“Arta n-are sens dacă nu-i evadare. Dacă nu se naște din disperarea de a fi prizonier. N-am respect pentru arta ce aduce confort și alinare, pentru romane și muzică și pictură ce-ți fac șederea în celulă mai suportabilă. ... Vreau să-mi înțeleg cu luciditate și cinism situația. Suntem prizonieri în închisori concentrice și multiple. Sunt prizonier în mintea mea, care-i prizonieră în corpul meu, care-i prizonier în lume. Scrisul meu e un reflex al demnității mele, e nevoia mea de căutare a lumii făgăduite de propria minte. ... Vreau să scriu nu ca un scriitor, fie el și de geniu, ci cum cânta Efimov (personaj dostoievskian din Netocika Nezvanova – n.m), cu un orgoliu nemăsurat și cu o imperfecțiune sublimă. El găsise calea, care nu se găsește prin tradiție, ci prin har, căci arta este credință și dacă nu e credință nu e nimic. Înțeleg mai bine ca oricine de ce și-a lăsat Efimov vioara să putrezească, de ce Vergiliu și Kafka au vrut să-și transforme capodoperele în cenușă. Fiindcă tăcerea și cenușa sunt căi drepte, pe când muzica și cărțile aruncate în lume sunt rătăciri.”
―
Mircea Cărtărescu,
Solenoid
