Status Updates From Despărţirea de Bucureşti: o...

Mi-am scos pașaportul din buzunar și, fluturându-l, am început să țopăi în jurul mesei. Am luat-o pe tanti Lisa în brațe și, în pași de vals, i-am spus:
- Ce frumoasă ești, tanti Lisa! Am spus întotdeauna că ești femeia cea mai frumoasă, cea mai fantastică din lume!
- Și tu, băiatul cel mai rău pe care l-am cunoscut vreodată! Nu faci asemenea glume cu o femeie de vârsta mea!

- Cinci metri și zece! Pentru un mucos ca tine nu-i rău deloc! Dacă n-ai fi chiulit la ore, ai fi avut un rezultat mai bun și ți-aș fi putut da zece. Așa, ai nouă! Hai! Șterge-o!
M-am executat cu entuziasm. Nu l-am mai văzut de-atunci pe domnul Roth. Poate că nu-și mai amintește episodul ăsta, sau poate că nici nu mai trăiește. Dar, oriunde-ar fi, îl asigur de recunoștința mea.

Domnul Roth mă primise destul de rezervat, avertizându-mă că în lunga lui carieră întâlnise mulți încrezuți ca mine care-și închipuiau că, după ce dobândeau bicepși jalnici și pectorali modești, orice exercițiu sportiv era inutil pentru ei.

- Dar tu ce vis ai? m-a întrebat.
- Aș vrea să devin arheolog submarin, am răspuns.
- Arheolog submarin! Și ce speri să găsești explorând Marea Neagră? s-a interesat ea, puțin neîncrezătoare.
- Aș vrea să găsesc statuia Elenei din Troia, cea mai frumoasă femeie din lume, care, potrivit unor surse, ar fi fost adevărata cauză a războiului din Troia. Poate c-o să fiu eu cel care-o găsește.

Muzica s-a oprit, mi-am recăpătat suflul, dar continuam s-o țin pe Iris de mână. M-a privit lung, apoi mi-a șoptit:
- Gata. Dansezi bine, păcat că n-ai decât șaisprezece ani!

Doamna Bogza trecea din când în când discret să vadă dacă avem destule răcoritoare și dacă nu cumva băieții se adunaseră într-un colț să vorbească despre fotbal sau cine știe ce, lăsând-du-le baltă pe fete. După caz, ne spunea atunci:
- Da-da-dansați, copii! Da-da-dansați, copii!
Și noi dansam.

Rockul și twistul nu mai aveau de-acum secrete pentru mine, și-mi plăcea mult și bluesul, pentru că puteam să iau fetele în brațe și să le strâng la piept.

Iartă-mă, te rog, că intru la tine așa, ca o vijelie, dar m-am gândit că-i mai bine să trec mai întâi pe la prieteni. Știi, aveam patruzeci și patru de ani când m-au luat. Acum am șaizeci. Mă tem să merg acasă, nu știu dacă Vera mai trăiește sau dacă nu cumva și-a refăcut viața. Avea pe atunci treizeci și șapte de ani! N-aș vrea să fiu inoportun... Înțelegi?

Astfel au trecut câțiva ani. Într-o vară, am decis că trebuie să fac ceva în viață. Până atunci, mă gândeam eu, toate acțiunile mele avuseseră drept fundament plăcerea. Trebuia să întreprind, în fine, ceva care să nu se întemeieze exclusiv pe o stare de bine.

Noua mea colegă de bancă se numea Paula, avea ochi verzi, iubea poezia lui Minulescu și mirosea bine. După ore, luasem obiceiul s-o însoțesc până la poarta casei, în cartierul Floreasca. Făceam ocoluri mari, alegând cele mai întunecoase străduțe, unde ne sărutam până ne dureau buzele. Cred că aveam amândoi paisprezece sau cincisprezece ani.

De pildă, Paul Teodorescu, poreclit Magellan, proful nostru de geografie, era un profesor mai de modă veche, fiindcă ne cerea să știm pe de rost și în detaliu marile lanțuri muntoase ale lumii, cursul marilor fluvii și conturul (inclusiv frontierele și țările vecine) ale fiecărei țări de pe planetă.

Ca strămoșii noștri care au trecut Carpații, trebuia să trecem și noi Alpii. Dar el, nu și iar nu. Că angajamentele lui, că țara, că parlamentul, că datoria lui, că misiunea lui, că visele lui, că Mihai Viteazul... Până când s-au dus toate pe apa sâmbetei.

- Și dacă o minge de tenis cădea în apă, cine se ducea după ea? întreba fratele meu, Adrian.
- Luau un puști impertinent ca tine și-l aruncau peste bord, răspundea tanti Margot privindu-l țintă în ochi.

- Ce e gelozia? am întrebat eu.
- O altă boală, a spus mama, care mai face ravagii și astăzi. E cam devreme să vă explic: o să vedeți mai târziu.