Luntrea lui Caron Quotes

“Îţi mai aduci aminte ziua când ai luat soarele şi mi l-ai pus în suflet?”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Ziuă verde, duh de nuc.
Toate drumurile duc
unde-i raiul vântului,
dragostei, cuvântului.
Toate drumurile duc
către Joia focului,
spre amiaza locului,
unde arde patima,
unde cântă lacrima.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“„Aspirăm mereu spre mai mult. De la poezia din carte spre poezia în carne și oase.”
„Și de-aci spre poezia care încă nu s-a născut”, completează Ana, rămânând cu gura întredeschisă.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“(...) Cărțile de filozofie, ce le traducea, erau subt raport terminologic, produsul unui proces de două ori milenar. Klain și-ar fi ușurat enorm munca de traducător, dacă ar fi acceptat de fiecare dată termenii latini ca atare. Dorința de a vorbi cât mai apropiat de înțelegerea poporului, conștiința ce-o avea despre posibilitățile intrinseci ale limbii române, dar în același timp și concepția, ce-și formase despre veșmântul ce urma să-l îmbrace gândirea filozofică românească, i-au impus încă o altă atitudine. El nu va primi neologismul decât atunci când pentru redarea unui termen nu se găsea în limba românească vorbită de popor nici un echivalent, nici un element utilizat cel puțin într-o circumscriere a termenului în chestiune. În acest sens eforturile lui Klain de a face „pre limba românească” disciplinele filozofice au fost într-adevăr extraordinare. În pragul oricărui manual de Logică vom întâlni termeni specifici ai domeniului precum „axiomă” sau „definiție”. Ce va face Klain? Pentru fiecare dintre acești termeni, el va căuta mai întâi rădăcini românești, și numai când nu le va găsi, și numai cu sfială el va adopta termenul străin. Iată bunăoară termenul „definitio”: călăuzit de criteriul arătat, Klain va căuta un echivalent românesc. Nu ne-a rămas nici o urmă cu privire la procesul de adulmecare a celui mai potrivit și neaoș cuvânt românesc, proces ce a trebuit să intervină în vederea transpunerilor, dar bănuim că operația n-a fost tocmai ușoară. „Definitio?” „Hotărâre” va spune Klain, gândindu-se că a „defini” înseamnă a „mărgini” un lucru, a-i pune hotar, spre a-l deosebi de altul. Pentru termenul de „axiomă” Klain nu găsește însă în nici un fel vreun echivalent românesc. Astfel el îl va accepta ca atare: axiomă. Sunt neologisme pe cari Klain le acceptă; astfel: „idee”. Dar în loc de „cauză”, el preferă „pricină”; în loc de „corpuri” (în Fizică) el spune „trupuri”. În loc de „gen” - „neam”. În loc de „silogismele, cari păcătuiesc prin quaternio terminorum” Klain va zice: „Silogismii cei răi și vicleni cari au patru graiuri”. Și așa mai departe. Cercetând manuscrisele lui Klain, am făcut pe fața interioară a unei coperte o descoperire impresionantă cu privire la truda lui Klain. Câteodată el s-a căznit zeci de ani să „românizeze” câte-un termen. Astfel termenul de „principiu”, atât de frecvent în Logică sau în Metafizică, Klain îl traduce întâi prin cuvântul „Început”; după vreo treizeci de ani el traduce același termen prin cuvântul „temei”. Nu acem aici de a face numai cu o ispravă lingvistică; avem aici mărturia cea mai izbitoare cu privire la felul cum gândirea filozofică a lui Klain s-a tot adâncit. În tinerețe Klain gândea încă foarte teologic; de aceea „principium” este pentru el „început”; mai târziu gândirea sa devine mai filozofică, mai metafizică, și atunciel scrie „temei”.
Încercarea de „românizare” a lui Klain n-a reușit, a învins neologismul. Și pentru precizia terminologiei filozofice românești e desigur un bine că a învins neologismul. Dar câtă plasticitate, câtă viață, câte nuanțe și ce savoare, ce adâncime și ce perspective s-ar putea introduce în graiul filozofic românesc, dacă uneori, la locul potrivit, s-ar recurge iarăși la cuvântul într-adevăr românesc așa cum îl dezvăluia până la „rădăcini”, și cum îl ridica în slava conștiinței un Samoil Klain!”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Din aceeași pricină, ce mă va sili și pe mine să plec, și anume din pricina deplasării subterane a straturilor geologice. Se dislocă spiritul. Probabil că nici tu nu vei scăpa de alunecările acestea pământești.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Și totuși, atunci știam, datorită unei nebune divinațiuni, că eram amândoi meniți unor realizări pe înalte și majore portative spirituale.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Întorcându-mi puțin capul, ca să nu fiu văzut de soția și de fiică-mea, mi-am șters cu podul palmei rodul sufletului ales în vârf de geană.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Sunetul de corn întors spre pământ ca râtul porcilor, sunetul scurt, monoton al porcarului, vine de undeva din mari adâncimi,din somnul copilăriei din care viața m-a trezit de atâta timp. Și sunetul se amestecă încă cu copilăria tratată organic și indisolubil. Mă simt ființă nu mai mare decât un pumn de argilă, dar aceste adâncimi din care sunetul cornului se aude le port în mine ca o apă mare și veșnică”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Originalitatea unui popor nu se manifestă numai în creațiile ce-i aparțin exclusiv, ci și în modul cum asimilează motivele de largă circulație. Fenomenul asimilării devine din cale afară interesant și concludent, mai ales când temele și motivele se prezintă spiritului unui popor cu prestigiul intangibilității, cu aura lucrului supus unui regim special de protecție. În cazul legendelor, cum este cea povestită, motivele sunt sacrale, canonice. Cât de neconformist este în stare, totuși, spiritul unui popor să trateze și să modifice asemenea motive!”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“La fiece neam de oameni se ivesc poeți și sfinți și gânditori, cari știu să aleagă, din limba seminției lor, cuvintele de vrajă și de putere, cari mai răsfrâng sau mai îngână limba lui Dumnezeu. Lucrează, din adâncul lor demonic, în sufletul acestor poeți și sfinți și gânditori, năzuința secretă și uzurpatoare, de a iscodi cuvintele cu care Dumnezeu a făcut tot ce este. Ei plăsmuiesc și înfăptuiesc prin cuvinte de vrajă. Cântecul lor e o faptă. Faptele lor sunt cântece.
Nu încape îndoială că ispita de care poeții, sfinții și gânditorii sunt încercați de a dezvîlui, de a descoperi chiar cuvintele dumnezeiești este „drăcească”. Dar se pare că fără oareșicare „drăcie” cele mai frumoase și mai minunate lucrări omenești - nu s-ar înfăptui.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Cu toate cărțile de filozofie, pe cari a ținut să le facă „pre limba românească”, Samoil Klain ajungea degrabă în situația de a-și da seama de imensa importanță a cuvântului. Nedumeririle, dibuirile, echivocurile, frământarea și dilemele, în cari cel ce traducea era aruncat la fiece pas, anevoie le mai putem bănui, noi cei de astăzi, care avem la îndemână o limbă, ce nu mai este nici pe departe „în lipsă”, precum era pe vremea lui Klain.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“O școală filozofică precum este aceea pe care ne-o închipuim, n-am avut totuși. Puteam s-o avem, dar n-am avut, căci energiile spirituale ale puținilor noștri intelectuali din sec. XVIII, s-au pus în slujba „politicului”. Românii din Transilvania, unde luminismul occidental răzbate doar subt forma unor fulgere mute și depărtate, își impun eforturile unei lupte revendicative. Se cerea realizarea unor premise social-politice mai înainte ca gândirea să se poată aduna asupra metafizicii. Poporul românesc trebuia mai întâi să iasă din starea de norod „tolerat”, trebuia să-și cucerească libertățile, să devină națiune politică. Și toate energiile spirituale au fost îndrumate în acest unic sens. Poporul românesc trebuia să-și facă loc subt soare mai înainte de a putea să înflorească și să rodească întru spiritul pur. Istoria ne-a silit atunci încă o dată să pierdem un prilej de afirmare spirituală. Împrejurările ne retezau încă o dată destinul. Căci mai înainte de a se gândi la existența creatoare, poporul nostru a fost nevoit să se gândească la altceva: să se transforme din norod de robi în națiune omenească.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Frumusețe, răscruce de drumuri ești tu, dezlegare și izbăvire. Ai fi acestea toate și în cea mai bună dintre lumile cu putință, cum aievea ești și în cea mai rea, în lumea aceasta pe care o vedem cu ochii, cu rănile și cu amărăciunile noastre. L-ai ajutat pe Leonte să-și redobândească destinul. Prin ce? Prin moarte hotărâtă de el însuși. Pe mine mă ajuți să-mi regăsesc rostul ziditor, căruia nu-i mai văd sfârșit. Prin ce? Prin iubire. Și minunat din cale afară este că faci acestea toate fără a ști și fără a vrea. Tu înflorești, simplu și fără eforturi, ca o plantă, și aceasta e destul ca să reașezi sorțile în țâțânile lor.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Să evadăm din cuviință, și din pravili -
îndeamnă câteodat' din inimă un glas,
și din caverna sa, cu grai de argint, un greier
îndeamnă zi cu zi, și ceas cu ceas.
Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,
te-aș duce uneori, să ne lovim de soare.
Să ne întâmpine o piersică pe creangă
ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.
Se-ntâmplă, pentru ochii tăi (ochi de pădure)
să-nchipui uneori o vânătoare-vis.
Într-un noian de frunze roșii, de odihnă,
gândesc să-ți pun subt cap un iepure ucis.
Chemări de corn, și goane pe la vaduri,
din ceas de zori și până-n ceasurile lunii,
ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde
asemenea să devenim sălbăticiunii.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“N-aș putea spune că gândul meu frământă exclusiv versuri. În centrul cugetului și al zărilor mele este Ana. De la ea îmi vine tot binele sufletesc. Ana este poezie. Poezia este Ana. Ana este subiectul sau predicatul, explicit sau subînțeles, în oricare dintre propozițiile rostului meu.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Nu mă mai supără nici chiar regularitatea slujbei de birou cu rigorile ei născocite cu perversitate ca pentru elevi de clase primare. Dragostea ce bate cu valuri mari în matca ființei mele, dragostea căreia, nu mă îndoiesc, i se răspunde cu o capacitate pasională rostită și nerostită, mă face să calc ușor peste toate umbrele zilei. Simt cu negrăită satisfacție că peste degradarea ce viața a îndurat-o în ultimii ani, existența mea afectivă se înalță triumfătoare. Mă întreb dacă n-a fost nevoie chiar de-o atare degradare, pentru ca prin reacție sufletul să se poată răzbuna, atât de biruitor, asupra materiei.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Nimic nu-mi dă o conștiință de mine însumi ca un cuvânt spus de tine. De aceea trebuie să-mi închipui mereu că mi-l spui. Ieri am fost ca bolnav; acum iată-mă iarăși cu aerul meu, intempestiv, de adolescent întârziat și rătăcit prin epocă.
Pasiunea e desigur elementul esențial al vieții, dar ca să clădești ce-ți este dat să clădești, e nevoie și de-o certitudine, și tu mi-o poți da în cuvinte foarte simple.
De multe ori am crezut că nu mai am nimic de așteptat, pentru ca în clipa următoare să mă copleșească dorințele. Oricât de variate ar fi aceste dorințe, ele se reduc la una singură: de-a auzi un cuvânt, care să-mi comunice certitudinea. Nu-mi place să fac uz de mijloace retorice, dar aici aș pune un semn al exclamației, înalt cât un plop.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Sfâșierile lăuntrice de după despărțire iau repede sfârșit. Prilejuite de o condiție efemeră, ele nu pot să reziste duhului de plenitudine, care-mi răpește materialitatea, și care își caută o rostire mai presus de împrejurări vremelnice. Acasă, prin ogradă, la birou, în fața mesei de lucru, pe stradă în pofida trecătorilor, la plimbare pe serpentinele cetății, în somnul fără martori, în melodioasa mea stare de veghe gândesc în permanență la ființa ce poartă numele luminii: Ana. Aroma ei îmi însoțește existența.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Greu e totul, timpul, pasul.
Grea-i purcederea, popasul.
Grea e pulberea și duhul,
Greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare,
fi-va capătul de cale.
Să mă-mpace cu sfârșitul
Cântă-n vatră greierușa:
Mai ușoară ca viața
e cenușa, e cenușa.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“M-am dus în pădure și întâlnii flacăra. Flacăra era o veveriță. I-am furat numele și ți l-am dăruit ție. M-am dus pe câmp între lanuri și întâlnii cântecul. Cântecul era o greierușă. I-am furat numele și ți l-am dăruit ție. M-am dus lângă râul morilor și întâlnii floarea luminii. Floarea era Mângâierea Apelor. I-am furat numele și ți l-am dăruit ție. M-am dus pe marginea râpilor și întâlnii floarea dărniciei. Floarea era Fumul Pământului. I-am furat numele și ți l-am dăruit ție. Toate făpturile trebuie să tacă în fața ta. Li s-a hotărât dintru începuturi să rămână, toate, fără de nume, căci singură tu ești vrednică să le porți pe toate, ca să fii bogată în veac.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Cu alesături de aur
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la câte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.

Curge timpul prin înalturi,
astru poartă lângă astru,
răzbunându-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
Trebuie să-l las, să-mi scape.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Mă întorc spre ea și o cuprind iarăși cu palmele pe la subsuori, și o trag încet spre mine. Și iarăși îi simt tremurul în tot trupul. Ce furtună se iscă în acest pământ diafan, ce-l țin în brațe. Gura îmi rămâne lipită mult timp pe gura ei. Și nu ne mai îndurăm să ne despărțim suletele, cari, părăsind toate ungherele ființei, ni se adună în gură. Pe coarde întinse în văzduh aud muzica de aur a unui roi de albine în zbor.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Orice suflet de om a fost și este nevoit să sufere într-un chip sau altul. Cu aceasta îmi sufoc amărăciunea ce m-a cuprins. Trebuie să recunosc că, după toate cele îndurate în anii din urmă, am devenit, în chip firesc, mult mai insensibil la suferințele altora, decât eram mai înainte. Trebuia să ajung și aci, dacă voiam să ies învingător din lupta ce am dat-o și o dau cu propriile-mi suferințe.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Adevărul e că citind, la modul cântecului, aceste poezii, pe cari o dragoste de mai demult, pe care am curmat-o brusc, mi le inspirase, o neprevăzută mișcare sufletească mă ia și pe mine în vârtejul ei. Icoana ființei care înainte cu zece ani mi-a hrănit o arzătoare înălțare, parcă nu mai vrea să se închege în mine. Iar emoția, întrupată în stihurile de altădată, se revarsă firesc și fără zăgazuri asupra ființei de lângă mine. Numai așa versurile își redobândesc viața. Palpită lângă mine o altă ființă. Fără de această suavă vecinătate, stihurile mele mi s-ar părea cadavrele unor emoții puternice, dar trecute.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“O port prin poezia ce-i rămăsese întrucâtva străină. Ea urmărește cu tot mai vie luare aminte. Simt că prin modul simplu al dicțiunii, ce nici nu poate fi numită dicțiune, poeziile mele mai din urmă, ce-și creaseră faima de a fi dificile, îi devin dintr-odată accesibile. Nu prin explicații, ci doar prin felul citirii, prin care reliefez sensuri și accente. Îi atrăsesem atenția încă de la început că trebuie să urmărească cuvântul cu imaginația și cu inima deschisă. Să nu cadă în greșeala unei raționalizări, la care poezia îndeobște nu aspiră. Sensuri ascunde, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia mea, decât ca alunecări, pe cari însumi le condamn. Toate sensurile țin de domeniul unei sensibilități metafizice, ce coboară în adânc și vine din adânc, ele n-au confinii cu înțelegerea filozofică discursivă. Aceste lămuriri ale mele, ce încearcă doar să pună pe orice ascultător în gardă față de ispita curentă de a transpune stihurile mele în interpretări școlărești, didactice, cad pe un teren sufletesc prielnic, căci și Ana a înțeles dintotdeauna să se apropie de poezia mea în acest chip. Și ceea ce-i împărtășesc în clipa de față vine ca o întărire a unei atitudini receptive pe care ea o luase instinctiv încă de mai înainte. E drept că Ana fusese, și ea, ca atâția la nivel liceal, derutată de modul didactic, în care unii profesori caută să deschidă vârstei adolescentine poartă spre poezia mea. Lămuririle mele, de caracter mai mult negativ, de înlăturare a unei poziții, ce zădărnicesc justa înțelegere intuitivă și emotivă, îi vin Anei tocmai bine, pentru ca să nu se mai lase abătută de înclinarea, proprie dascălilor, de a da poeziei mele semnificații alegorice.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Bucuros nu prea citesc altora, dar ție, acum, aici, e altceva. De-un glas prea tare stihurile mele se sfarmă. Poezia mea nu se pretează deloc la o dicțiune așa zisă „artistică”. Dar la un citit monoton, întrerupt de multe tăceri, în doi, și într-un pridvor ce răspunde în lumea verde... cred că merge...
„Așa mi-am și închipuit orice împărtășire a lor. Cu modulații simple. Să iasă în relief textul. Substanța să nu fie copleșită și destrămată de arabescuri sonore.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“În dulcea confluență dintre amintire și senzație simt, cu un cutremur, că nu mai sunt în plină vară a vieții, ci oarecum pe la sfârșit de august. Ah, dacă aș mai putea să fiu încă o dată în viață, unde sunt în anotimp: pe la mijloc de iulie!”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Înainte de a fi uitate în chip salvator, amintirile trăiesc măcinate, lăuntric, printr-o revenire obsesivă a cugetului asupra lor. Astfel, întâmplările, ce trebuia să le uit, se învârteau deocamdată prin mine, ca grăunțele între pietre de moară. Ele își pierdeau încetul cu încetul relieful și acuitatea. Amintirile prindeau să se neutralizeze subt aspecti afectiv. Pentru conștiința mea ele se estompau, încât aproape că nu-mi mai apăream personal angajat în ele. Tocite, sfărâmate și apoi pulverizate, ele puteau să fie înghițite de uitare. Nu era vorba, desigur, despre o uitare completă. Ajungeam deocamdată într-o stare de dezlegare lăuntrică, în care amintirile nu mai au priză asupra inimii. Când desprimăvărarea năvalnică dete să umfle mugurii, începui să presimt și o altă destindere. Întrezăream adică, pentru cândva, ziua când toate întâmplările, lăsate în urmă prin miez de iarnă, mi se vor perinda prin cuget încă o dată, însoțite nu de amărăciune și nici de simțământul coșmarului, ci de duioșie. Dar până atunci va trebui să mai treacă vreme, vreme.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Viața și istoria ne învață să cultivăm uitarea ca o măsură de conservare a ființei. Uitarea este neîndoios un dar cu care firea a înzestrat în chipul cel mai felurit toate făpturile.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

“Nu-mi place să ascult oameni care își transformă dificultățile lăuntrice, intime, pur personale, în probleme ce ar trebui să preocupe pe toată lumea. Acestor oameni care te asaltează inoportun, încercând să te facă martor fără simbrie al unor taine particulare, le spun de obicei: „Nu e bine să-ți scormonești tainele. Intestinele sunt făcute să le porți ascunse. Nimenea nu umblă pe stradă cu măruntaiele purtate ca o beteală pe mâini!”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron