Cătălina S’s Reviews > Refugiul timpului > Status Update

Cum îmbătrânim în fața morții, tot mai departe de viață, și cum să salvăm ceea ce nu poate fi salvat?
Chiar și doar sub forma unei amintiri. Unde se duce apoi tot acest trecut?

Lumina de dimineață e încă tânără, ascuțită. Cea de după prânz e o lumină îmbătrânită, obosită și înceată. Viața adevărată a omului și a lumii poate fi descrisă prin câteva după-amiezi, prin lumina câtorva după-amiezi, care sunt după-amiezile lumii.

Trecutul se cuibărește în după-amiezi, acolo timpul incetinește vizibil, moțăie prin unghere, își mijeste ochii ca pisica în fața luminii ce străpunge jaluzelele subțiri. E mereu după-amiază când ne amintim de ceva, sau cel puțin așa mi se întâmplă mie. Totul se află în lumină. Știu de la fotografi că lumina după-amiezii e cea mai potrivită pentru expunere.

După mai mulți ani am înțeles că trecutul se ascunde cu precădere în două locuri — în după-amiezi (în felul în care pică lumina după orele prânzului) și în mirosuri. Acolo îmi puneam capcanele.

Oricum, nu există o altă maşină a timpului decât ființa umană.

Presupunem ca amintirea unei fericiri este o amintire fericită, dar oare e așa?