“Les textes qui suivent sont en réalité des transcriptions d'une enfance considérée comme une somme d’oscillations de la mémoire affective. Ce qui me reste de mon enfance n'est pas l'empreinte du goût de la madeleine, premièrement parce que maman ne nous a jamais préparé quelque chose de semblable et ensuite parce qu'au salon de thé non plus ne se trouvait pas le gâteau de la littérature moderne. Je me souviens cependant de la criée de Ștefan Mihăilescu-Brăila dans les ruelles d'une bourgade de province, dans un film dont je ne me rappelle plus du titre. Il braillait comme un fou: Pistacacaovanille! À chaque fois que je me souvenais de cette « criasserie » de laquelle je pouvais éventuellement extraire quelque animal fantastique, je me retrouvais aussitôt en train de donner l’assaut au chariot à glaces Polar. Autrement que dans le film où les personnages avaient affaire à de la vraie crème glacée, j'ingurgitais sans cesse les substituts ou plutôt les dilapidateurs de fantasmes.
[Textele care urmează sunt de fapt transcrieri ale unei copilării considerată ca o sumă de oscilații ale memoriei afective. Din copilărie nu mi-a rămas întipărit gustul madlenei, în primul rând pentru că mama nu ne-a pregătit vreodată așa ceva, și apoi pentru că nici la cofetărie nu puteam găsi prăjitura literaturii moderne. Îmi amintesc însă strigătul lui Ștefan Mihăilescu-Brăila pe străduțele unui orășel de provincie, într-un film al cărui nume nu-l mai știu. Zbiera ca un apucat: Fiiiiiisticacaovanil! De fiecare dată când îmi aminteam „țipuitura”, din care eventual puteam extrage silueta sonoră a vreunui animal fantastic, mă trezeam deja pornit spre toneta cu înghețată Polar. Altfel decât în filmul cu personaje ce aveau de-a face cu înghețată adevărată, eu îngurgitam necontenit înlocuitorii degrabă risipitori de fantasme.]

(p. 41, „Fiiiiisticacaovanil!”)”