La afectividad masculina Quotes

“Fără nicio intenție de a ne autovictimiza, ci luând în considerare exclusiv și obiectiv dezvoltarea psiho-afectivă masculină, trebuie să admitem: prin ce frământări trebuie să treacă bărbatul! Mai întâi, la stadiul embrionar trebuie să adăugăm un Y pe care-l posedăm doar noi bărbații și care nu pare a urma cursul firesc programat de biologie. Apoi urmează deziluzia și crunta resemnare cu faptul că aparținem celuilalt gen, că suntem un fel de marțieni. Mai târziu, când apele par să se fi domolit, ne copleșește un dezechilibru obsedant căruia psihiatria nu prea i-a acordat atenție: „Ca să fim bărbați trebuie să ne deosebim de femei” și, mai ales, cu cât le semănăm mai puțin, cu atât suntem mai bărbați. În loc să învățăm să fim bărbați reafirmând ceea ce avem de făcut, ne învățăm anapoda, adică în funcție de ceea ce nu trebuie să facem. Ei bine, ca să punem punctul pe i: de-a lungul întregii vieți mulți bărbați sunt asaltați de înspăimântătoarea teamă - unii o numesc „îndoială” - de a fi homosexuali. Aceasta înseamnă că, pe lângă cele afirmate mai sus, trebuie să ne ferim și să nu ajungem homosexuali (iarăși o opoziție...), adică trebuie să ne deosebim și de aceștia. Cum se simte lipsa unui tată!”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Identitatea oamenilor sau, mai bine zis, recunoașterea de sine se ghidează după un principiu denumit „fenomenul contemplării în oglindă”. Ne definim pe noi înșine pe măsură ce ne raportăm la cei din jur. Când descoperă uluit că atâta amar de vreme se contemplase într-o oglindă falsă, copilul este nevoit să se distanțeze atât din punct de vedere mental, cât și emoțional și să privească în altă direcție: trebuie să-și caute o nouă oglindă. Această ruptură generică de sursa primară, adică de mamă, are nevoie de o reacție antagonică și de o împotrivire susținută. Fie că ne place ori nu, natura a procedat în felul următor: masculinitatea începe să se definească numai în momentul în care se desprinde de feminitate. Dacă în cazul procesului de identificare a fetelor apropierea emoțională și legătura cu sursa de alimentare și îngrijire sporește concordanța de gen, în rândul masculinității lucrurile stau pe dos. Identitatea băiatului nu primește de-a gata un tipar de gen pe care să-l urmeze; el trebuie să-l obțină cu sudoarea frunții. Este silit să găsească cumva o cale de mijloc, adică să nu se îndepărteze de tot, ceea ce ar fi puțin recomandabil pentru viața sa afectivă ulterioară (ură sau indiferență față de femei), dar nici să nu rămână bloct într-o uniune infantilă, ceea ce ar avea urmări dezastruoase (efeminare sau sindromul Peter Pan). În rândul bărbaților, căutarea propriei identități prin opoziția față de femei provoacă atât o risipă uriașă de energie, cât și un amestec tulburător de teamă, vină, ură și iubire.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Ei bine, testiculul fetal trebuie să se ocupe permanent de evoluția embrionului: o mică neatenție poate duce la un haos patologic sau la malformații. În primele opt sau nouă săptămâni de la concepere este nevoie de un efort susținut pentru conturarea genului masculin. Iar când spun „efort” mă refer la muncă istovitoare, la o adevărată luptă cu tendința naturii de a procrea femei. După cum au susținut biologi și psihologi de diferite orientări, bărbatul trebuie făurit, pe când femeia există de la sine. Ea apare pe lume prin efortul și cu binecuvântarea „mamei-natură”, mai precis: dacă structura cromozomială de bază își urmează cursul nestingherită, atunci în mod natural se va naște o femeie. Fără a se dori fatalist, acest start biologic prevestește un făgaș bifurcat, definitoriu pentru existența bărbatului: a) originea sa feminină și b) opoziția față de geneză pentru a-și defini masculinitatea.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Să te lași mișcat de necazul unui prieten, să-i întinzi o mână de ajutor, să riști pentru el, să-l îmbrățișezi și să-i arăți iubirea ta necondiționată, să râdeți în hohote și să vorbiți nu ca de la „bărbat la bărbat”, ci mai curând ca de la prieten la prieten, toate acestea însemnă să înlăturăm o bună parte din exageratul control, cu care ne-am obișnuit, din partea rațiunii. Cu prietenii poți sta la taclale, poți să flecărești pe seama altora, poți să faci nebunii care nu-ți sunt permise acasă, poți să mărturisești ce credeai că n-ai să-i spui nimănui și poți încălca secrete. Este cel mai bun mod de a te elibera de jugul emoțiilor. Cu timpul, veți descoperi că duioșia și afecțiunea împărtășită cu alți bărbați este la fel de firească precum joaca dintre doi cățeluși. Bărbatul trebuie să se întoarcă la bărbat. Nu pledez pentru discriminare, ci pentru complementaritate: pe măsură ce își pierde frica față de afectivitatea masculinp, bărbatul se va apropia mai ușor de iubirea feminină.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Femeile căsătorite cu bărbați inhibați din punct de vedere emoțional știu prea bine că raportul sexual este singurul moment în care se pot bucura de o legătură afectivă și pot simți pe îndelete tandrețea omului de lângă ele. Pentru mulți dintre bărbați, dezbrăcarea hainelor echivalează cu o dezbrăcare de inhibițiile afective. Noi, bărbații, ar trebui să înțelegem odată pentru totdeauna că această nuditate emoțională este cel mai puternic afrodiziac pentru femei. În acele momente comunicarea depășește pragul reprimărilor, iar bărbatul își dă frâu liber dorinței de a dezmierda (doar se află în intimitate, nu-l vede nimeni...). Din nefericire, după cea mai îmbătătoare și mai tandră unire totul se întoarce la „anormalitate”. Expresia chipului se modifică, mângâierile se răresc, scafandrul revine la mal, iar bărbatul care cu doar câteva clipe mai înainte își pierdea mințile de iubire și urla de pasiune se întoarce la sinistrul anonimat afectiv și la aceeași expresie letargică. De ce facem asta? De ce recidivăm către același tipar de constipație emoțională? De ce ne rușinăm? Haideți să recunoaștem față de noi înșine: în patul nupțial majoritatea dintre noi ne transformăm în cele mai caraghioase fantoșe ale iubirii, ne adresăm cu „zăhărelul meu”, facem ca motanul, rața, ursul, îl imităm pe Mickey Mouse sau alte personaje infantile din desene animate, cerem mângâieri, scărpinăm spatele și chiar stoarcem coșuri, iar cei mai îndrăzneți chiar se joacă de-a sugarul. Cred că dacă o cameră ascunsă ar filma relațiile conjugale intime, multe dintre filmele înregistrate nu ar intra în rândul celor pornografice, ci mai curând printre comedii ori printre peliculele destinate publicului de toate vârstele.
În ciuda acestei laturi gingașe, care iese rareori la iveală, generații întregi și-au înregistrat în mod brutal pe hard diskul bărbăției lor clișee de genul „Bărbații nu plâng”, „Parcă ești o muiere”, „Nu mă mai îmbrățișa atât”, „Bărbații nu au nevoie de alint”, „Dacă-ți arăți sentimentele, îți vor descoperi latura sensibilă”, „Noi, bărbații, ne exprimăm iubirea în alte feluri”, „Dacă ești tandru, ești caraghios” și așa mai departe. După cum vom observa în cele ce urmează, absența unui tată drăgăstos, care ar fi putut sluji drept model afectiv, a generat o prăpastie uriașă în formarea sentimentală a bărbatului. Bărbatul educat conform tradiționalei detașări emoționale consideră despre comunicarea sentimentelor că este o formă de slăbiciune și vulnerabilitate. Echivalează cu pierderea tuturor scuturilor și cu distrugerea mitului care protejează acea virilitate de oțel căreia îi este teamă să nu fie trădată. Ne este frică să exprimăm tot ceea ce este bun. Pentru a ne încumeta să ne eliberăm supapa emoțiilor pozitive avem nevoie de acceptare și de siguranța că nu suntem caraghioși. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții de siguranță, atunci ne zăvorâm. Renunțarea la mecanismele de autoapărare necesită timp, răbdare și tot sprijinul de care este în stare femeia.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Dacă te aventurezi în arena emoțională, nu ai parte întotdeauna de împrejurările psihologice și sociale scontate. Tocmai de aceea bărbații dependenți de aprobarea celor din jur nu sunt dispuși să plătească un preț atât de mare: „Ies mai în câștig dacă îmi reprim emoțiile”. Nu încerc să-l scutesc pe bărbat de responsabilități și nici să caut țapi ispășitori pentru inhibiția emoțională a acestuia; până la urmă, tot bărbatul este acela care trebuie să-și reorganizeze viața afectivă. Vreau doar să pun în evidență un fenomen cât se poate de evident: mulți dintre semenii noștri, bărbați și femei deopotrivă, nu sunt încă pregătiți să accepte un bărbat eliberat din punct de vedere emoțional. Mulți bărbați sunt conștienți de acest lucru și de aceea se împotrivesc schimbării.
În rândul bărbaților, teama de a-și da frâu liber sentimentelor pozitive poate fi cu totul ireversibilă. Îmi amintesc de un domn la vreo patruzeci și cinci de ani, foarte preocupat de evoluția sa psihologică și spirituală, dar care nu era în stare să le spună „Te iubesc” părinților lui. Cu toate că se străduia, chiar în clipa în care voia să pronunțe fraza picioarele începeau să-i tremure și un soi de convulsie îi bloca confesunea. Chiar și privirea i se tulbura, încețoșată de lacrimi, și nu reușea deloc să articuleze vreun cuvânt. Mulți dintre pacienții mei de sex masculin și-ar putea îmbunătăți considerabil relațiile, atât pe aceea de cuplu, cât și contactele cu persoanele din jur, dacă ar reuși să comunice și să emită remarci pozitive (...). Faimosul și mult râvnitul „Te iubesc” se remarcă mai curând prin absență. Scuza bărbatului este mereu aceeași: „Nu e genul meu să spun așa ceva”, „Mă simt ridicol”, „Mă simt de parcă aș fi un personaj de telenovelă”, „La mine în familie nu se obișnuia să se spună așa ceva”, „La ce bun?” și altele asemenea.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Ideea potrivit căreia bărbatul ar fi insensibil este deopotrivă nefondată și absurdă. Cultura tot încearcă de veacuri bune să înlăture sentimentele pozitive din sufletul bărbaților, însă fără sorți de izbândă. După cum ne demonstrează istoria, se pare că de-a lungul anilor sensibilitatea masculină nu s-a diminuat. Spre surprinderea multora, fie aceștia bărbați sau femei, bărbatul și-a lăsat amprenta propriilor sentimente în diferitele zone ale creativității umane (spiritualitate, artă, știință). Nu neg posibilitatea ca însuși faptul că bărbații au deținut controlul asupra domeniilor financiar și politic să fi determinat o prezență preponderent masculină în aceste dimensiuni ale vieții sociale; ceea ce vreau să spun este că bărbatul este absolut capabil să simtă afecțiune și să se emoționeze. Afișarea puterii nu îi este suficientă ca atare pentru ca procesul creației să aibă loc: este nevoie de cineva care să vibreze, iar bărbații sunt capabili de așa ceva.
Problema bărbatului nu este atrofia sentimentală, ci mai curând frica de a-și dezlănțui întregul potențial afectiv, fără nicio cenzură. Cei mai mulți dintre bărbați cred că emoțiile copleșitoare i-ar face mai vulnerabili și, prin urmare, mai expuși la atacuri. Două astfel de prejudecăți blochează comunicarea afectivă a bărbatului: „Dacă îmi exprim liber toate sentimentele, înseamnă că sunt slab și efeminat, deci voi fi cu siguranță respins” și „Dacă mă lepăd de scutul raționalității, atunci voi fi la mâna tuturor, iar ei vor profita de mine”. Așadar, teamă și neîncredere.
În realitate, pe când cea de-a doua opinie este falsă (lumea nu este chiar atât de rea), prima remarcă conține un sâmbure de adevăr. Contrar părerii generale, studiile de specialitate și experiența clinică sunt pline de cazuri în care bărbatului nu-i merge prea bine atunci când lasă jos garda afectivă. Mai mult, plouă cu critici de pretutindeni: bărbații și femeile deopotrivă îi pun la îndoială virilitatea. De fapt, studiile referitoare la percepția comportamentului afectiv bărbătesc în cadrul societății arată că există un risc real al respingerii. Suntem mult prea suspicioși în privința exceselor emoționale masculine. Dacă bărbatul se menține între anumite limite, atunci tandrețea este tolerată de ceilalți bărbați și devine aproape afrodiziacă pentru femei; însă dacă el depășește limita, atunci treaba se strică.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Cu toate că sistemul educativ s-a schimbat, structura de bază a multor drame sociale s-a menținut. Este posibil ca în unele dintre instituțiile educaționale moderne conflictele să aibă un caracter mai curând psihologic, mai puțin dramatic și mai civilizat, însă tema violenței concurențiale încă mai dăinuie. Noi, bărbații, depunem mai multe eforturi pentru a ne scoate la iveală latura masculină agresivă, pe când femeile se străduiesc să-și arate mai degrabă latura tandră a feminității. Într-o manieră inexplicabilă, credem că brutalitatea ne reafirmă, deși ea ne distruge de fapt.
După cum am spus, noul fel de a înțelege masculinitatea nu dorește să-l suprime pe războinic, ci să învețe să se slujească de el. Furia este o emoție indispensabilă pentru propria afirmare atunci când se pune problema apărării drepturilor sau depășirii unor obstacole, însă poate deveni un cuțit cu două tăișuri dacă nu este bine canalizată. Atunci când furia este activată just, ea se preschimbă în asertivitate, adică în exprimarea adecvată a sentimentelor negative fără a încălca drepturile celorlalți: posibilitatea de a spune „nu”, de a-ți exprima dezaprobarea, de a oferi o părere contradictorie, de a-ți manifesta furia și așa mai departe. Dacă furia lucrează în folosul principiilor, atunci războinicul se umanizează. Modul de viață ostil, exigent și arogant pe care l-a instaurat societatea patriarhalistă clasică a neutralizat lupta firească pentru supraviețuire și a decretat abuzul de forță ca pe o valoare a bărbatului. Ura ne impune să îl percepem pe celălalt nu ca pe un interlocutor puternic, ci mai curând ca pe un receptacol al aversiunii noastre, adică inamic. După cum afirmă psihanalistul cognitivist Aaron Beck în cartea sa Prizonierii urii, „atunci când urâm, atât persoana care urăște, cât și cea urâtă rămân prizonierii acestei forme de gândire extrem de primitive”.
Lăsând deoparte orice metafore și orice încercare de reevaluare a artei războiului, mulți dintre noi, bărbații, ne-am săturat să mai luptăm de dragul luptei, de parcă numai lupta ne-ar putea face să ne simțim bărbați adevărați. Majoritatea dintre noi ne-am lecuit de legenda bărbatului de neîmblânzit. A venit timpul să ne descotorosim de armura greoaie și stingheritoare și să-i permitem organismului să se odihnească după atâta testosteron. Abia atunci când reducem nivelul de agresiune pricepem că ne ia mai mult timp să ne facem dușmani decât prieteni. Cu toate că mulți dintre bărbații scandalagii își vor simți bărbăția lezată, nu avem încotro: ca să putem conviețui în pace trebuie să lăsăm garda jos și să ne detașăm de ură.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Cu toate că testosteronul încă ne mai curge prin vene și că uneori ne face plăcere să ne luăm la pumni cu câte un necunocut care s-a uitat chiorâș la noi, în ființa umană prevalează alte atribute (valori și principii) care domolesc acele tendințe vechi și, în aparență, de nestăvilit. Altruismul, prietenia, respectul, munca în echipă și sacrificiul cu bună știință în favoarea idealurilor, toate acestea se opun agresivității oarbe și haotice. Este adevărat că nu prea ne dăm silința să le cultivăm ori să le punem în practică, însă important este că mijloacele există și că ne sunt la îndemână. Biologia nu ne poate explica decât anumite aspecte ale comportamentului nostru, fără a-l și justifica. Logica umană are nevoie de o bază etică și morală, adică de umanizare. După cum spunea Jung, „să-i permitem războinicului interior să se manifeste întrucât numai așa îl putem depăși”. Dacă lipsa dorinței de a obține glorie poate reduce proporțiile războaielor și dacă respectul favorizează crearea condițiilor indispensabile pentru atenuarea agresivității, atunci ce ne împiedică să ne schimbăm? De ce nu-l putem înfrânge pe mercenarul din noi?
Răspunsul este simplu: cultura patriarhalistă preamărește și rpomovează o imagine agresivă și distorsionată a bărbatului: „Dacă nu ți se dă de bună voie, atunci ia-l cu forța.” Educația realizată în societate nu recomandă depășirea stadiului de războinic, ci mai curând îl glorifică și conservă într-o fază primitivă. Indiferent de vârstă, majoritatea activităților cotidiene ale bărbatului gravitează în jurul unor înfruntări fundamental competitive și/sau distructive. Dacă am analiza îndeaproape conținutul anumitor filme, jocuri pe calculator, haine bărbătești, sporturi rezervate bărbaților, jucării și benzi desenate, am observa că în toate aceste cazuri apologia violenței masculine se află pe cele mai înalte culmi ale sale. Iată cum se păstrează în viață acel spirit de prădător care se presupune că sălășluiește înlăuntrul fiecărui băiat. Răpăitul tobelor încă mai răsună.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“În rândul bărbaților predomină o străveche dihotomie emoțională, abordată incorect și aparent lipsită de soluții, care deopotrivă ne extenuează și ne induce în eroare. Încă din fragedă pruncie ne simțim obligați să ne potențăm instinctele opozitive agresiv-destructive și să ne temperăm abordarea tandru-constructivă. Adică un efort dublu, extenuant și cu totul nenatural. De multe ori nu vrem să ducem războaie și totuși ne luptăm, de multe alte ori simțim nevoia să plângem, dar ne înăbușim lacrimile. Procedăm de parcă ni s-ar fi inversat cablurile: în loc să ne controlăm nivelurile de violență și să dăm frâu liber sentimentelor pozitive, ne reprimăm manifestarea afecțiunii și îi permitem periculoasei agresiuni să iasă la iveală.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Dacă vrem cu adevărat să trăim la cote maxime experiența afectivă, atunci ce ne împiedică? Ce ne lipsește sau ce ne este de prisos? De ce nu ne încumetăm să-i iubim cu toate forțele pe oamenii care ne ies în cale? Când vorbesc despre o „zonă endemică” mă refer de fapt la un ansamblu de factori, cu precădere psihosociali, care îngreunează manifestarea afectivității în rândul bărbaților. Deși unele triburi pot face excepție de la această regulă, dovezile psihologiei indică faptul că majoritatea bărbaților civilizați sunt împovărați cu o serie de dileme cu care femeile n-au de-a face. Pe lângă faptul că habar n-avem ce să facem cu iubirea, de parcă ne-ar frige, de multe ori nici nu reușim să o trăim cu adevărat din cauza atâtor poveri negative. Ca să putem iubi în pace este important atât să descoperim noi moduri de a lega relații, cât și să ne lepădăm de cele vetuste.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Paradigma forței bărbătești a acționat în două sensuri, ambele negative pentru bărbat. Pe de o parte, i-a blocat cu neîndurare slăbiciunea înnăscută, de la natură, iar, pe de altă parte, a promovat și intensificat o serie de obiceiuri vădit exhibiționiste în folosul așa-zisei forțe. Atât în primul caz (reprimarea emoțiilor elementare), cât și în cel de-al doilea (dependența de aprobarea socială) consecințele sunt catastrofale.
Dreptul la slăbiciune înseamnă capacitatea de a accepta, fără urmă de remușcare, orice manifestare a blândeței, desigur, nu a aceleia de ordin patologic. Dreptul de a simți teamă, de a eșua, de a greși, de a nu ști cum să reacționezi, de a profita de desfătătorul timp liber nu ne îndepărtează de virilitate, ci mai curând ne apropie de dimensiunea umană a acesteia. În această latură atât de specială se odihnește androginul din fiecare dintre noi, care a fost înlăturat cu cruzime de tiparul bărbatului robust și grosolan. Noul bărbat nu disprețuiește curajul: îl asumă, dar nu devine obsedat de acesta.
Exercitarea dreptului la slăbiciune nu implică abordarea inversă, adică proclamarea slăbiciunii ca virtute recomandabilă. Redobândirea delicateței nu presupune „travestirea” bărbăției ori preamărirea bărbatului molâu, nesigur și pasiv, rușinat de propriul sex și denaturat, imitator al valorilor feminine. Siguranța de sine, capacitatea de a împiedica exploatarea personală, temeinicia în atingerea scopurilor și spiritul combativ sunt valori râvnite de orice persoană, fie ea bărbat ori femeie. Ceea ce trebuie blamat este frica irațională de slăbiciune și stupidul obicei de a etala puterea cât este ziua de lungă numai pentru a „câștiga puncte” și a fi iubit.
Bărbatul este înzestrat cu o forță particulară, specifică genului său, de care nu poate și nici nu trebuie să se lipsească. Însă deține și o slăbiciune seducătoare și tandră, care nu este nici rahitism, nici infirmitate, ci manifestarea acelui dram de feminitate care sălășluiește în constituția fiecăruia dintre noi.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Forța organizatoare, calitatea de lider și darul conducerii pot fi virtuțile unora dintre noi, dar nicidecum o obligație înnăscută a bărbatului. Mulți bărbați sunt neîndemânatici, nu au stofă de director și nu se pricep la luarea de decizii, însă au în schimb alte virtuți. Eficiența este bună și recomandabilă, dar lipsa unor limite ale atitudinii eficiente poate fi realmente primejdioasă. Exigența de a depăși întotdeauna orice limită îi impune bărbatului datoria de a fi mereu învingător. Imaginea ideală a reparatorului ambulant, cu atelier propriu și ustensile de ultimă oră, nu li se potrivește tuturor bărbaților. Mulți dintre noi nu suntem în stare să schimbăm un bec, nu avem idee cu ce se mănâncă mecanica, nu avem bormașină și, ceea ce pare a fi încă și mai grav, nici măcar nu știm să o mânuim. (Din fericire, noi, bărbații neputincioși, ne putem baza pe ajutorul necondiționat al experților din Pagini Aurii.) Nu recomand defel trândăvia și delăsarea, ci mai curând dreptul de a fi inutil. De a putea șovăi fără teamă și de a nu ști cum să reacționăm, fără să ne intereseze prea mult evoluția societății și totuși fără să ne pedepsim din cauza asta.
Asumarea propriilor limite reprezintă un binemeritat repaos. „Egoul ideal” coboară din stratosferă și se apropie cu pași sinceri de „egoul real”. Se expune din punct de vedere psihologic, cu toate părțile sale, deopotrivă rele și bune. Nu contează că ne ies la iveală toate neputințele; tocmai acestea ne umanizează. Nu contează că trebuie să ne recunoaștem public ignoranța; ea ne purifică. Dacă nu am avea niciun cusur, am pierde plăcerea învățării și fascinația descoperirii. Sentința bărbatului înfrânt este la fel de simplă și de reconfortantă: „Bucură-te, din fericire nu le știi pe toate, iar partea cea mai bună este că nici nu poți să faci totul!”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Dacă în rândul femeilor depresia este cauzată de lipsa de iubire (aceasta este logica), în cazul bărbaților ea se datorează falimentului și pagubelor financiare. Pentru mulți dintre oamenii de afaceri pierderea soției are aceeași însemnătate cu pierderea companiei. În timp ce femeile obișnuiesc să fie competitive una cu alta mai curând pentru ceea ce sunt, majoritatea bărbaților rivalizează pentru ceea ce posedă. Desigur, există și excepții, însă tendința este clară: dacă vrem ca un coleg să se îngălbenească de invidie, nu ne rămâne decât să menționăm, fără a-i acorda totuși prea mare importanță, o ingenioasă investiție în dolari. Invidia îl poate nimici. Nici măcar posedarea vreunui talent special (sportiv, științific, muzical) nu ar fi în stare să producă un asemenea efect: în rândul bărbaților virtuozitatea este admirată și respectată, însă rareori invidiată. Deși ar trebui să suprimăm concurența dintre persoane, dacă aceasta este totuși necesară, atunci ar trebui să preferăm să concurăm prin ceea ce suntem, nu prin ceea ce posedăm.
Emanciparea femeii și intrarea acesteia în câmpul muncii au dat naștere unei noi tipologii pe fondul acestei opoziții dintre competitivitate și posesiune: femeia de succes în afaceri. Pentru bărbatul instabil, succesul financiar al perechii sale constituie un adevărat blestem. Unii preferă să fie săraci decât să depindă financiar de parteneră. Alții tind să o eclipseze, să îi pună bețe în roate și/ori să îi disprețuiască meritele, încercând astfel să compenseze cumva lezarea stimei de sine.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Dacă luăm în calcul potențialele beneficii și recompense oferite de autoritate, dorința de a dobândi și menține un statut propriu și familiar s-a transformat în lăcomie și dependență de muncă. Există bărbați pe care vacanțele îi deprimă ori pe care timpul liber îi stresează.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Nu tăgăduiesc însemnătatea esențială a îngrijirilor oferite de femei, ci, după cum am afirmat mai sus, susțin că, odată cu procesul de creștere și educare, copiilor le sunt transmise anumite valori eronate, acceptate și potențate atât de tatăl absent, cât și de cultură, guvernată tot de bărbați. Atât „supermamele”, cât și tații absenți nu numai că generează în rândul fiilor o atașare față de mama-doică, ci dau naștere și unui regim emoțional cât se poate de egoist. Fie că ne place ori nu această abordare, bărbatul învață să fie mai curând un receptor, decât un emițător.
Poate că am întreținut, fără să vrem, iluzia că este mult mai important să ne simțim noi înșine împliniți, decât să-l împlinim pe cel de lângă noi, iar această formă unidirecțională de a percepe iubirea ne-a determinat să fim orbi la plăcerea dăruirii ca mod de viață: bucuria de a avea pe cine să iubim. A face o persoană fericită este, de fapt, o altă manieră de a împărtăși. Însă mulți bărbați nu au priceput un lucru vital: suportăm mai ușor faptul de a nu avea pe cine să iubim decât de a nu fi noi înșine iubiți. Mai precis, nu suntem în stare să ne desprindem de îngrijirea, protecția și afecțiunea cu care ne-au alimentat mamele. Coceptul de bărbat responsabil, detașat, rece și autonom din punct de vedere afectiv reprezintă mai curând o excepție decât o regulă. Avem nevoie ca cineva să se ocupe de noi, iată purul adevăr.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Legătura pe care noi, bărbații, o stabilim cu sursele de siguranță afectivă merită o cercetare amănunțită din partea psihologiei. Pe lângă indispensabilele partide de sex pe care ni le pot oferi partenerele noastre, avem și multă nevoie de sprijin, tandrețe, însuflețire și îmbărbătare. Cu toate că am vrea să mascăm acest fapt și să mimăm o detașare vecină cu iluminarea, nu știm să trăim fără sprijinul afectiv al femeii. Mulți dintre bărbații de succes, lideri în economie sau politică, au nevoie, în taină, de sfatul și încurajarea femeii pentru a putea răzbate. Fie că este vorba despre o loviturp de stat sau despre o investiție riscantă la bursă, oportuna influență feminină își lasă mereu amprenta inconfundabilă.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber

“Cine a spus că bărbatului nu trebuie să-i fie frică? La urma urmei, indiferent ce am face, fie că apelăm la străvechiul șamanism ori la moderna inginerie genetică, teama este o reacție naturală și inevitabilă în fața pericolului. Ea reprezintă o dotare cu care ne-a echipat evoluția pentru a ne putea apăra de prădători și, oricât ar strâmba machiștii din nas, pare-se că ne va mai însoți încă multă vreme de acum înainte. Nu vreau să ridic în slăvi teama, ca și cum ar fi o virtute, ci doresc să o înfățișez ca pe un dat iremediabil, cu care trebuie să învățăm să conviețuim. Poate fi uneori nesăbuită, irațională și patologică, dar în mod cert nu poate fi smulsă din rădăcini.”
― Walter Riso, La afectividad masculina: Lo que toda mujer debe saber