Zenobia Quotes

“Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;”
― Gellu Naum, Zenobia

“Câte nu se întâmpla în noi si le uitam acolo ca într-un ghiozdan si fiecare crede ca numai el stie lucrul acela pe care îl stiu foarte bine si altii.”
― Gellu Naum, Zenobia

“întelegeti ca traim într-o pasare imensa care ne poarta în ea”
― Gellu Naum, Zenobia

“. . . el crede ca asistam de câteva milenii la moartea clinica a iubirii si ca, tot de atunci, toata lumea a înnebunit, fiecare se culca cu fiecare dar se iubeste singur. . . singura constanta, singurul punct comun al pseudoiubirii omenesti la ora actuala, zamislit si sustinut cu perfidie pentru-contra de o întreaga politie spirituala, este credinta ca iubirea nu poate sa aduca, pâna la urma, decât nenorocire […] E drept, mai recunoaste si câteva exceptii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de mila daca îi compari. Niste amarâti, vai de mama lor, traiesc retrasi prin cine stie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pâna îi viziteaza zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg... Pe astia îi considera alesii, pastratorii dragostei pe lume...”
― Gellu Naum, Zenobia

“Fiecare îsi comunica erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevar; ceilalti înteleg cît pot; fiecare spune mai putin decît întelege si întelege mai mult decît i se spune, iar ce întelege nu i se spune, fiindca ce i se spune nu întelege, si asa mai departe.”
― Gellu Naum, Zenobia

“Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului. Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele.”
― Gellu Naum, Zenobia

“Mergeam incet, pe cerul compact si sticlos alergau niste nori destul de urati. Orasul zacea in covorul lui de praf. Ma simteam in afara oricarei legaturi favorabile cu norii aceia adunati sub ochii mei intr-o harababura menita parca sa-mi demonstreze cat de iluzorii ne pot fi uneori disponibilitatile..”
― Gellu Naum, Zenobia

“Printre exodurile mele

exista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţe

pe o şosea cânta purta baticuri

ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută

eu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam că nici n-o observ

îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmură

în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuze

apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă


era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adoraţii

cu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţie

filozofam prostii ne simţeam bine

departe rătăciţi orbiţi de faruri

nu se putea să nu mă adore era o fihinţă umană

ţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă

ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte

(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt)

să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără ea

cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe frunte

ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o şosea internaţională

de fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga şoselei

notează în carnet adoraţia


stăteam aşa cu degetele bine întinse

era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă

respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştit

mă speria ferocea mea luciditate”
― Gellu Naum, Zenobia

“Apoi m-am hotărît să rîd.”
― Gellu Naum, Zenobia

“Am mai hoinarit un timp, pe strazi. Il intalnisem sau nu pe Agrippa? Ma gandeam ca, oricum, tot functionase ceva. Ma gandam la jalnica logica a coincidentelor. Ma gandeam sa nu ma mai gandesc...”
― Gellu Naum, Zenobia

“Vne o amarâta de fata cu fața plina de funingine nu s-a mai spalat pe ochi de când cu potopul..”
― Gellu Naum, Zenobia

“Tu, bondarule", i-am spus, "nu vezi că în fața ta e un geam și că din cauza lui drumul pe care îl crezi liber e numai o iluzie? Pentru că vezi prin el, nu poți să vezi. Simplitatea erorii te împiedică și te doboară la pământ. Așa pățim și noi: ne poticnim, orbiți de transparențe.(...)”
― Gellu Naum, Zenobia

“9. Lângă mine, Zenobia își ducea viața pe punctul cel mai direct al aparenței comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea așa cum, orbit de lumina amiezii, uiți soarele sau nu-l privești ca să nu-ți ardă ochii.
Existența ei zilnică, retrasă și ștearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai ușoare vibrații din afară, ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi.
Într-o lume a semnelor, ea descifra, în toate, semne. În fața lor se înclina tăcută, cu adânc respect. Inexplicabilul părea să aibă pentru ea neașteptate limpezimi, iar viața ei, neînsemnată și banală pentru ceilalți, constituia un ritual neîntrerupt.”
― Gellu Naum, Zenobia

“Privesc hârtiile înnegrite din fata mea, cu un acut sentiment al derizoriului. Ma încapatânez, totusi, sa le caut sensuri, pe cât de logice pe atât de subrede. Un fel de început de ierarhizare ma îndeamna sa le deosebesc pe cele asa-zise importante de celelalte, ba chiar sa le despart, dupa criterii constiente, dar, fireste, renunt. “Gândesc, deci nu exist”, îmi spun, si râd, pe bune. As râde de oricare alta tâmpenie similara.”
― Gellu Naum, Zenobia

“Era un pustiu în mine, fără sfârșit; șuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urât și rău în mine, aș fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela.”
― Gellu Naum, Zenobia

“Dupa un timp, sunetele s-au stins si în usa colibei s-a ivit Bach în pijama vargata, era mai tânar, parea livid, extazul îi împaienjenise ochii, se clatina beat de muzica, îmi parea rau ca tace, as fi vrut sa-i aud cuvintele, sa aud ce se poate spune în starea aceea; atunci s-a repezit din porumb o fetita de vreo doi-trei ani, fetita lui, s-a împleticit, i-a cazut la picioare iar Bach, de dincolo de vis, din ameteala armoniilor, i-a spus: “Când ti-oi da vreo doua, iar te c... pe tine...”
Acestea erau cuvintele.”
― Gellu Naum, Zenobia

“Altă data, când pohemele mele mă plictiseau (simţeam fiecare literă-frână, fiecare cuvânt menit să mă întoarcă, să readucă îngerul în closetul comun al mentalului şi rătăceam prin imensul pustiu al revanşei), o rugam să-mi citească din cine ştie ce carte, uitată de Maria. O dată, a nimerit nişte poeme în flamandă. Atunci glasul ei uşor speriat mi-a şoptit în întuneric:
„Sunt într-o limbă străină…‟.
„Nu-i nimic”, i-am spus. „Cu atât mai bine…‟.
Ea şi-a plimbat degetele peste file şi a început să citească, sunetele păreau caudate pentru urechile noastre, dar noi le înţelegeam sensul, de dincolo de cuvinte.”
― Gellu Naum, Zenobia

“În asemenea momente Zenobia intra în norul meu, şoptea ceva, nu învaţă nimic de la mine şi nu mă învăţa nimic, eram trăiţi fiecare de universul nostru comun, ne înţelegeam firesc, fără prea multe vorbe.”
― Gellu Naum, Zenobia

“curgea liniştită, cum curge de multe ori prin ordine mama dezordinei, şi viceversa, de dincolo de forme...”
― Gellu Naum, Zenobia

“Lectura sporadică a ziarelor îmi oferea şi o compensaţie: mizeria lor îngăduia o oarecare superficialitate, relaxantă de cele mai multe ori: citeam doar titlurile şi primele cuvinte ale ştirilor, iar dacă intuiam în ele ceva care ar fi putut să mă intereseze, tăiam cu foarfeca şi lipeam tăieturile pe o coală de hârtie albă; astfel, la câteva luni o dată, când se strângeau mai multe fragmente scăpate din pornografia inconştient-intenţionată a ansamblului, puteam citi un buletin ad-hoc în care ştirile acelea, folosite mai ales ca materiale de umplutură, deveneau destul de instructive, pentru că găseam în ele lucruri şi fapte asupra cărora s-ar fi putut medita.”
― Gellu Naum, Zenobia