Inocenții Quotes

“Trecutul e scris cu cerneala simpatica. Ai nevoie de caldura ca sa-i vezi literele reconturate, dupa ce multa vreme au stat ascunse ca si cum n-ar fi fost. Trebuie sa-i apropii coala alba si intinsa de o flacara sau sa sufli abur din propria gura peste el, pentru ca invizibilul sa se transforme in vizibil si, incetul cu incetul, in fraze cu sens. Desi, de cele mai multe ori, cateva cuvinte esentiale raman sterse, albe, loc gol si taina nedezlegata, cufundate pentru totdeauna in apele nemiscate ale timpului in care inotam. Ale timpului in care ne inecam.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“După ce a pierdut atâția tați, umbra lăsată de casa noastră devenise mult mai mare și mai îndesată față de umbrele caselor învecinate. Era ca și cum ar fi purtat doliu, învelită într-un văl ieșit din ea însăși. Celelalte case aveau umbre subțiri, plăcute, vara le țineau loc de copertine sau de pălărie. A noastră avea o umbră profundă, care te lua cu ea ca apa și, dacă nu erai atent, te puteai îneca în ea, așa mi se părea. Am învățat curând să deosebesc casele după umbră. Cele cu umbre ca abisul pierduseră oameni dragi.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele neconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca şi cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala albă şi întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil şi, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deşi, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esenţiale rămân şterse, albe, loc gol şi taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemişcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Ce-i drept, formulele magice sunt mult mai banale şi chiar nu cred că-i cazul să vi le spun. Uneori e vorba de un cuvânt, două, alteori de o atingere care vă curentează, cred că v-aţi curentat şi voi măcar o dată, sau de o privire mai puternică, orice, orice poate să te arunce, uneori pe viaţă, în puterea cuiva. Nu trebuie să vă grăbiţi cu asta, când vine, vine… Din cauza asta copiii, cu totul imuni la vrajă şi la formulele magice de tip dragoste, sunt atât de fericiţi, chiar dacă, aş spune eu, încă neterminaţi.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Acolo, o fată cu puţin mai mare decât mine strigase în gând, şi un băiat un pic mai mare ca Ştefi îi răspunsese. Aici erau doar nişte strigăte acre păreau că vin din toate părţile şi de niciunde. Pesemne că doar dragostea călăuzeşte strigătele pe drumul bun. Sau poate că se schimbase ceva esenţial în lume şi, aşa cum nu mai puteai vedea sclipirile mării din vârful Bucegilor, nu mai puteai auzi nici strigătele venite din ceaţă, mai ales pe cele din gând.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Braşovul e un oraş cu clopote. Le recunoşti glasul şi timbrul, aşa cum recunoşti glasul de om. Dacă stai, vara, cu ferestrele deschise, le poţi distinge pe toate, încă de la şase dimineaţa, când se pornesc prima oară. De la noi de-acasă le auzeam cel mai bine pe cele de la biserica Sfântu Ioan, de lângă fosta casă a familiei Hahner, acum dărâmată. Astea, apropiate, porneau primele, cu entuziasm, îşi legănau glasurile rotunde în aer, încoace şi-ncolo, vreo două minute, apoi se retopeau în tăcere. Între timp le secondau cele de pe Strada 7 Noiembrie, şi care se auzeau foarte puternic din mansarda Maiei, tot de pe strada noastră. Aveau glasuri mai bubuite, mai oţelite, mai vibrante. Era ca şi cum un cor suav de copii e întărit de unul de oameni mari. Între timp porneau şi alte clopote, abia murmurate, dar atât de departe, că nici nu ştiai de unde vin. Oricum, până la moartea lui tata, nu mi-a păsat de clopote. Nu le vedeam, nu le auzeam, făceau parte din oraşul în care mă născusem şi din mine, la fel ca Tâmpa, la fel ca Biserica Neagră sau Strada Lungă sau strada şi casa noastră. Nici pe ele nu le vedeam şi nu le auzeam de obicei, aşa cum nu vezi şi nu-ţi auzi ficatul, inima, plămânii sau sângele. De la un moment dat am început să aud sunetul clopotelor, cu îţi auzi inima când te sperii, am început să îl văd, cum îţi vezi, când te tai, sângele nevăzut.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Uneori trăieşti câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Cei mai mulţi oameni rămân prizonieri, indiferent de închisoarea în care se află, iar pentru a evada ai nevoie de mult talent şi măcar puţin noroc.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să învesealească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l bagă în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-I cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte. şi-apoi leagă cartea de cititori.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Orice aparat al trecutului este, in felul lui, stiintifico-fantastic.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții