“În copilărie, şi în adolescenţă mai apoi, singurii mei prieteni reali au fost cărţile. De-a lungul timpului am avut mulţi amici sau colegi, dar niciun prieten adevărat, nimeni cu care să pot vorbi pe bune. Adevărul este că până nu cunoşti un lucru cu adevărat nu ai cum să îi duci dorul. Prin urmare am fost mulţumit să fiu lăsat în pace, un băiat şi cărţile lui, mai apoi, pe măsură ce anii au trecut, un tânăr şi cărţile lui. De la prietenii mei am învăţat cam tot ce ştiu, şcoala în sine nu mi-a fost de mare folos, nici nu prea mă interesa ce spuneau profesorii mei, aşteptam doar acel clopoţel de la sfârşitul zilei care să mă trimită acasă, la cartea mea preferată. Am avut şi eşecuri de-a lungul anilor, cărţi ce nu au putut cu niciun chip să mă atragă, oricât de mult aş fi încercat să mă afund în lumea lor. Cu fiecare pagină dată în silă, mă întristam mai mult şi mai mult şi îmi doream cu atât mai tare să îmi placă ce citeam, să uit de lumea mea, să fiu una cu acele cuvinte în care nu mă regăseam. După un îndelungat chin, chiar reuşeam să termin unele cărţi de felul acesta. În acele clipe, ultima pagină era cea mai frumoasă. Mai târziu am realizat că acele cărţi erau aidoma oamenilor – cu unii pur şi simplu nu te potriveşti, nu poţi avea vreo relaţie. De niciun fel, trebuie doar să le dai drumul, spre binele ambelor părţi. Când unul nu are de învăţat ceva de la celălalt, orice apropiere este sortită eşecului."
Neverland”
―
Radu Găvan,
Neverland
