“dacă n-aş fi fost silit să vorbesc,
n-aş fi vorbit niciodată.
pînă la şase ani nu mi-au cerut-o
nu i-am iertat nici pentru faptul
că m-au dat la şcoală,
unde a trebuit să vorbesc,
iar mai tîrziu să mă străduiesc să le semăn
celorlalţi, care vorbeau de zor
şi dădeau din mîini şi din picioare,
năucindu-mă cu viaţa lor.
chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,
pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,
iar vorbirea îmi face rău.
n-am nimic de spus în vorbire umană,
unde totul este întîmplare şi zarvă.
mă prefac însă cu o anume dibăcie
că vorbesc, iar afară se aud
sunete aproape omeneşti,
dar în gîtlej e un muget analfabet şi inform,
care n-are de a face cu vorbitul.
mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus,
s-a dus şi îngerul care mi-a stat
la căpătîi pînă la şase ani,
s-a dus şi omul care putea fi alt om,
tăcînd în aşa fel încît, la capătul
multor ani de muţenie, să poată dezvălui
ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,
singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă
şi maşinile mai îngăduitoare.
şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire
ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.
ascundeam acolo o ştiinţă
pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd.
îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,
ziua-n amiaza mare,
cînd realitatea e de netăgăduit.”
―
Ioan Es. Pop
