te așezi. Tipii ăia care te curtau se însoară și tu îți zici –wtf, ce atâta grabă?! Nu-ți mai amintești ce știri ai dat într-o anume joi dimineața de acum mulți ani, dar în mod sigur mai știi ce ochi avea tipul ăla cu care nu te-ai mai văzut. Atunci te gândești că alergatul după metrou uneori nu duce nicăieri, dacă nu te ia cineva de braț să te arunce înăuntru.

Cartea mea a fost citită de mulți tineri sub 22 de ani, asta mă bucură și mă sperie totodată, pentru că mi se pare că ar trebui să le ofer sfaturi sau concluzii la care eu (încă) nu am ajuns. Sper doar ca ei să nu fie, la un moment dat, dintre cei care stau ore multe după program, ca să câștige bani cu care să nu-și mai amintescă ce au cumpărat. Cât despre mine, mi-a luat 36 spre 37 de ani să fiu în stare ca, într-o zi de luni obișnuită și prima de primăvară din acest an, să trimit vreo două mesaje care sunau așa: „Nu ne mai putem întâlni azi. Îmi pare rău, vorbim zilele viitoare. Anda” și să aștept să apună soarele în Herăstrău, rupând dintr-o jumătate de portocală. Și, de asta, o să-mi aduc mereu aminte.

The post Learning to Fly appeared first on Anda Docea.

1+1=3

O relație se sprijină pe doi oameni, ca pe doi piloni. Ea se clatină când există o problemă de stabilitate la unul dintre piloni, la amândoi sau în cazul în care, chiar dacă pilonii sunt solizi, legătura dintre ei este una dezechilibrată.

1/2+1/2= 1/4

O jumătate de om este cel care nu-i întreg prin el însuși. Care are nevoie de validări, de încurajări, de sprijin din exterior. De la altcineva. Care nu are încredere, care se teme, care se agață. Care trebuie salvat, ridicat, susținut. Nu pentru că, altfel, s-ar scufunda. Ci pentru că-i e mai ușor așa. Pentru că îi e frică să treacă mai departe de acel 1/2, așa că ajunge la jumătatea drumului și se oprește. Așteptând să vină altcineva care să-l facă om întreg. Și, dacă și acel altcineva trage după el doar jumătate de vis, semi-ființele lor nu vor forma niciodată una rotundă. Din contră, se vor agăța una de alta, își vor alimenta reciproc și temerile, și nevoile, și se vor scufunda împreună. La un moment dat, vor împărți la doi exact ce au avut înainte. Iar jumătatea, de om sau de vis, devine sfert.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

 

Când întregul atrage un alt întreg, n-o face nici din nevoie, nici din teamă. Ci pentru că are încredere, voință și vise care dau pe dinafară. La fel și celălalt. Atât de numeroase încât, după alăturarea lor, vor fi mai mult decât două entități. 1+1=3. Dar, despre asta, doar mi s-a povestit. În zilele mele bune, în care știu că n-o să mă scufund și în care visele îmi dau pe dinafară, chiar cred că e așa.

The post 1+1=3 appeared first on Anda Docea.

Aceasta nu este o poveste de succes

Tot încerc să scriu ceva despre 2015 de o vreme. Înainte de acest an, în marea majoritate a timpului, îmi doream să scot o carte şi să prezint o emisiune şi, cum acestea nu apăreau, mă simţeam îndreptăţită să fiu nefericită şi deznădăjduită.

Iată că s-au întâmplat, aşa că probabil că titlul ar fi trebuit să fie „Cel mai grozav an” etc., dar nu ştiu cine ar avea chef să citească aşa ceva. Nici măcar eu să scriu. Prin urmare, înşir ce am înţeles eu în anul care s-a dus. Cu menţiunea că blogul de faţă nu şi-a propus niciodată să fie unul de jurnalist sau de scriitor. Sunt doar nişte gânduri care îmi trec prin minte uneori. Luaţi-le ca atare.

În 2015 am învăţat că:

-oamenii nu ţin la noi pentru ce ni se pare nouă că am realizat, pentru principiile noastre sau premiile obţinute, ci ne apreciază prin prisma felului în care ne purtăm cu ei, a ceea ce suntem dispuşi să le oferim şi, de cele mai multe ori, pentru diplomaţie şi modul în care ne strunim orgoliul.

-destinul nostru ar fi putut fi cu totul altfel dacă, timp de câteva secunde într-o seară, cineva ar fi avut un pic mai mult curaj.

-uneori primim o a doua şansă fără ca asta să schimbe nimic. Alteori, orice am face, oricât de lungă ni s-ar părea viaţa, a doua şansă nu mai apare niciodată.

-plânsul şi tăvălitul pe jos încă mai pot rezolva lucruri, indiferent ce vârstă avem.

-oamenii nu se schimbă decât dacă vor, dar, dacă ajung să ţină la noi, chiar vor să se schimbe.

-părinţii noştri au cea mai uluitoare capacitate de iertare posibilă în această lume. Cred că-i spune iubire necondiţionată.

-de multe ori vrem să dăm timpul înapoi, acuzându-ne că nu l-am trăit destul de bine. Dar cu toţii îl pierdem, aşa suntem făcuţi.

-alteori ne bucurăm că timpul se scurge şi nu mai suferim. Dar tuturor ne trece până la urmă, orice. Se numeşte supravieţuire.

Nu mai sunt nici nefericită, nici deznădăjduită. Am scos cartea, am prezentat emisiunea. Fericirea însă ţine morţiş să se ascundă în alte şi alte locuri. Sau poate nu se ascunde nicăieri, poate chiar nu există. Eu însă voi continua să o caut.

The post Aceasta nu este o poveste de succes appeared first on Anda Docea.

Unde vrei să te trezeşti de Crăciun?

De Sărbători, televiziunile reiau aceleaşi comedii şi filme de dragoste pe care le-am mai văzut şi acum 10 sau 20 de ani. Cred că ne mai uităm la ele pentru că ne place să ne amintim de noi, cei de atunci, cei care le vedeau pentru prima dată. Într-unul dintre aceste filme, personajul principal, Peggy Sue, se trezeşte traversând timpul, în propriul trecut, din nou elevă de liceu.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Eram eu însămi în liceu când am văzut prima dată „Peggy Sue Got Married” şi n-am înţeles prea bine bucuria femeii care, înapoi în timp, îşi găsea părinţii tineri, bunicii încă în viaţă, mergea nerăbdătoare la ore, fiindu-i dragi dintr-o dată toate materiile, şi abia aştepta să danseze pe muzica acelor timpuri. Adolescenţa nu mi se părea momentul ideal pentru o călătorie în timp, mai degrabă m-aş fi proiectat în viitor când, credeam eu, voi avea independenţă, propria-mi familie şi vise deja împlinite.

Fac parte dintr-o generaţie un pic derutată de prea multă libertate, nenumărate variante şi niciun ghid. Piratam casete cu Bon Jovi şi Nirvana şi ne îmbrăcam aşa cum vedeam în serialul de referinţă „Beverly Hills 90210”. Recent am citit că, estetic vorbind, anii ’90 au avut o modă dezastruoasă. Combinaţia rochie-furou cu bretele subţiri şi bocanci soldăţeşti se pare că este în fruntea listei de exemple negative. Nouă ne plăcea. Şi puloverele fără formă, şi cămăşile lungi în carouri, şi crucile de lemn atârnate la gât cu panglici de catifea.

La fiecare Crăciun ne adunam aproape toată clasa şi mergeam din casă în casă. La unii, jucam cărţi. La alţii, urmăream premiile MTV (în reluare, dar nu conta) la televizor. Unii aveau nişte sărăţele gustoase, alţii o ciocolată de casă desăvârşită. Alţii loc mai mult pentru dans. Aduceam casete cu selecţii pe care le înregistram chiar noi de la radio, dădeam casetofonul cât se putea de tare şi cam asta era toată atmosfera. Neavând telefoane mobile, nimic din planul nostru nu era stabilit în avans. Nici nu putea fi verificat.

Îmi place să îmi amintesc de mine, cea de atunci. Cu zeci de metri cubi de viitor în faţă. Înainte să mi se spună ce să aleg, cum să mă port, ce să fac şi cum să devin altcineva, altfel. Îmi place să-mi amintesc de părinţii mei tineri şi de bunicii mei încă în viaţă. De copiii cu care mergeam la colindat, de BH 90210 şi de ciocolata de casă. De povestea lui Peggy Sue văzută pentru prima dată.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Se spune că miracolele se întâmplă de Crăciun. Că e momentul potrivit să închizi ochii cu încredere, să strângi pumnii tare şi să-ţi doreşti ceva din tot sufletul. Ceva magic. Eu voi face asta, înainte să adorm în acelaşi pat pe care îl aveam şi în liceu. Şi, în dimineaţa de Crăciun, mă va trezi mirosul cozonacilor straşnic crescuţi, aduşi chiar de bunica mea. La radio se va auzi cel mai nou single Bon Jovi, „Always”. Voi coborî treptele câte două şi câte trei, deşi tata nu mă lasă să sar, până în bucătărie, unde o voi găsi pe mama călcându-mi rochia-furou pentru Revelion.

(articol apărut pe www.catchy.ro în decembrie 2014)

The post Unde vrei să te trezeşti de Crăciun? appeared first on Anda Docea.

Cavalerul cerului

Despre americanul de origine română Nicholas Dimăncescu am auzit pentru prima dată la sfârşitul anului 2010. Venise în România pentru a-şi lansa filmul Knights of the Sky/ Cavalerii cerului, un documentar despre confruntările aeriene dintre piloţii români şi cei americani, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

TVR 1 avea să difuzeze filmul pe 1 Decembrie, ocazie cu care am înregistrat, special pentru Ziua Naţională a României, o emisiune moderată de Luca Niculescu. Invitaţi au fost doi cetăţeni americani cu rădăcini româneşti: Nicholas Dimăncescu şi ambasadorul SUA în România la acea dată, Mark Gitenstein.

Povestea românească a lui Nicholas ne-a dat prilejul unei întoarceri în timp, în istorie. Bunicul său, Dimitrie Dimăncescu, a pus bazele organizaţiei de Cercetaşi Români în 1913, când încă mai era elev de liceu. Cercetaşii au ajuns să pregătească tinerii pentru serviciul militar. Doi ani mai târziu, la 19 ani, s-a înrolat voluntar şi a devenit ofiţer în regimentul „Vânători“, nou-înfiinţat de către Principele Carol. Eforturile lui din timpul războiului au fost răsplătite cu numeroase decoraţii, inclusiv cu foarte rar acordata British Military Cross, la comanda directă a Regelui George al V-lea al Angliei. Dimitrie Dimăncescu a ţinut un jurnal despre experienţele sale din armată, iar mai târziu, exilat în SUA, şi-a publicat memoriile. A urmat studii de inginerie pe tărâm american, a fost diplomat român în SUA şi în Anglia şi, după exilul la Londra din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a participat la Conferinţa de Pace de la Paris. A părăsit România în 1947, fără a se mai întoarce vreodată.

Tatăl lui Nicholas, Dan Dimancescu, în prezent consul onorific al României la Boston, s-a născut în Anglia şi s-a stabilit în SUA din 1956. A absolvit Fletcher School of Law and Diplomacy şi Harvard Business School. Compania sa de cartografiere a fost cea dintâi din SUA care a folosit tehnologia digitală computerizată pentru a face hărţile comerciale ale zonelor urbane. A scris cărţi şi articole despre România şi a organizat, pe 23 ianuarie 2010, întâlnirea dintre Barrie Davies şi Ioan Dobran, cei doi piloti foşti adversari în al Doilea Război Mondial.

Sursa foto: Facebook

„Pentru mine, înţelegerea rădăcinilor mele a început din copilărie, atunci când ascultam poveştile pe care mi le spunea tata. Tatăl tatălui meu s-a născut la Titu, în apropiere de Bucureşti, mama lui s-a născut la Rucăr, iar familia ei se numea Baştia şi avea o vechime de 100 de ani. Am auzit multe poveşti când eram copil despre bunica şi bunicul meu şi despre România. În copilărie îmi era greu să fac o legătură cu România zilelor noastre, aşa că România era mai degrabă un loc al poveştilor decât o realitate, în mintea mea“, ne-a declarat Nicholas care, înainte de a-şi fonda, în 2007, propria companie de producţie de film documentar, Kogainon, a fost implicat în mai multe proiecte în România. Unul era coordonat de speologi români şi căuta fosile de urs în peştera Cioclovina; a urmat un documentar de călătorie despre cultura populară din Transilvania şi Moldova şi un reportaj despre vechile ritualuri din peşteri.

Şi-a amintit de primul contact cu România şi de conştientizarea legăturii profunde cu ţara noastră: „Atunci când am văzut hărţile vechi ale tatălui meu, hărţi ale României, mi se părea un loc de folclor, un loc al legendelor. Auzisem poveşti despre Munţii Carpaţi, despre Transilvania, despre frumuseţea ceremoniilor tradiţionale, despre religia ortodoxă. În copilărie aveam o imagine foarte vie a acestei Românii vechi. Venind în România în 1998 pentru prima oară, mi s-a părut un loc foarte nou, fiindcă am crescut în SUA, eram un copil american. Am fost în munţi, am gustat mămăligă, m-am întâlnit cu oamenii, am vizitat castele, a fost o aventură foarte interesantă, era o lume nouă pe care o experimentam. Lucrând în România la mai multe proiecte, trecutul s-a întâlnit cu prezentul şi mi-am dat seama cât de puternice sunt rădăcinile mele româneşti.“

Povestea bunicului său, Dimitrie Dimăncescu, de pe frontul Primului Război Mondial, a fost subiectul primului lungmetraj al lui Nicholas Dimăncescu, Hill 789/ Ultima redută, difuzat de TVR 1. Filmul acoperă experiențele dramatice ale soldatului Dimăncescu pe frontul românesc, confruntarea acestuia cu Norton Griffiths, colonelul britanic trimis să saboteze sondele petroliere românești, şi bătăliile cumplite cu germanul Erwin Rommel de la Cota 789.

În emisiunea de pe 1 Decembrie 2010, Nicholas Dimăncescu ne-a mărturisit şi intenţia sa de a realiza un al treilea film, după cele dedicate României în cele două războaie modiale, în care să se întoarcă la originile noastre şi să înţeleagă cine au fost dacii: „Rădăcinile româneşti merg chiar în urmă cu 30-40.000 de ani, până în neolitic. Am aflat lucruri despre România, despre strămoşii mei şi despre oamenii care au luptat pentru a transforma această ţară în ceea ce este astăzi. Voi continua această explorare. Sunt foarte interesat de daci, de istoria dacilor, am început să lucrăm la un alt film, despre războialele romanilor cu dacii, şi cred că pentru mulţi oameni din străinătate este un mister –ce s-a întâmplat cu dacii, cine erau ei şi care a fost relaţia lor cu romanii şi cu civilizaţiile din zonă.“

Despre români vorbea cu entuziasm şi plăcere, iar România era ţara unde îşi propusese să petreacă din ce în ce mai mult timp: „Oamenii pe care i-am întâlnit au înţeles motivul pentru care făceam aceste filme, pasiunea şi interesul de a cunoaşte cu adevărat ce s-a întâmplat, de a afla povestea. Aşadar, au fost foarte interesaţi şi ne-au ajutat foarte mult, nu a fost o barieră între noi şi oamenii din această ţară, dimpotrivă, ei chiar au venit să ne spună poveştile lor, să ne împărtăşească amintirile lor, şi aşa s-a întâmplat în cazul ambelor filme. Ne-au deschis uşile peste tot. Oameni precum generalul Dobran, care ne-a invitat în casa lui şi a fost chiar dispus să mute lămpile, să-şi rearanjeze casa, pentru ca noi să putem avea o discuţie. Cred că aşa se întâmplă cu mulţi dintre români, sunt foarte ospitalieri şi prietenoşi şi, când ştiu că faci ceva din pasiune, sunt gata de orice ca să te ajute.“

Sursa foto: Facebook

L-am invitat pe Nicholas Dimancescu la emisiune scriindu-i pe Facebook şi lăsându-i numărul meu de telefon. Mi-a răspuns şi m-a sunat de îndată ce a ajuns în ţară. Nu a avut nevoie de foarte multe detalii despre subiectul discuţiei. I-am spus doar că am dori să ne vorbească despre rădăcinile româneşti, despre familia lui, despre documentare şi despre felul în care percepe România. A sosit în TVR extrem de punctual, însoţit de tatăl lui. Era înalt, zâmbitor şi politicos. Mai corect spus, avea o charismă imposibil de ignorat. Pe drumul spre platoul de filmare mi-a cerut informaţii despre emisiune, despre moderatorul Luca Niculescu, iar apoi m-a întrebat de când sunt în TVR, la ce emisiuni am lucrat, care este oraşul meu natal şi pe unde m-am plimbat în ţara asta atât de frumoasă. În timpul filmării, a fost destins şi relaxat, de parcă asta făcuse de când e lumea. Avea o voce plăcută, îşi asculta atent interlocutorii şi vorbea cu patos despre tot ce-l pasiona.

I-am făcut mai multe fotografii la emisiune, pe care i le-am trimis ulterior. Ne-am mai scris din când în când, discutând despre planurile lui în România, despre avioanele din cel de-al Doilea Război Mondial şi despre limba română pe care încerca să o deprindă. S-a declarat impresionat de filmele româneşti recente pe care le văzuse, în special de Eu când vreau să fluier, fluier, al lui Florin Şerban, şi de California Dreamin’, al lui Cristian Nemescu.

Sursa foto: Facebook

Pe 23 mai 2011, Luca Niculescu m-a anunţat că Nicholas a murit. Căzuse de pe stânci, în Munţii Şureanu, în timpul unei furtuni. Avea 26 de ani. Nicholas Dimăncescu se afla împreună cu alţi patru prieteni la Peştera Cioclovina, filmând pentru documentarul despre viaţa dacilor. Se pare că ar fi urcat pe stâncile de deasupra intrării în peşteră dorind să fotografieze un nor masiv de furtună care se apropia. La întoarcere, căutând un traseu mai scurt, a alunecat şi a căzut. A fost găsit a doua zi de salvamontişti, fără suflare. Ultimele fotografii din aparatul său, rămas intact, erau instantanee cu cerul.

Decoding Dacia/ Descifrând moştenirea dacică a avut premiera în România în octombrie 2012. Documentarul a fost finalizat, în memoria lui Nicholas Dimăncescu, de membri ai familiei şi de colegii cu care lucra. Filmul explorează moştenirea regatului dacic din perspectiva invaziei şi cuceririi romane. Prezintă, în format 3D digital, reconstrucţiile cetăţilor Sarmizegetusa, Blidaru, cea a podului roman peste Dunare, precum şi a Forului şi Columnei lui Traian de la Roma.

Nicholas Dimăncescu nu era „un american care a murit alunecând de pe stânca pe care se cocoţase“, aşa cum a anunţat un oarecare post de televiziune. Era un om cu mintea doldora de idei, care putea să-ţi povestească un singur cadru în zeci de cuvinte, până îl vedeai aievea. Iubea filmul pentru că îl considera un mijloc de comunicare ce îmbină forme diverse de experienţă umană –văzul, auzul, scrisul. Prin documentarele lui, încerca să-i permită publicului să experimenteze complet un anumit loc. Era atent la toate, de la acurateţea istorică la muzica folosită. Nu vorbea limba română, dar ştia despre istoria şi geografia noastră mai multe decât majoritatea românilor. Scria cu talent, savura mâncarea tradiţională, iubea munţii noştri şi se emoţiona de câte ori ajungea în vreun vârf, atât de aproape de cerul ai cărui cavaleri probabil îi mai filmează încă.

Părinţii lui au încheiat o scrisoare de mulţumire pentru toate mesajele de condoleanţe primite într-un fel care cred că îl reprezintă: „Magia lui şi mândria noastră sunt că şi-a trăit tânăra viaţă din plin.“

(apărut în „Dilema veche” nr. 525, 6-12 martie 2014)

The post Cavalerul cerului appeared first on Anda Docea.

Aproape nimic de nereparat

Am un prieten foarte bun care crede despre mine că pot găsi o cale de a ieşi din orice situaţie. Că pot convinge oamenii să se întoarcă din drum şi destinul să-mi mai dea o şansă. Că nimic nu mă poate face cu adevărat să mă opresc din a încerca. You can fix anything, îmi scrie.

N-am nicio strategie, pentru că, dacă stau să cântăresc prea mult, prudenţa mă îndeamnă să renunţ. Spontaneitatea mea cred că e, mai degrabă, un moment de nebunie. Curajul de a merge înainte se traduce prin frica de a nu rămâne în urmă. Iar pariatul pe un singur număr nu e încredere în noroc, ci disperare.

Eu sunt ăla care zice iniţial „da”, şi mai vede după cum se descurcă cu variabilele situaţiei. Care poate să plece din ţară mâine, dacă aşa îi spune inima. Care poate să renunţe în câteva secunde la ceva aşteptat vreo 12 ani. Care spune primul „te iubesc”, „îmi pare rău” şi „iartă-mă”, ca să nu se adune prea multe cuvinte apăsătoare prin suflet. Care se tăvăleşte pe jos fără teamă de ridicol şi fără conştiinţa vârstei. Şi care se întoarce de pe drumuri făcut praf, ameţit, rănit şi totuşi îmbărbătat de gândul că a încercat tot ce era omeneşte posibil. Că a pariat tot, fără să pună nimic deoparte, pe un singur număr. Care ar fi putut să iasă.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Viaţa asta scurtă se măsoară în momente de nebunie, în „te iubesc”-uri şi în seri în care puteai să te duci acasă, dar n-ai făcut-o. În clipe în care frica nu te împiedică să mai încerci o dată şi nici maturitatea să te tăvăleşti pe jos. Lucrurile se repară când nu le dai altă cale. După ce ai realizat că singurul lucru de netrecut e moartea. Şi că, viu fiind, pui totul pe numărul preferat şi joci mai departe. You can fix anything.

The post Aproape nimic de nereparat appeared first on Anda Docea.

Acum e cel mai rău şi cel mai bine

The old dreams were good dreams; they didn’t work out, but glad I had them, zice fotograful din filmul “Podurile din Madison County”. Multe persoane care au citit “Camere de hotel” îmi scriu în ultima vreme să mă întrebe ce s-a mai întâmplat cu visele vechi, cu poveştile vechi, cu iubirile vechi.

Cartea cred eu că trebuia să apară aşa cum este, chiar dacă printre rânduri, pe alocuri, găsesc o înverşunare care mi-e acum străină, o încăpăţânare în a judeca oamenii după croiala-mi proprie şi o nevoie de dramatism din care mi s-a spus că şi-ar trage seva scriitorii.

Anul ăsta timpul a ales să curgă pentru mine ciudat, înghesuind evenimente cumva copleşitoare, fără vreme de respiro, fără repetiţii. Lansările cărţii au fost momente de întâlnire, de revedere şi de emoţie. Aşa cum am spus la Bucureşti, dacă atâta lume s-a strâns la un loc pentru mine, înseamnă că cei 12 ani petrecuţi într-un oraş în care nu cunoşteam pe nimeni nu au trecut degeaba. Recent am început o emisiune nouă pe TVR 1 pe care o şi prezint şi despre care voi scrie mai multe în curând. De o vreme fac echilibristică pe linia fină de demarcaţie dintre iubire şi orgoliu, alunecând cu mare voluptate când într-o parte, când în cealaltă.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

 

Mama, care luptă zilnic pe un hotar mult mai însemnat, acela dintre viaţă şi moarte, îmi repetă des citatul ei preferat: “În orice dificultate se ascunde o oportunitate.” Visele vechi poate n-au ieşit cum ai vrut, nici poveştile când ai vrut, nici iubirile cu cine ai vrut. Bucură-te că s-au întâmplat, adună-le, chiar şi numai mintal, într-o carte, şi consideră-te, cumva, continuarea lor. Volumul doi.

Iar momentele de maximă dificultate, cele în care eşti copleşit, în care ai vrea un respiro şi ai prefera ca tot ce ţi se întâmplă să fie o repetiţie şi nu viaţa însăşi, se încheie întotdeauna cu telefonul după care începi un vis nou. Te poţi afla oriunde când sună –venind cu sacoşele de la hipermarket, pe plajă în Vama Veche sau într-un grup de montaj din TVR. Ai doar mare grijă să-l auzi. Cam ăsta-i tot secretul ca să treci pragul dintre rău şi bine.

The post Acum e cel mai rău şi cel mai bine appeared first on Anda Docea.

Tata

Textul de mai jos a apărut cu patru ani în urmă. Intenţionam să intervin mai mult asupra lui, dar mi-am dat seama că aş schimba tonul şi starea în care a fost scris atunci. Îl păstrez aici pentru că nu vreau să-l pierd. Şi pentru că unele lucruri (puţine, preţioase, magice) nu se schimbă niciodată.

“Urcă fără frică, tata te aşteaptă la capătul bârnei!”, îi spunea Andreei Răducan cel căruia avea să-i dedice cartea “Reversul medaliei”. Nu bănuiam în 2000, când priveam încordată evenimentele de la Sydney, că voi avea ocazia să vorbesc cu campioana olimpică în direct, o oră şi jumătate, într-un matinal al TVR-ului, 11 ani mai târziu.

Eu, tata şi Donald

Pasiunea (de spectator profan, dar fidel) pentru gimnastică am moştenit-o de la tatăl meu. Şi cea pentru televiziune. Urmăream împreună toate programele încă din vremea când noţiunea de “vedetă” avea alte valenţe. Analizam crainicele, divertismentul, patinajul, gimnastica, fotbalul şi ce mai primeam atunci. Apoi repetam poeziile şi mă ajuta la discursurile uşor propagandistice de comandant de detaşament. Când mama era de gardă la spital, încercam diverse inovaţii culinare. Îmi amintesc foarte bine că, într-o astfel de seară, nu mai aveam cacao şi mi-a făcut ness cu lapte, aşa că n-am mai dormit toată noaptea. Jucam şah şi table la lumina lumânării sau citeam până ne venea somnul.

Am avut iniţial o tricicletă, apoi o bicicletă roşie cu 4 roţi, apoi tata mi-a luat (cu greu) roţile laterale, apoi mi-a cumpărat primul Pegas şi ulterior o bicicletă cu care am mers doar de vreo două ori cât timp am locuit cu ai mei. Am performat şi la nişte chestii numite rotile, iar iarna s-a chinuit ceva să mă înveţe să patinez pe un pârâu îngheţat, acelaşi care ne-a inundat dezastruos, de două ori, în 2006. Abia anul ăsta am reuşit să patinez şi cu spatele niţel, deşi tata zicea că-i uşor. M-a învăţat tenis de masă, de câmp, volei, ba şi mingea de oină începuserăm să o aruncăm într-o vreme (aveam nu ştiu ce normă la şcoală şi sportul îmi strica media generală). Mare lucru nu s-a lipit de mine, dar mai ştiu încă să pedalez. Şi să înot.

Când în viaţa mea a apărut baletul, tata a condus până la Deva să-mi cumpere echipament. S-a întors de acolo cu vreo trei costume. Erau atât de frumoase şi de colorate, încât tare mult regret că nu-mi mai vin (pe unul chiar l-am mai încercat în liceu, fără succes). Apoi a început odiseea dusului şi adusului de la orele de balet, a spectacolelor şi a costumaţiilor. În continuare am două picioare stângi pe ringul de dans şi nici cu ritmul nu stau prea bine (e nevoie de mult gin tonic ca să ne reglăm), dar reprezentaţiile de balet încă mă emoţionează straşnic şi, după, abia aştept să ajung acasă, să strâng covorul şi să mai încerc nişte piruete.

Am participat la n olimpiade pentru n prim materii (până şi la chimie am fost o dată!), că aşa era moda în comunism şi imediat după, să ştim de toate şi nimic foarte bine. Tata mă ducea cu maşina la Alba-Iulia de câte ori era vreo fază pe judeţ şi mă aştepta cu covrigi cu miere după, preferaţii mei. Eu scoteam ciornele şi ne apucam de refăcut subiectele. Mai ales cele de geometrie în spaţiu, unde mereu nu “vedeam” câte ceva.

Când, în ziua în care împlineam 20 de ani, i-am anunţat pe ai mei că renunţ la prima facultate, tata nu mi-a reproşat nimic. Nici cei doi ani în care îmi plătise chiria, nici faptul că un an m-a dus şi m-a adus săptămânal pe ruta Aiud-Cluj, nici nehotărârea, nici răsfăţul. A zis doar că oricum sunt cu un an mai mică decât colegii mei, deci, practic, n-am pierdut decât unul. Când am terminat Jurnalismul, 4 ani mai târziu, a făcut, cumva, rost de numărul unui producător din TVR. Eu aş mai fi pierdut vremea în Cluj vreun an-doi făcând cine ştie ce master fantezist. Mi-a zis să sun şi să mă duc urgent, dacă cred că vreau televiziune, s-ar putea să fi venit momentul să fac ceva.

Povestea se opreşte cumva aici pentru că devine a mea şi nu a lui. Au trecut 8 ani de atunci. Tata mi-a susţinut în continuare visele, mi-a ascultat frustrările şi mi-a sponsorizat călătoriile, inclusiv pe cele a căror destinaţie avea să fie o mare greşeală (la fiecare zice că e ultima). Încă îmi citeşte toate textele şi îmi vede toate emisiunile. Încă îl preocupă locurile unde mă duc, cu cine m-am întâlnit, cu ce m-am îmbrăcat, ce am spus şi ce gândesc, de fapt. Mă avertizează începând cu luna mai că vine vara şi că ar trebui să mă bronzez un pic şi, eventual, să mă fac mai blondă. Şi nu omite să sublinieze că “bine” nu are cum să-mi şadă decât cu tocuri înalte şi subţiri şi că, pentru nimic în lume, un moment important n-ar trebui să mă prindă cu părul prins în coadă. Scrie cele mai frumoase mesaje de ziua mea şi face, de la A la Z, cele mai reuşite surprize. Surprize adevărate, care te fac să te simţi centrul universului.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Sunt, într-un fel, precum o gimnastă bine rodată în competiţii. Am căzut şi la paralele, am dat şi cu fundul de sol, m-am dezechilibrat pe bârnă de nenumărate ori şi de câteva m-am şi lovit rău de tot. Nu mă mai aştept la surprize majore. Am un exerciţiu peste medie, mai fur un pic la impresia artistică şi poate prind un colţ de podium. Totul e să-mi fac treaba cât pot de bine. De căzut, nu cred să mai cad vreodată. Nici măcar la aterizare. Sigur, ea nu va fi perfectă, poate chiar mă voi dezechilibra sau voi face un pas în spate, dar asta nu mai e atât de important. Chiar dacă, de o vreme, nu mai privesc decât cu coada ochiului, tata e mereu la capatul bârnei.

(2 iulie 2011)

The post Tata appeared first on Anda Docea.

Comoara dintre dealuri

Mi-am petrecut concediile ultimilor ani la casa părintească din Aiud, judeţul Alba. Un orăşel cu puţin peste 20.000 de locuitori, bine ascuns între dealurile prietenoase din Ardeal, scăldate mai mereu într-o lumină despre care pictorul Horia Cucerzan, născut la Blaj, spunea că are culoarea mierii. Am încercat să revăd locurile pe care le străbătusem cu pasul, copil fiind, în drumeţii de o zi-două, cu rucsacul în spate, să-mi amintesc poveştile lor, să observ în ce fel le-a schimbat trecerea timpului şi cum le percepe adultul care am devenit.

În Cheile Aiudului, numite şi Cheile Vălişoarei, nu mai fusesem de 20 de ani. Noi le spuneam, şi mai simplu, Cheile Poienii. Aflate în estul Munţilor Trascău, la 15 kilometri de Aiud, pe drumul către Rimetea, erau unul dintre locurile ideale pentru a-ţi petrece o duminică din două, când numărul autoturismului din dotare, cu soţ sau fără, îţi permitea să te deplasezi. Pe dreapta, te întâmpină Colţul Cetăţii şi Colţul Diacului, cu altitudini care pornesc de la peste 400 m şi ajung la aproape 800. Mai înalt este Peretele Bogza, situat în partea stângă a drumului dinspre Aiud. El oferă trasee mai aventuroase pentru amatorii de alpinism şi este şi un loc propice zborului cu parapanta, cu aterizare în interiorul Cheilor. În anul 2000, zona a fost declarată arie protejată, de importanţă geomorfică şi botanică.

Am crescut cu ochii la alpiniştii din Cheile Aiudului, în vremea în care stâncile mi se păreau şi mai ameninţătoare, atingând cerul. La poalele lor, într-un spaţiu apărat, existau un castel vechi, care-şi mai păstra încă turnurile şi meterezele, şi câteva căsuţe de lemn. În anii ’80, pârâul Aiudului care străbate Cheile era loc de picnic, fotbal sau tenis. În timp ce mama pregătea cartofii pentru ceaun şi salata, făceam cu tata o plimbare până la castel şi uneori urcam într-unul dintre turnuri. De acolo, se vedea tot locul ca-n palmă – valea, stâncile, drumul, maşinile parcate, căţărătorii care se opreau la căsuţe. Ocheam maşina noastră roşie de departe şi o strigam pe mama, în ciuda protestelor tatălui meu, care spunea că nu are cum să mă audă. Dar ea mă vedea şi îmi făcea mereu un semn. Înţelegeam din asta că masa e gata şi mă grăbeam să cobor.

Cheile Aiudului (foto: Anda Docea)

Castelul, care era locul meu de joacă preferat în copilărie, a fost construit în 1320, pentru apărare, şi a devenit cazarmă militară în timpul Imperiului Habsburgic. A fost preluat de armata română, folosit pentru vânătorii de munte, iar sub comunism a trecut în circuitul civil, la o întreprindere din Aiud. După ce aceasta a dat faliment, castelul a fost vândut la licitaţie, iar în prezent un medic din Braşov l-a introdus în circuitul turistic, după aproape două decenii de investiţii şi amenajări.

Rimetea este cunoscută drept localitatea din judeţul Alba cu case albe şi ferestre verzi. Arhitectura unică, de secol XIX, cu influenţe secuieşti şi nemţeşti, au făcut ca această comună să fie cea din dintâi distinsă de Comisia Europeană cu premiul „Europa Nostra” pentru conservarea patrimoniului cultural şi arhitectonic, în 1999. Casele au fost construite în jurul anului 1870, după un incendiu, şi de atunci au fost frumos întreţinute. Din cele peste 300, mai mult de jumătate sunt albe.

Piatra Secuiului (foto: Anda Docea)

Comuna, vestită şi pentru muzeul etnografic şi moara de apă, este străjuită de Piatra Secuiului, atât de aproape şi de abruptă încât se crede că, în acest loc, soarele răsare de două ori: o dată pentru întreaga lume şi, a doua oară, când apare de după munte, pentru Rimetea. Despre acest masiv muntos, cu înălţimea maximă de 1129 m, mama îmi spunea, în copilărie, că seamănă cu un uriaş culcat pe spate. Îmi arăta capul căzut, pieptul, conturul corpului, picioarele, iar eu încercam să-l vizualizez. Anul acesta, în aprilie, pe „uriaş“ a avut loc a opta ediţie a concursului de escaladă sportivă Rimetea Climbing Open.

La 5 km sud-vest de Rimetea, pe o stâncă, se mai păstrează ruinele unei construcţii medievale impunătoare. Cetatea Trascăului, numită şi Colţeşti, după satul din care se poate urca până la ea, are pe turnul nordic, înalt de aproximativ 20 m, o inscripție care menționează că familia nobililor Thoroczkay a construit castelul în secolul al XIII-lea. Un turn aflat în partea sudică, mult mai deteriorat astăzi, a fost ridicat ulterior, iar între cele două au existat spaţii de locuit şi o capelă, toate înconjurate de un zid de apărare oval, din care a mai rămas o bună parte. Nobilii de Trascău s-au opus anexării Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic şi au fost eliminaţi de pe scena istoriei, împreună cu cetatea lor, distrusă în anul 1703 de către trupele imperiale austriece.

Cetatea Trascăului (foto: Anda Docea)

Am urcat la Cetatea Trascăului în luna iulie a anului trecut, pe un drum şerpuit din satul Colţeşti, trecând pe lângă căpiţe de fân sau pe sub copaci umbroşi, având în faţa ochilor, tot mai aproape, meterezele ca nişte dinţi ce păreau a muşca din albastrul netulburat al cerului. Într-o oră am ajuns la ruinele cetăţii, cu ziduri groase, la o altitudine de puţin peste 700 m. Adevărata comoară o reprezintă priveliştea de sus, o panoramă completă asupra zonei de nord a Munţilor Trascău, cu Cheile Aiudului în dreapta, satul Colţeşti jos, în faţă, şi Colţii Trascăului în partea stângă.

La nici 10 minute de drum cu maşina spre sud, din Aiud se ajunge la Castelul Kemény din localitatea Sâncrai. Construit în 1805, castelul de peste 1000 mp a fost înstrăinat nobililor Bánffy, ulterior a ajuns în patrimoniul statului şi, după 1947, a fost transformat în centru de plasament pentru copii cu dizabilităţi. A fost părăsit în 1997 şi, de atunci, a ajuns într-un stadiu jalnic până acum doi ani, când au început lucrările de reabilitare, cu fonduri europene şi din bugetul local. Au fost recondiţionate sălile de dans, camerele, uşile, acoperişul şi se va aduce mobilă restaurată, din veacurile trecute. În toamna aceasta, Castelul Kemény ar putea fi deschis pentru tabere, evenimente şi expoziţii. În curtea interioară va fi amenajat un rozariu cu peste 80 de soiuri de trandafiri. Cultivarea florilor, în special a trandafirilor, este una dintre ocupaţiile principale ale locuitorilor din zona Sâncrai-Ciumbrud.

Castelul Kemény (foto: Anda Docea)

Ciumbrud este satul din România în care există cele mai multe soiuri de trandafiri, peste 100. Cei 1000 de locuitori sunt mândri să organizeze, în fiecare an, la sfârşitul lunii iunie, “Ziua Rozelor”, unde cultivatorii îşi arată măiestria. Anul acesta, evenimentul a ajuns la a treisprezecea ediţie şi a pus în scenă o adevărată paradă cu trăsuri, biciclete şi maşini împodobite cu aranjamente speciale din trandafiri. Rozele de la Ciumbrud, care pot fi admirate pe hectare întregi, multicolore, ajung în parcurile şi spaţiile verzi din toată ţara, dar şi peste hotare, în ţări precum Italia, Polonia sau Ungaria.

Pe drumul de la Aiud la Alba-Iulia, cotind spre nord-vest în oraşul Teiuş, se ajunge în 40 de minute la unul dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe din Transilvania: Mănăstirea Râmeţ. Considerate a fi cel mai mare obiectiv natural din Munţii Trascăului, Cheile Râmeţului sunt decorul ideal pentru o mănăstire ridicată în secolul al XIV-lea, cu o istorie zbuciumată. În urma revărsării pârâului Pleaşa, din 1926 a stat patru ani îngropată în mâl şi pietre, până la înălţimea de 1,60 m, pictura interioară fiind distrusă. În 1955, lăcaşul a fost transformat în mănăstire de maici, desfiinţată de comunişti patru ani mai târziu. Maicile s-au strâns la Aiud, unde au organizat o secţie de covoare. În 1969, li s-a permis să se întoarcă la mănăstire, dar în civil. Mănăstirea Râmeţ a fost redeschisă după încă trei ani. Pentru a fi salvată de la distrugere, în 1988, biserica veche, ce are în interior opt straturi suprapuse de pictură murală, a fost ridicată 2 metri şi 8 centimetri. Concomitent, a fost construită biserica nouă, cu Hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Din 1968, există un muzeu al mănăstirii, cu icoane, cărţi vechi, numismatică, obiecte şi veşminte de cult.

Mănăstirea Râmeţ (foto: Anda Docea)

Când am ajuns la Râmeţ, maicile pregăteau borcane cu dulceţuri, afară, pe o masă lungă din lemn. Făceau asta în tăcere, iar gesturile lor aminteau de un ritual străvechi. Întreg locul, cu bisericile albe, verdeaţa copacilor, grădinile de trandafiri şi stâncile protectoare, desenate pe cerul senin, pare ivit acolo dintr-o altă lume, una a împăcării şi a detaşării. O maică foarte tânără îşi conducea vizitatorii până la poartă, probabil membri ai familiei. Şi-a fluturat zâmbitoare mâna în urma lor, până cand maşina s-a pierdut pe drumul de munte, iar eu m-am întrebat cât de determinat trebuie să fii pentru a renunţa la aproape tot ce e lumesc şi a trăi în felul acela simplu, lângă natură şi divinitate. Mi-am amintit de Piatra Secuiului, uriaşul tolănit din spatele căruia soarele răsare a doua oară, şi mi-am dat seama că aici, între culmile peste care lumina are mereu culoarea mierii, nu-ţi lipseşte nimic pentru a deveni al locului.

                                            (apărut în „Dilema veche” nr. 550, 28 aug-3sept 2014)

The post Comoara dintre dealuri appeared first on Anda Docea.