Șase maladii ale spiritului contemporan Quotes

“Dezordinea omului este izvorul său de creație.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Constantion Noica l'a dit : l'Europe est le lieu où le logos est chez lui, et la culture européenne est le résultat d'une série de rétablissements par lesquels tout élément étranger est accueilli, assimilé et remanié ; elle est en perpétuel renouvellement.
C'est dans cette lignée-là qu'il a, au cours de toute une vie, construit son système propre. Logicien avant tout, il aspirait à l'universel ; et il se refusait à toutes les tentations du pathos.
(Jacqueline de Romilly, Préface)”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Dans ses premières tentatives de créer, proches encore de l'état de nature, l'homme se contente de donner de nouvelles déterminations à une réalité individuelle rencontrée par hasard.
Un tronc d'arbre, un bloc de pierre se change ainsi en table et en chaises, dans une « Table du silence » de Brancusi, une pierre polie par les vagues peut devenir, sous la main habile de l'homme, un corps humain, tandis que, dans la création littéraire, une destinée individuelle peut se trouver dans toutes sortes d'aventures et de situations de vie, semblables à celles d'Ulysse.
(p. 59)”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Comment une helléniste n'aurait-elle pas été sensible aux traits qui le rapprochent de Socrate ? Socrate avait dû boire la ciguë : Constantin Noica avait passé dix ans de sa vie en résidence surveillée et six ans en prison ; il vivait dans la montagne, occupant une chambre étroite et glacée, se nourrissant mal, indifférent aux misères matérielles. Comme Socrate, il ne s'était jamais lassé d'enseigner aux autres à penser : cet homme isolé avait des disciples un peu partout, à qui il donnait des programmes de lecture, qu'il formait, dont il déliait l'esprit.
(Jacqueline de Romilly, Préface)”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“J'ai rencontré Constantin Noica un certain nombre de fois dans les dernières années de sa vie. Au premier abord (je m'en souviens si bien !) on voyait apparaître un petit monsieur en bottines, parlant un français élégant et montrant une rare courtoisie. On ne remarquait, du dehors, ni la force intérieure de l'homme, ni son immense érudition. Mais, derrière le sourire bienveillant et derrière la douceur, l'on ne tardait pas à sentir en lui, comme une armature, un fond de fermeté irréductible–celle d'un homme que rien, jamais, ne saurait faire dévier du chemin de la vérité.
(Jacqueline de Romilly, Préface)”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“On trouve le reflet de ces aspirations essentielles dans le livre qui est ici offert pour la première fois au lecteur français. Il s'y est proposé de décrire, dans un effort global de classement (ô souvenir d'Aristote !) les diverses déviations de l'esprit, pris entre le général et l'individuel. Ces « maladies » souvent créatrices de grandes œuvres, forment une sorte d'anthropologie philosophique ; mais par-delà cette description, elles constituent comme des oscillations autour de l'Être : entre le trop et le trop peu, elles le cernent et visent à l'atteindre.
(Jacqueline de Romilly, Préface)”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“(...) românul nu știe bine ce caută, nu știe bine ce găsește, și neștiind bine pentru ce să se hotărască, nu se mai hotărăște defel. Nu se exprimă oare toate aceste trei neîmpliniri în cuvântul lui atât de caracteristic „dor”?”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“La urma urmelor toți cei activi lucrează pentru astfel de oameni, spre a-i susține pe ei. Și cum oare, o treime din umanitate - căci atâția vor fi în curând cei intrați în feeria îmbătrânirii - treimea cea mai învățată de ani, cea mai încercată și luminată de viață, să reprezinte ea partea decrepită a umanității? Dar este o ofensă pentru om, pentru spirit, pentru marele creator, sau pentru natură. Să nu crească oare nimic în noi, de-a lungul vieții, iar creșterea omului să fie doar a dinților, a celulelor, a scheletului?
Dar acum, abia, tot ce s-a acumulat de-a lungul anilor poate rodi cu adevărat. Dacă este drept că, în planul creației științifice, prima parte a vieții poate fi mai fructuoasă, căci îți trebuie o acuitate, o atenție și o energie a spiritului care țin aproape de animalitate la fel de mult ca de spirit (câtă bună animalitate nu-i trebuie unui matematician ori fizician, ca să-și facă descoperirile), în schimb pentru lumea valorilor și cultura umanistă, partea a doua a vieții este cea cu adevărat creatoare. Nu numai bărbaților dar chiar femeilor, partea a doua a vieții, cu eliberarea ei de natură, le creează marile prilejuri ale spiritului. Ce ar fi umanitatea fără înțelepciunea ei? Ce este ea astăzi, fără această înțelepciune? Căci poate de aceea este atât de multă nesiguranță în reușitele de astăzi, pentru că umanitatea n-a avut îndeajuns, în trecut, prilejul bunei îmbătrâniri. Oamenii se stingeau prea tineri.
Ceva nesperat se oferă umanității, o maturizare prin ani, cae să dea lumii sensuri, nu numai cunoștințe, cum a dat lumea prea tânără de până acum; sau care să dea sensuri tocmai acestor cunoștințe, venite cu feeria dar și cu explozia lor poate prematur peste o lume încă tânără. Suntem în ceasul în care toate exploziile pot să se producă; dacă însă vom ști să găsim o fericită imploziune în îmbătrânire, omul și spiritul vor jubila în lume.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Suntem toți fragmente de teorie, până la urmă, niște gâze în insectarul umanității, iar dacă uneori insecta încearcă să devină entomolog, ca aci, ea nu poate decât sluji mai bine cunoașterii insectarului, înainte de a recădea în el.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Și totuși, nu numai la această vârstă, ci în oricare ceas al vieții, omul este ispitit și se bucură să vadă cum s-a ridicat el însuși sau cum s-au ridicat lucrurile, la general, chiar dacă riscă să nu mai știe să ancoreze, sau să vadă lucrurile ancorate în individual. Varietățile încearcă să devină specii, arăta Darwin. Din toată varietatea de situații în care te-ai prins și de determinații pe care ți le-ai dat, ai vrea să vezi desprinzându-se o versiune umană care să țină, un fel de varietate care să fi devenit specie, adică o lege valabilă pentru mai mulți. Dacă nu poți vedea sens de lege în întregul vieții proprii, care nu-ți este dat ca atare, îl cauți în fragmentele ei încheiate. Atunci constați cu surprindere cum, în viața ta și a altora, fapte dezordonate aveau totuși ordine îndărătul lor, și te dăruiești cu încredere unor comandamente ale societății ce avusese grijă să te pună în supunere și modelare dinainte ca tu să consimți singur rânduielilor ei.
Bucuria de a vedea astfel determinațiile întâmplătoare prinse în plasa legii sociale și istorice poate să te ducă oricând până la uitarea de sine, ca și a tot ce este individual, făcându-te să înregistrezi furnicarul organizat al lumii ca o formă de subzistență, dincolo de furnicile singulare. Fără să vrei, te cuprinde o încântare, nu atât de cunoaștere cât de existență, să trăiești stările generale sau să te vezi trăit de ele (de un entuziasm colectiv, de situații istorice dominatoare, de spiritul timpului, sau de spiritul obiectiv al carierei tale, ca și de ideile tuturor), așa încât generalul, cu determinările ce se desprind din el, primează acum asupra oricărui sens individual și capătă un fel de autonomie.
Dar este el generalul tău? E mai degrabă o subzistență fantomatică. „Eu n-am fost eu”, simte fiecare, sub acest vis rău. În definitiv, ce sunt sensurile acestea generale, trecătoare în felul lor, față de realitatea indivizilor? Noi nu suntem în condiția furnicilor ca să ființăm la nesfârșit doar prin furnicar și legile lui. Sensurile generale trec, cum trec stăpânirile omenești, și noi rămânem; sau chiar dacă ele sunt mai vaste și mai tari decât insul, ele se dovedesc până la urmă mai fantomatice decât el. Omul vrea să fie și vrea să vadă o lume care este. Îi e o suferință să constate că și el și lucrurile au intrat în monotonia generalului, unde orice demers și afirmare pretins individuală sunt captate de statistică. Todetita este, deopotrivă, maladia spirituală pe care o încearcă omul în clipa când își dă seama că e prins de statistică.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Nu te poți opri în loc să vezi dacă acțiunea are sens și noimă, de vreme ce ea pare să te îmbogățească. „Tot ce mă sporește e adevărat”, spunea Goethe, cu marea lui nevinovăție. Acumulăm fapte așa cum am aduna averi, sub ascunsa încredințare că acumularea poate însemna prin ea însăși înființare. Toate formele de acumulare, sfârșind cu cea de îmbogățire a cunoștințelor, sau astăzi cea de acumulare a produselor tehnice dorite sau nedorite, l-au solicitat pe om, părând să-și aibă adevărul în simplul fapt că sunt obținute, poate așa cum altă dată, cu miturile lui, omul credea că lucrurile sunt pentru că el le povestește. Într-un fel, continuăm s-o credem, întocmai omului din culturile pe bază de mituri. În creația sa literară, omul crede că tot ce este destin individual ori colectiv sigur și artistic desfășurat, este, într-un plan de realitate al culturii și al cugetului. În pictura sa, a crezut că tot ce zugrăvește el cu măiestrie, până la cel mai umil chip uman sau colț de realitate și peisaj, astăzi până la cea mai abstractă structură, capătă sau are investire ontologică. În creația sa muzicală, a crezut și crede că poate ridica la armonie orice haos sonor, dându-i astfel dreptul de a fi. A fi, unde și cum? N-o știm bine, nici dacă îmbogățirea aceasta e pe măsura potrivită a lumii, a omului. Dar „sunt bogat în fapte și creații, deci sunt”, acesta este raționamentul celui ce-și ascunde maladia.
Totuși să fie aici o formă de maladivitate, sau să fie cumva efectiv una de sănătate a omului? În primul moment, nu e nici una, nici alta. Dacă sănătatea spirituală a omului înseamnă cuplarea individului cu un general, în manifestările descrise mai sus este vorba tot de o cuplare, a individualului cu un posibil. De ce n-am spune - ne gândim atunci - că posibilul este însăși forma de realitate a generalului sau că, măcar, îl lărgește și îmbogățește pe acesta? În orice caz e ceva nevinovat în posibil (e nevinovăția devenirii), în prima clipă când îi susciți la viață, și sensul general nu trebuie neapărat să apară încă. E în joc aici dreptul la creație pe care și l-a luat omul, deci dreptul „de a spori natura în sânul naturii”, trecut de Schiller doar pe seama geniului. Orice creație nevinovată pare să aibă ceva pur în ea.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Infernul a fost descris de unii teologi ca o petrecere care începe, se continuă, se prelungește, nu se mai încheie, dezvăluindu-și, astfel dilatată, viciul ei ascuns.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Așa cum există falsificatori de bani, pot fi și ai altor valori decât banul, de pildă, falsificatori de adevăr sau de frumos, mai ales falsificatori de bine. (O parte din tehnica modernă poate sta sub întrebarea dacă, producând anumite tipuri de bunuri inutile, nu falsifică ideea de bine.) În măsura în care ființa este o valoare, sau chiar „valoarea” în sânul realului, ea ar putea fi deci falsificată: cum dau unii oameni bani falși, ne-ar oferi savantul acela ființă falsă.
Este probabil însă că nu ne-am lipsi de ființa falsă obținută, așa cum ne lipsim de banii falși, iar falsificatorul a rămâne necondamnat. Mai degrabă am folosi ființa falsă spre a încerca să dăm sens și plinătate ontologică unei existențe, care nu-și găsește prea bine, în limitele ei obișnuite, ființa. Cu alte cuvinte, cu o ființă falsă - ca existența amoebei, ce întrece în durată toate celelalte existențe pământești - am tinde să compensăm un vid de ființă.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Biruința ideii în oameni riscă să deregleze și îmbolnăvească realul vieții lor.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan

“Orice mers și orice rătăcire reprezintă un drum și au o transcriere sigură pe harta inimii omenești, așa cum orice curbă trasată la întâmplare pe hârtie are în matematici o ecuație.”
― Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan